KARMA COLECTIVĂ A LUMII

Din cartea "KARMA ŞI REÎNCARNAREA"
cu subtitlul "Dezvăluirea celor 800 de vieţi ale fiecăruia în drumul către iluminare"
de Barbara Y. Martin în colaborare cu Dimitri Moraitis

« UNA DIN CELE MAI MARI binecuvântări ale vremurilor noastre globale este conştiinţa că, în ciuda diversităţii, suntem un singur popor şi o singură planetă. În vremurile de demult, era mai greu să ne imaginăm cum poate exista o legătură între două părţi îndepărtate ale lumii. Pe atunci oamenii erau mai izolaţi, nu călătoreau şi nici nu comunicau atât de mult cu cei din alte colţuri ale lumii. Acum, mai mult decât oricând, putem vedea că împărţim acelaşi cămin şi că nu suntem atât de diferiţi pe cât credeam odată. Încă nu am ajuns la înfrăţirea omenirii, pe care avem capacitatea să o împlinim, dar, cu toate acestea, ne aflăm într-un punct de neegalat în ceea ce priveşte dezvoltarea civilizaţiei. Încotro se îndreaptă omenirea şi cum se încadrează karma în această imagine de ansamblu?

Da, karma lumii există! La fel cum karma naţională este legată de activitatea unei ţări şi karma rasială de cea a unei rase, karma lumii este legată de activităţile colective ale civilizaţiei, ca întreg. În cele din urmă, umanitatea trebuie să lucreze împreună, aşa diversă şi variată cum este, dar unită şi în colaborare cu planul divin. Karma lumii reflectă cât de bine am pus în practică această colaborare. În mod inevitabil, karma lumii este una dintre cele mai cuprinzătoare, întrucât are de-a face cu întreaga evoluţie umană. La nivel mondial au avut loc unele dintre cele mai strălucitoare momente ale omenirii, dar şi cele mai întunecate.

Ca şi în cazul aspectelor dinamice ale altor grupuri, evenimentele şi acţiunile civilizaţiei sunt afectate de destinul ei spiritual, de nivelul de conştiinţă al omenirii şi de karma lumii care s-a acumulat. Toate marile invenţii, descoperirile şi operele de artă care au înălţat omenirea la noi niveluri de conştiinţă sunt exemple bune în ceea ce priveşte destinul mondial şi karma pozitivă mondială. Artiştii nemuritori precum Beethoven, Michelangelo şi Leonardo da Vinci s-au născut şi au trăit într-o anumită ţară, dar contribuţia lor a trecut dincolo de graniţele naţionale. Civilizaţia şi-a câştigat dreptul karmic la o astfel de măreţie, de care beneficiem cu toţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru descoperirile ştiinţifice. Marile invenţii şi descoperiri fac parte din destinul civilizaţiei. Descoperirile lui Isaac Newton, Albert Einstein şi Thomas Edison au fost nu numai descoperiri ştiinţifice, dar şi ale conştiinţei umane. Divinitatea a dirijat cu atenţie aceste evenimente, pentru a ajuta la dezvoltarea spirituală a omenirii, iar acest lucru s-a întâmplat doar pentru că acumulaserăm o karma mondială favorabilă.

Din păcate, multe dintre problemele globale au legătura cu karma lumii. Foametea, bolile, analfabetismul, sărăcia, drogurile, munca forţată şi sclavia sunt exemple de condiţii globale dificile în care karma joacă un rol important.

De-a lungul istoriei, sunt multe exemple de evenimente care au funcţionat sub auspiciile karmei mondiale. Cuceririle lui Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Imperiul Roman, Cruciadele creştine şi colonialismul sunt exemple de evenimente istorice care aparţin karmei lumii, cu bune şi cu rele.

Pentru a înţelege cum funcţionează karma lumii, voi ilustra trei exemple dramatice ce reprezintă trei dintre cele mai mari lecţii ale omenirii. În timp ce analizăm aceste exemple, vă rog să vă amintiţi că o karmă mondială nu o înlătură pe cea personală. Rolul nostru în karma lumii depinde de karma personală. De asemenea, pot acţiona mai multe tipuri de karmă colectivă, în acelaşi timp. Karma lumii, karma naţională, religioasă şi a rasei pot fi active simultan. Divinitatea are sarcina deloc simplă de a dirija cu blândeţe toate aceste karme, pentru a menţine omenirea pe drumul cel bun. Le vom numi astfel:

Karma lumii în perioada celui de- al Doilea Război Mondial :
Lecţia alegerii binelui în faţa răului

Karma lumii în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu :
Lecţia care ne învaţă să-l alegem pe Dumnezeu, şi nu banii.

O istorie spirituală a civilizaţiei

Înainte de a detalia aceste exemple în ceea ce priveşte karma lumii, trebuie să mă opresc o clipă şi să vă ofer câteva repere în legătură cu istoria civilizaţiei, aşa cum ne este prezentată din punct de vedere metafizic. E necesar să fac acest lucru deoarece metafizica are propria perspectivă asupra istoriei lumii, iar aceasta este esenţială pentru înţelegerea karmei mondiale.

La fel cum, pentru fiecare dintre noi, există o Carte a Vieţii care înregistrează experienţele noastre pe parcursul dezvoltării spirituale, există şi o Carte a Vieţii pentru omenire. Ea pune cap la cap evenimentele şi activităţile civilizaţiei, de la începuturile ei. Ce registru miraculos! Aici, pe Pământ, trebuie să ne descurcăm cu dovezile fizice pe care le avem la îndemână. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât sunt mai vagi mărturiile despre istoria civilizaţiei. Odată ce am trecut dincolo de vremurile izvoarelor istoriografice scrise, se lasă tăcerea peste istorie, cu excepţia evenimentelor pe care le putem reconstitui cu ajutorul dovezilor arheologice. Porţiuni mari din preistorie par iremediabil pierdute.

Cu toate acestea, în Cartea Vieţii, istoria omenirii este păstrată în toate detaliile sale. Reflecţia acestei Cărţi a Vieţii se regăseşte în fiecare dintre noi — în propriile noastre experienţe sufleteşti, în ADN-ul formei fizice pe care o locuim şi în subconştientul colectiv al civilizaţiei.

Ca parte a pregătirii mele în metafizică, am avut privilegiul de a mi se arăta fragmente din această Carte sacră a Vieţii Omenirii. Văzând ceea ce mi s-a permis să văd, am fost uimită să descopăr cât de cuprinzătoare este, de fapt, istoria noastră spirituală. Am descoperit că civilizaţia datează de mult mai mult timp decât presupunem noi în prezent. Am fost foarte surprinsă să aflu că civilizaţiile legendare, cum ar fi Atlantida şi Lemuria, au fost, de fapt, locuri extrem de reale, cu istorii bogate şi variate.

Şi mai incredibil a fost să văd că aceste civilizaţii demult uitate sunt legate de prezent, că civilizaţia poartă amprenta acestor perioade antice, vizibilă în cele mai strălucitoare momente ale ei, precum şi în unele dintre cele mai dificile perioade ale sale.

Orice naţiune civilizată din lumea de astăzi trebuie să fie infinit de recunoscătoare civilizaţiilor preistorice. Deşi cunoştinţele referitoare la aceste timpuri din antichitate sunt absente astăzi, încă le mai simţim efectul karmic. Pur şi simplu, fără influenţa trecutului nostru bogat şi străvechi, cunoştinţele şi cultura noastră nu ar fi atins nivelul la care se află astăzi. Aşa cum am ajuns să înţelegem că originile omenirii sunt mult mai îndepărtate decât crezuserăm iniţial, va veni timpul să înţelegem că şi civilizaţia are origini mult mai vechi decât credem acum.

Deşi apar multe întrebări şi nelămuriri legate de dovezile arheologice pe care le avem la dispoziţie, s-a ajuns la un consens în privinţa faptului că cea mai veche civilizaţie este cea sumeriană, din Mesopotamia, datând de acum 6000 de ani. S-a convenit că civilizaţia a început, mai mult sau mai puţin, în această parte a lumii.

Înainte de acele vremuri, există descoperiri arheologice ale unor comunităţi şi oraşe primitive care datează de acum 9.000-13.000 de ani, indicând faptul că omul trăia deja în grupuri stabile, cultivând pământul şi domesticind animalele, fapt ce a reprezentat o importantă condiţie pregătitoare a civilizaţiei. În urmă cu peste 13.000 de ani, dovezile ne arată că omul trăia mai mult ca vânător şi culegător. Cu toate acestea, şi în această perioadă găsim semne ale unor evoluţii uimitoare în arta omului de Cro-Magnon, care datează de acum 25.000-40.000 de ani.

Întorcându-ne şi mai mult în timp, se consideră că acum aproximativ 50.000 de ani a avut loc un mare salt înainte, în care omul şi-a dezvoltat capacitatea necesară a creierului pentru a concepe şi a dezvolta civilizaţia. Apoi, mergând cu 100.000 - 120.000 de ani în urmă, avem dovezile fosile ale primelor fiinţe umane moderne, cu caracteristici anatomice complete — Homo sapiens —, despre care se spune că au apărut cu 500.000 de ani în urmă.

Privind şi mai mult înapoi, găsim primele dovezi despre apariţia oamenilor timpurii, numiţi Homo erectus. Din această perioadă datează unelte simple de piatră care indică faptul că predecesorii noştri arătau semnele unei inteligenţe unice, în urmă cu milioane de ani. Primii hominizi (fiinţe înrudite mai mult cu oamenii decât cu maimuţele) au trăit în urmă cu aproximativ şapte milioane de ani şi se consideră că au evoluat printr-o creatură a Lumii Vechi, asemănătoare cu maimuţa, de acum 20 de milioane de ani.

Metafizica nu contestă multe din aceste repere cronologice, ci, dimpotrivă, ea a indicat vechimea fiinţei umane cu mult înainte ca ştiinţa să facă descoperiri relevante în acest sens. Ceea ce e diferit, în cazul metafizicii, este modul de interpretare a acestor descoperiri.

Din punct de vedere metafizic, actualele descoperiri arheologice nu reprezintă o parte reprezentativă reală în privinţa diversităţii evoluţiei omenirii şi a modului în care s-a desfăşurat această evoluţie. Dacă privim viaţa de acum 50.000 de ani, vom descoperi o lume izbitor de eterogenă. Vom vedea suflete care trăiau ca vânători şi culegători, dar şi altele care duceau o viaţă mult mai dezvoltată. Deşi nu există încă dovezi arheologice care să susţină o astfel de ipoteză, fiinţele civilizate au coexistat cu cele care duceau un stil de viaţă primitiv.

Aşadar, vom derula înapoi filmul şi vom obţine o imagine panoramică a modului în care a apărut civilizaţia şi a modului în care evenimentele din trecutul nostru străvechi au adus o contribuţie semnificativă la dezvoltarea civilizaţiei în care trăim astăzi. Nu pot dovedi ceea ce urmează să vă împărtăşesc decât îndemnându-vă să apelaţi la propria dvs. intuiţie, deoarece, undeva în registrul îndepărtat al istoriei sufletului dvs., aţi jucat un rol în evenimentele dramatice ale preistoriei. Probabil cel mai bine e să priviţi aceste epoci preistorice şi generaţiile pe care le reprezintă ca şi cum aţi vizualiza vieţile trecute ale civilizaţiei înseşi.

Metafizica ne învaţă că fiecare etapă a dezvoltării umane a fost inaugurată şi direcţionată de către Divinitate. Deşi omenirea a trebuit să-şi croiască drumul spiritual pe cont propriu, Dumnezeu ne-a purtat în mâinile Lui iubitoare la fiecare pas pe care l-am făcut. Puţine lucruri au fost lăsate la voia întâmplării. Asta înseamnă că fiecare aspect al evoluţiei noastre, de la corpul până la sufletul nostru, face parte din marele plan al vieţii.

Omenirea şi-a început evoluţia fizică pe Pământ cu aproximativ 18 milioane de ani în urmă. În prezent, ştiinţa ne învaţă că omul a evoluat de la hominid, sau forma umană timpurie, în Homo sapiens. Pe de altă parte, metafizica ne arată că, încă de la începuturi, existau două tipuri de oameni care se dezvoltau simultan: hominizii şi Homo sapiens. Corpul unui Homo sapiens era creat pentru un suflet uman aflat la un nivel mai avansat de dezvoltare. Hominizii şi alte tipuri de corpuri timpurii erau create pentru a găzdui suflete mai tinere, care nu erau încă pregătite să locuiască forma Homo sapiens.

Aceste prime fiinţe umane erau, cu siguranţă, primitive şi înrudite cu maimuţele, dar încă de la început aparţineau unui regn diferit de cel al animalelor. Fiinţele umane aveau propria inteligenţă şi conştiinţă, simţeau o oarecare chemare către familie, lucrau împreună în grupuri mici şi chiar vorbeau o limbă primitivă.

Pornind de la linia de evoluţie Homo sapiens, pe parcursul a milioane de ani au apărut diverse cicluri de rase ale omenirii, în diverse regiuni ale lumii. Acest lucru se întâmpla conform planului divin, pregătind omenirea pentru civilizaţiile viitoare. În acelaşi timp, exista şi o evoluţie a unei genealogii mai primitive de dezvoltare umană, care a culminat, milioane de ani mai târziu, în Omul de Neanderthal — ultima specie a omului primitiv.

În urmă cu aproximativ 800,000 de ani, specia Homo sapiens a ajuns la un nivel de experienţă în care era pregătită pentru începuturile civilizaţiei. Unele şcoli de metafizică plasează dezvoltarea civilizaţiei mai devreme, dar, în ceea ce priveşte cronologia evoluţiei omenirii, acesta este reperul pe care mi l-a împărtăşit Entitatea Superioră.

Divinitatea a adunat membri ai diverselor rase într-un loc din centrul Africii şi a dat naştere primei civilizaţii. Omenirii i s-au oferit prima limbă unificată, prima ordine socială, primele căsătorii sfinţite şi primul conducător. Şi, cel mai important în ceea ce priveşte karma — Divinitatea a oferit omenirii propria rază a energiei colective. Acum umanitatea a început să funcţioneze ca un întreg şi, astfel, a început să genereze karma lumii.

Aceasta a fost prima civilizaţie ce reprezenta o singură voce, o singură naţiune şi un singur popor. A fost o perioadă primitivă, dar frumoasă, în care domesticirea animalelor, agricultura şi civilizaţia, aşa cum le cunoaştem astăzi, nu existau. Oamenii trăiau în continuare ca vânători şi culegători, dar lucrau împreună şi au învăţat unul dintre cele mai importante aspecte ale civilizaţiei: cooperarea.

Treptat, în următorii 250.000 de ani, civilizaţia pornită în Africa s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii. Spiritual vorbind, Africa a rămas punctul central al civilizaţiei umane, dar cooperarea devenise principiul de funcţionare pe întreg teritoriul lumii. Astfel, omenirea a acumulat o karmă mondială pozitivă.

În urmă cu aproximativ 500.000 de ani, s-a abătut asupra omenirii prima mare tragedie. Liderii naţiunii africane şi ai raselor pe care aceasta le reprezenta au devenit orgolioşi şi agresivi. În loc să lucreze împreună cu alte rase, îşi doreau să le domine şi să le controleze. Din proprie iniţiativă, au început să extermine rasele mai slabe din acele vremuri, provocând multă suferinţă şi vărsare de sânge. Omenirea se îndrepta, cu paşi repezi, spre declin.

Divinitatea a decis că cel mai bun lucru era să împartă rasele şi să le lase să-şi formeze propriile culturi şi naţiuni. Astfel, nenorocirea care se abătuse asupra Africii nu s-ar mai fi extins în restul lumii. A fost o perioadă dificilă, pentru că mulţi nu înţelegeau de ce avea loc această împărţire. Acum, în loc de o singură voce şi de o singură naţiune, existau mai multe voci şi mai multe naţiuni. Karma lumii s-a păstrat, dar acum au apărut şi începuturile karmei naţionale. După această divizare, omenirea a continuat să prospere şi să se dezvolte treptat, în timp ce Africa se cufunda într-o epocă întunecată.

Acum aproximativ 200.000 de ani, în Pacific, în ţinutul numit Lemuria, a apărut prima civilizaţie complexă. A fost prima civilizaţie care avea un cod civil, animale domestice şi agricultură. Dar, cel mai important, oamenii atinseseră o înţelegere spirituală matură a vieţii. Şi de această dată, noua etapă a civilizaţiei a evoluat foarte lent. A fost nevoie de peste o sută de mii de ani pentru ca această formă nouă de civilizaţie să se dezvolte şi să se extindă în alte părţi ale lumii. În acele vremuri, evoluţia umană era extrem de eterogenă. Majoritatea sufletelor umane trăiau, încă, în condiţii primitive, dar exista şi o parte a omenirii care ducea o viaţă mult mai dezvoltată.

În urmă cu aproximativ o sută de mii de ani, a apărut civilizaţia Atlantidei, care a început modest, dar şi-a dobândit repede măreţia şi cunoştinţele. Acesta a fost momentul în care omenirea a primit darul înţelegerii că viaţa fizică este stăpânită de legile spirituale. Acest lucru a deschis uşa tehnologiei şi, odată cu civilizaţia, s-a născut o nouă etapă de dezvoltare spirituală. Astăzi vedem spiritualitatea şi ştiinţa ca pe două lucruri diferite, dar, în perioada Atlantidei, oamenii de ştiinţă vedeau în viaţa fizică externalizarea divinităţii şi îşi formulau legile în baza acestui principiu. Cu timpul, astfel de cunoştinţe le-au permis atlanţilor să aibă realizări tehnice uimitoare, dintre care unele depăşesc abilităţile noastre de astăzi.

Apoi, timp de zeci de mii de ani, s-a dezvoltat o civilizaţie cu adevărat complexă, puternică din punct de vedere spiritual şi tehnologic. În urmă cu aproximativ 50.000 de ani, Atlantida atinsese apogeul puterii sale.

În aceste vremuri glorioase s-a abătut asupra civilizaţiei o altă mare tragedie. De vină era trufia. O parte din liderii naţiunilor atlanteene s-au îndrăgostit de propria putere şi darurile spirituale dobândite, începând să le folosească pentru folosul personal, şi nu pentru binele civilizaţiei. Acesta a fost începutul tuturor nenorocirilor, fiindcă unii comiteau păcate grave, de care erau pe deplin conştienţi. Prin urmare, lupta dintre bine şi rău — o luptă ce continuă şi în ziua de astăzi — a început cu aproximativ 50.000 de ani în urmă, pe ţărmul Atlantidei.

Acum aproximativ 30.000 de ani, cultura Atlantidei s-a extins în multe părţi ale lumii, dar, odată cu ea, s-au răspândit şi elementele negative, iar în urmă cu aproape 25.000 de ani acestea au luat o amploare extraordinară. Mulţi oameni s-au alăturat acestor lideri întunecaţi, în timp ce alţii nu înţelegeau cât de gravă devenise situaţia. Acum mai mult de 20.000 de ani, după o serie de lupte teribile, aceste suflete malefice au preluat conducerea Atlantidei. Acesta s-a dovedit a fi cel mai întunecat moment de răscruce din preistoria lumii, aceste suflete întunecate dominând, în cele din urmă, Pământul pentru câteva mii de ani. Civilizaţia s-a degradat foarte mult, lăsând artele şi ştiinţele în seama unui număr foarte mic de oameni.

În urmă cu aproape 11.000 de ani, Atlantida şi alte părţi ale lumii au fost lovite de un cataclism natural, care a adus cutremure şi inundaţii catastrofice, scufundând Atlantida şi devastând lumea. Nefiind geolog, nu pot explica mecanicile scufundării Atlantidei. Având în vedere teoria modernă despre plăcile tectonice, în prezent se consideră că un eveniment cum este scufundarea unui întreg continent, într-un timp atât de scurt, este imposibil din punct de vedere geologic. Raţionamentul este că plăcile tectonice se mişcă dintr-o parte în alta foarte încet, şi nu în sus sau în jos, repede şi brusc.

Cu toate acestea, asta presupune că nu ar fi implicate şi alte procese geologice, de care noi nu am fi conştienţi. Avem dovezile unor continente scunfundate sau semiscufundate, cum ar fi Zealandia în Pacific şi Platoul Kergulen din Oceanul Indian. De asemenea, trebuie să facem diferenţa dintre continente şi plăcile tectonice din care fac ele parte. În mod clar, scufundarea Atlantidei nu a fost rezultatul unei mişcări normale a plăcilor tectonice, ci a altor procese naturale pe care încă nu le înţelegem.

Procesul geologic care a condus la scufundarea Atlantidei a avut, mai degrabă, de-a face cu activitatea din interiorul plăcii tectonice. Entitatea Superioară mi-a arătat că plăcile nu sunt rigide. Din cauza modificării presiunii din interiorul Pământului, anumite porţiuni se pot ridica sau pot coborî. De 11.000 de ani nu a mai avut loc un astfel de eveniment, aşadar este greu să ne imaginăm cum s-ar putea întâmpla aşa ceva astăzi, dar este posibil. Atlantida nu a fost primul ţinut care a avut parte de această soartă şi, cu siguranţă, nu va fi ultimul. Din punct de vedere geologic, ne aflăm într-o perioadă foarte liniştită, iar aceasta a contribuit la dezvoltarea rapidă a civilizaţiei vremurilor noastre.

Simt nevoia să adaug că în mintea mea nu încape îndoială că Atlantida a fost reală, pentru că eu am fost acolo. Într-una din vieţile mele anterioare, am avut o întrupare în ultimele zile ale Atlantidei şi am împărţit aceeaşi soartă cu alte câteva milioane de oameni. În acea viaţă nefastă, m-am născut pe ţărmul de est al Atlantidei. Existau câteva ţări pe această insulă-continent, dar cea mai avansată era cea din partea de est a Atlantidei: Poseidon. Aici au avut loc primele progrese notabile ale civilizaţiei Atlantidei. Poseidon a devenit centrul culturii şi al cunoştinţelor lumii, dar, din păcate, a fost cuprins şi el de corupţie, şi a devenit un centru al răului.

Eram, atunci, o fetiţă care s-a născut într-o familie minunată, având nişte părinţii foarte avansaţi din punct de vedere spiritual, care au început să mă înveţe adevăruri de la o vârstă fragedă. Erau mari iniţiaţi şi, într-un fel, eu eram şi fiica, şi discipolul lor. Nu făceau parte din conducerea acelor vremuri şi, din păcate, erau ţinta acelei conduceri. În acea perioadă, Poseidon era un loc ciudat. Întrucât fusese deja atins de corupţie cu secole înainte, pierduse mult din vechea strălucire materială şi spirituală de odinioară, dar încă avea o oarecare măreţie.

În acea vreme, conducerea devenise puţin mai permisivă, aşadar oamenii trăiau o viaţă destul de normală, atâta timp cât nu puneau la îndoială autoritatea conducătorilor. Sacrificiul uman şi alte atrocităţi erau lucruri comune, dar existau şi perioade de calm şi linişte. Divinitatea încă găsea modalităţi de a ajuta civilizaţia în aceste perioade dificile. Au existat grupuri de rezistenţă care sperau să înfrângă conducerea coruptă, dar din păcate ele nu au avut succes.

Când aveam aproape 30 de ani, părinţii mi-au spus despre nenorocirea ce urma să se abată asupra Atlantidei. Circulau zvonuri că un astfel de eveniment s-ar putea întâmpla, dar majoritatea oamenilor nu le luau în serios, şi la început mi-a fost şi mie greu să cred. Ba, mai mult, mi s-a spus că destinul meu era să rămân în Poseidon, pentru a ajuta alte suflete să treacă prin calvarul ce urma să vină, chiar dacă asta însemna propria mea moarte. Am fost de acord să rămân. A fost unul dintre cele mai dificile momente pentru noi toţi, pentru că destinul părinţilor mei era acela de a părăsi Poseidonul şi de a ajuta civilizaţia să continue, după cataclism.

În cele din urmă, părinţii mei au plecat, dar, până să se întâmple asta, aveam deja propria mea şcoală de metafizică. Mulţi discipoli de-ai mei au părăsit Poseidonul, dar câţiva dintre ei au rămas cu mine. Unii dintre conducătorii ţării, aşa corupţi cum erau, aveau darul clarviziunii şi simţeau că vine sfârşitul, drept urmare s-au refugiat şi ei. Au plecat, de asemenea, multe alte suflete avansate, fiindcă aveau sarcina de a reface, ulterior, civilizaţia. Cu toate acestea, în ajunul sfârşitului Atlantidei, multe milioane de oameni aveau doar o idee vagă despre ce urma să se întâmple, sau nu bănuiau absolut nimic.

Cataclismul a început pe înserat. Pământul a fost zguduit de cutremure îngrozitoare. La început nu durau prea mult, dar au continuat să se repete. Mai fuseseră cutremure şi înainte, dar nu de o asemenea magnitudine, şi nu se repetau aşa de des. Marile construcţii şi temple din Poseidon începuseră să se năruie.

Până dimineaţă, oraşul în care crescusem era la pământ. Oamenii credeau că ce era mai rău trecuse, dar ziua următoare au fost şi mai multe cutremure, chiar mai violente decât primele. Pământul a început să se crape vuind teribil, descoperind hăuri adânci, şi, nu sunt sigură de ce, la un moment dat a început o ploaie torenţială. Isteria de masă deja se instalase, şi orice urmă de comportament civic a dispărut rapid. Cu fiecare zguduitură, dealurile se surpau sub ochii noştri, copacii cădeau seceraţi, iar râurile se revărsau în şuvoaie, înghiţind pământul. Spre sfârşitul celei de-a doua zile, insula a început să se mişte în sus şi-n jos. Ştiam că, odată ce începuse să se întâmple asta, sfârşitul era aproape.

Nu aveai unde să te ascunzi sau să te adăposteşti, aşa că am luat cu mine un grup de oameni şi am mers pe nişte dealuri mai înalte, să ne rugăm. De aici vedeam oceanul furios şi tulbure. Nu avea niciun rost să încerci să înaintezi spre interiorul insulei. Bineînţeles, eram speriată, şi chiar dacă ştiam ce urma să vină, speram că poate Poseidonul va fi cruţat.

Sfârşitul a venit în cea de-a doua parte a celei de-a treia zile. Vedeam cum pământul se scufundă încet, încet. Apa a continuat să-l înghită tot restul zilei şi în noaptea următoare, până când toţi ne-am înecat în apele oceanului. În dimineaţa următoare, Poseidon şi întregul continent al Atlantidei erau scufundate în Oceanul Atlantic.

În acea zi mi-am pierdut viaţa, la fel ca mulţi alţii. Cu toate acestea, fiindcă mi-am făcut datoria şi am contribuit la alinarea multor suflete în ultimele lor clipe, mi-am atins scopul acelei vieţi, iar evoluţia mea a atins o culme extraordinară.

Mulţi au susţinut că Atlantida s-a scufundat din cauza păcatelor ei, dar nu este adevărat; a fost un fenomen natural. Ceea ce a complicat lucrurile a fost faptul că, din cauza decăderii civilizaţiei de dinaintea scufundării, aceasta nu a fost capabilă să-şi revină aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Atlantida ar fi fost un loc mai bun.

După acest dezastru, Divinitatea a trecut repede la treabă, ajutând la reconstruirea civilizaţiei, dar, din cauza conului de umbră în care intrase omenirea, în loc să se ridice la vechea ei glorie, aceasta a păşit în nişte vremuri tulburi. Răul îşi pierduse dominaţia, dar a continuat o luptă constantă între lumină şi întuneric, care a făcut ca refacerea civilizaţiei să fie foarte dificilă. Din păcate, omenirea a decăzut din ce în ce mai mult. Şi-a pierdut complet fostele cunoştinţe şi, în cele din urmă, propria istorie. În ochii lumii, civilizaţiile Atlantidei şi ale Lemuriei erau acum tărâmul legendei şi al miturilor.

În cele din urmă, Divinitatea a ajutat la repornirea civilizaţiei. Pentru a împiedica repetarea dezastrului din Atlantida, de data aceasta civilizaţia nu avea să mai aibă acces la înţelepciunea spirituală a vieţii materiale. Acele cunoştinţe urmau a nu fi divulgate, până când civilizaţia avea să arate că e capabilă să se folosească, înţelept, de astfel de puteri, în timp ce anumite suflete aveau să devină custozii secretelor antice ale omenirii, civilizaţia avea să înveţe să valorifice elementele fizice ale vieţii, rămânând oarbă din punct de vedere spiritual. Civilizaţia apărută era foarte puţin conştientă de propria ei vechime, sau chiar deloc.

Astfel s-a dezvoltat civilizaţia aşa cum o cunoaştem astăzi. Ascensiunea ei uimitoare către complexitatea actuală, pe parcursul a doar câteva mii de ani, a fost posibilă numai datorită faptului că omenirea a urmat din nou paşii pe care îi făcuse deja. Astăzi avem o societate ce redescoperă rapid marile adevăruri ale trecutului. Ne aflăm într-un moment crucial în care, dacă gestionăm bine lucrurile, putem atinge din nou gloria trecutului nostru antic şi putem duce civilizaţia pe culmi mai înalte decât oricând.

Cum este posibil să se fi adunat atât de multă istorie în spate, fără să existe mărturii care să ne fie disponibile astăzi? În primul rând, daţi-mi voie să vă spun că, în cele din urmă, cunoştinţele despre trecut vor ieşi din nou la suprafaţă. Arheologia nu are decât 200 de ani şi este încă destul loc pentru noi şi extraordinare descoperiri ştiinţifice.

Totuşi, mai există un motiv pentru care nu avem nicio dovadă concludentă despre civilizaţiile preistorice: karma. Adevărul este că toată această porţiune a istoriei este acoperită de un văl karmic, care împiedică ieşirea la suprafaţă a cunoştinţelor noastre despre acele timpuri, dar, odată ce această karmă colectivă va fi plătită, cunoaşterea va reapărea şi civilizaţia se va reuni, încă o dată, cu propriul trecut îndepărtat.

Aş vrea să adaug că, oricât de splendide ar fi fost civilizaţiile Atlantidei şi Lemuriei, civilizaţia globală din ziua de astăzi este mai dezvoltată decât oricând. În prezent, sunt mult mai mulţi oameni şi există mult mai multă lumină spirituală pe Pământ decât oricând. Dacă în vremurile trecute existau mari prăpăstii între sufletele umane, pe parcursul evoluţiei lor, astăzi acele abisuri se închid rapid şi suntem mai aproape de unirea întregii omeniri decât în vremurile trecute.

Karma lumii în ceea ce priveşte al Doilea Război Mondial

Fără îndoială, cel de-al Doilea Război Mondial a fost unul dintre cele mai dramatice evenimente din istoria lumii.

Dacă includem şi conflictele din Europa şi din Asia, se estimează că au fost ucişi peste 60 de milioane de oameni. Cel de-al Doilea Război Mondial a modificat structura civilizaţiei. Climatul economic, politic şi sociologic care a generat războiul a fost studiat atent, şi totuşi, rămâne întrebarea: de ce? De ce a avut loc acest război? La nivel spiritual, cum a putut Dumnezeu permite să aibă loc un asemenea război devastator? Cărui scop a servit el, dacă poate fi vorba de vreun scop?

În primul rând, aş spune că am cel mai profund respect pentru toţi cei care au luptat şi au murit în timpul acestui conflict şi în urma lui. Fratele meu Phillip a servit în Armata a treia a generalului Patton şi a fost unul dintre primii oameni care au ajutat la eliberarea sufletelor captive în lagărele de concentrare naziste. George, celălalt frate al meu, era înrolat în Marină, luptând în războiul cu Japonia din Pacific, şi a fost printre primii oameni care au mers la Hiroshima după lansarea bombei atomice.

Ceea ce numim al Doilea Război Mondial a fost unul dintre cele mai hotărâtoare momente în evoluţia spirituală a omenirii. Chiar dacă factorul decisiv în modul de desfăşurare a celui de-al Doilea Război Mondial a fost liberul arbitru, evenimentul a reprezentat o karmă mondială. De fapt, karma legată de cel de-al Doilea Război Mondial a fost a unei întregi epoci şi include şi Primul Război Mondial, Marea Criză Economică, precum şi Războiul Rece, inclusiv răspândirea comunismului, conflictele legate de acesta şi foarte reala ameninţare a războiului nuclear. Toate aceste evenimente sunt legate din punct de vedere spiritual. Datoria karmică care a permis aceste evenimente nu şi-a încheiat ciclul deplin până la căderea Zidului Berlinului, şi chiar şi în prezent există aspecte nerezolvate. În această secţiune, ne îndreptăm atenţia asupra celui de-al Doilea Război Mondial, deoarece acesta a fost momentul definitoriu pentru echilibrarea acestei karme străvechi. Dacă forţele aliate ar fi pierdut al Doilea Război Mondial, lumea ar fi fost acum cu totul alta.

Dacă acţiunile civilizaţiei, ca întreg, se reflectă în karma lumii, atunci ce acţiuni colective din trecut ar fi putut genera un astfel de efect colosal, în secolul XX? De-a lungul istoriei, au avut loc multe cuceriri, dar explică ele declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, cu tot ce a implicat el?

Pentru a dezlega această enigmă, să aruncăm o privire asupra faptelor cunoscute. În primul rând, al Doilea Război Mondial a fost într-adevăr un conflict global, la o scară fără precedent. În al doilea rând, a existat o delimitare clară între bine şi rău, binele lansând un apel pentru salvarea omenirii de sub tiranie. În al treilea rând, a existat o viziune, chiar dacă întunecată şi greşită, care a condus puterile Axei. Nu a fost vorba pur şi simplu despre cucerire, ci despre o misiune întunecată, care a inspirat milioane de oameni s-o urmeze, unii murind chiar pentru ea. Şi, în ultimul rând, al Doilea Război Mondial a fost un război modern, în care s-a luptat cu arme şi tehnologii avansate.

Dacă adunăm toate aceste fapte, avem un conflict global, o luptă între bine şi rău, în care au fost folosite arme sofisticate de către şi împotriva unui adversar organizat şi motivat. Aceste elemente ne oferă indicii pentru dezlegarea misterului acestei karme mondiale. Dar ce înseamnă această karmă? Nimic din istoria cunoscută nu ar putea să o justifice, dar dacă cercetăm cronicile preistoriei pe care tocmai am explorat-o, vom descoperi cu uşurinţă un eveniment mondial, la scară egală, echivalent al evenimentelor catastrofice ale secolului XX. Mă refer la declinul Atlantidei.

Deşi poate sună ciudat, karma lumii care a permis ca al Doilea Război Mondial să aibă loc a reprezentat echilibrarea karmică a epocii tragice a Atlantidei. În povestea prăbuşirii Atlantidei recunoaştem o civilizaţie dezvoltată, care a ales răul. În lupta titanică dintre bine şi rău, cel din urmă a învins. Imaginaţi-vă pentru un moment că Hitler ar fi câştigat al Doilea Război Mondial şi ar fi reorganizat lumea după propriul său plac, şi veţi avea o imagine a civilizaţiei în timpul declinului Atlantidei. În acest caz, marea lecţie a omenirii era aceea de a alege binele în faţa răului şi dreptatea în faţa greşelii. Din păcate, în acele vremuri, civilizaţia nu şi-a însuşit această lecţie.

Divinitatea a trebuit să aştepte până când societatea s-a reconstruit, până în punctul în care se îndrepta către o situaţie asemănătoare în ceea ce priveşte progresele tehnologice, pentru ca acea karmă a Atlantidei să ajungă la un ciclu complet. Începutul secolului XX a oferit o astfel de ocazie.

La începutul secolului XX, societatea se afla în pragul unei epoci de aur. Perioada industrială promitea noi standarde de viaţă, iar ştiinţele şi artele înfloreau în direcţii noi şi strălucitoare. O multitudine de invenţii au unit întreaga lume. În tărâmurile spirituale, se făceau planuri pentru inaugurarea unei noi ere de iluminare spirituală. Contextul părea favorabil, dar, din păcate, cei aflaţi în poziţii de putere aveau alte planuri. Au sesizat oportunitatea unei cuceriri globale fără precedent, iar acesta a fost factorul care a dezlănţuit întreaga putere a karmei antice din Atlantida.

Evenimentele tragice ale secolului XX nu trebuiau să se întâmple aşa cum s-au întâmplat. Chiar dacă exista o karmă a lumii şi chiar dacă ea s-ar fi manifestat, dacă civilizaţia ar fi cooperat mai bine, efectele sale ar fi fost mult mai puţin drastice. Această karmă s-ar fi diminuat foarte mult dacă lumea s-ar fi aflat pe o treaptă spirituală superioară. Încă o dată, răul pătrundea în forţă în inima civilizaţiei şi, încă o dată, aceasta era nevoită să aleagă între bine şi rău.

Din fericire, de data aceasta omenirea a trecut testul. Nu avea să lase răul să învingă. Deşi civilizaţia trebuia să se confrunte cu Războiul Rece şi cu ameninţarea conflictului nuclear, prin câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial de către Aliaţi, impulsul distructiv ce mocnea încă de la începutul secolului a fost oprit şi, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice şi la căderea Zidului Berlinului, karma Atlantidei se împrăştiase.

Ce putem spune despre milioanele de oameni care şi-au pierdut viaţa? Cu toţii aveau de plătit datorii karmice? Şi, dacă da, despre ce fel de karmă era vorba? După ce au văzut ororile inimaginabile ale războiului, mulţi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. Aceste întrebări ne dezvăluie unul dintre cele mai complexe aspecte ale karmei. Pentru a le răspunde aşa cum trebuie, am insistat atât de mult asupra explorării karmelor colective care se suprapun peste cea personală.

Mai întâi să ne întoarcem la unul dintre principiile fundamentale ale karmei colective: de obicei, efectele sale totale sunt simţite generaţii mai târziu, de către oamenii care au puţine legături cu cei care au iniţiat această karmă, sau chiar niciun fel de legături. Asta înseamnă că oamenii care şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu erau atlanteenii care generaseră karma. Sufletele locuitorilor Atlantidei îşi plătiseră deja această datorie personal, cu mult timp în urmă. Ceea ce a făcut ca încheierea ciclului complet să dureze atât de mult este karma colectivă legată de evenimentele din vremea Atlantidei. Cu toate acestea, lecţia pe care o prezenta karma Atlantidei — alegerea binelui în faţa răului — era o lecţie inevitabilă, pe care civilizaţia noastră modernă trebuia să o înfrunte şi să o stăpânească.

Celălalt principiu fundamental al karmei care se aplică în acest caz este că Divinitatea foloseşte experienţele dificile prin care trecem — care nu reprezintă o karmă mai veche sau care nu apar din vina noastră — pentru a rezolva alte aspecte ale karmei noastre. Vă rog să nu uitaţi asta. Lumea este un loc dinamic şi, uneori, pur şi simplu ni se întâmplă lucruri rele. Nu tot ce se întâmplă este karmic. Cu toate acestea, chiar şi în astfel de situaţii, Dumnezeu echilibrează lucrurile. Divinitatea are întotdeauna grijă de noi.

Urmând aceste principii, de îndată ce a fost limpede că civilizaţia se îndrepta spre un conflict major, Divinitatea a folosit inevitabila succesiune de evenimente ca pe un act de curăţare karmică personală, pe scară largă. Cu alte cuvinte, cei care şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu plăteau o karma personală legată de zilele Atantidei, ci această karmă colectivă din care au făcut parte, în mod inevitabil, a fost folosită de Divinitate pentru rezolvarea altor tipuri de karma personală. Vă puteţi imagina proporţiile acestei curăţări şi răscumpărări karmice.

Asta ne spune că niciunul dintre oamenii ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a murit în zadar. Divinitatea a avut grijă de fiecare suflet în parte. Nimeni nu a fost lăsat pe afară, indiferent de cât de înfricoşătoare a fost acea perioadă. Acest fapt ne conduce la un aspect şi mai dificil de înţeles al celui de-al Doilea Război Mondial: Holocaustul.

Holocaustul a făcut parte din karma Atlantidei? Au suferit şi au murit mulţi oameni, dar de ce a fost ales tocmai poporul evreu? Avea o karma de plătit? Unii susţin că nu putem nici măcar încerca să răspundem unei asemenea întrebări şi că mai bine o lăsăm baltă. Cu toate acestea, Holocaustul a fost o lecţie pentru întreaga omenire şi este important să-i înţelegem semnificaţia, din perspectivă metafizică.

Cei Sfinţi m-au învăţat că Holocaustul nu a avut o origine karmică, ci că a fost un act de o infinită brutalitate umană, în epoca modernă, care a generat o karmă ce încă trebuie răscumpărată. Sau, aşa cum scria Rabinul Yonassan Gershom în sfâşietoare sa carte Beyond the Ashes:

Uneori suferinţa apare, în mod inevitabil, iar acesta este unul dintre cele mai groaznice şi mai dramatice cazuri. Entitatea Superioară m-a asigurat că fiecare dintre oamenii dispăruţi în Holocaust a fost eliberat de karma din acea viaţă. Orice karmă obişnuită, fără legătură cu Holocaustul, pe care trebuia să o rezolve în acea viaţă a fost compensată prin suferinţa extremă pe care a îndurat-o. Oricât de îngrozitor a fost Holocaustul, Dumnezeu tot a echilibrat lucrurile. În imaginea de ansamblu, nu s-a pierdut nimic.

Aş vrea să adaug un lucru important, şi anume că, în general, persecutarea poporului evreu nu este de natură karmică, ci e doar un alt exemplu de acţiune a liberului arbitru, care generează karma lumii. Ca şi în cazul oricărui alt grup, evreii au făcut greşeli şi au acumulat karma, pe parcursul evoluţiei lor spirituale. Cu toate acestea, din perspectivă metafizică, poporul evreu sau, dacă vreţi, spiritul evreu joacă un rol clar şi esenţial în planul divin, un rol care încă trebuie dus la bun sfârşit.

Există convingerea greşită că poporul evreu a comis păcatul karmic fundamental, din cauza rolului pe care anumiţi lideri evrei l-au avut în crucificarea lui Iisus, dar acest lucru nu este nici pe departe adevărat. Dacă vreun grup ar fi fost tras la răspundere, atunci karma colectivă s-ar fi abătut asupra Romei, aceea fiind autoritatea acelor vremurilor. Dar nu a fost vorba nici despre aşa ceva. Deşi e adevărat că Iisus s-a născut în sânul poporului evreu cu un scop divin, nu trebuie să uităm că El nu a venit pe Pământ doar pentru un grup de oameni, ci pentru întreaga lume. El s-a născut pentru a înălţa omenirea ca întreg. Din păcate, moartea Sa prematură a generat karma, dar este vorba despre o karmă mondială. Omenirea însăşi a devenit responsabilă de moartea Lui. Dacă civilizaţia ar fi acceptat rolul pe care l-a jucat Iisus în evoluţia omenirii, epoca iluminată ar fi început deja.

Karma colectivă a Atlantidei se apropie de sfârşit. Încă ne mai confruntăm cu efectele ei, din cauza unei alte karme mondiale, care e activă în prezent, dar în sfârşit această întreagă perioadă îşi încheie ciclul. Cât va mai dura până să se va întâmpla asta numai Dumnezeu ştie, dar, în cele din urmă, va sosi şi Ziua cea Nouă a omenirii. Vom avea de luptat până să ajungem la ea, dar cu siguranţă va veni şi, când se va întâmpla asta, vom putea lăsa aceste păcate străvechi să se odihnească, iar lumea se va putea dezvolta neînchipuit de frumos.

Karma lumii în ceea ce priveşte Africa

Africa este o enigmă. Este unul dintre cele mai vechi locuri de pe Pământ, bogat în resurse naturale, leagănul civilizaţiei şi căminul unora dintre cele mai diverse forme de viaţă. Cu un potenţial atât de mare, aţi putea crede că Africa ar fi centrul civilizaţiei lumii, dar astăzi este cel mai puţin dezvoltat dintre continentele locuite (şi aici mă refer la Africa subsahariană), cu cea mai ridicată rată a sărăciei din lume. Resursele sale nu sunt utilizate pe deplin, iar ce se foloseşte este de cele mai multe ori pentru profitul oamenilor de pe alte meleaguri. Dezvoltarea şi educaţia nu sunt nici pe departe suficiente. De-a lungul veacurilor, poporul african a trebuit să îndure unele dintre cele mai mari nenorociri şi atrocităţi comise de om, şi, chiar dacă unora le pasă foarte mult de situaţia grea din Africa, cea mai mare parte a lumii pare să întoarcă spatele necazurilor sale. De ce un continent cu un potenţial atât de mare cunoaşte realizări atât de mici?

Există un mare vis al Africii: acela de a se dezvolta, de a se alătura definitiv naţiunilor moderne ale lumii şi de a se bucura de prosperitate şi de oportunităţi. De ce nu a fost încă împlinit acest vis? Mulţi au dat vina pe forţe precum boala, indiferenţa şi corupţia. Colonialismul, sclavia, conflictele interne, conducerea slabă şi presiunile internaţionale au jucat un rol negativ, de-a lungul istoriei, împiedicându-i pe cetăţenii Africii să progreseze aşa cum ar fi putut.

Şi de data aceasta ne confruntăm cu o karmă mondială antică, una dintre cele mai străvechi karme colective. Pentru a înţelege karma lumii în ceea ce priveşte Africa, trebuie să derulăm filmul înapoi, în zorii civilizaţiei, în acele vremuri în care Dumnezeu a adunat rasele laolaltă, pentru a o crea.

Aşa cum tocmai am văzut în scurta noastră istorie metafizică a omenirii, începuturile civilizaţiei au avut loc mult mai devreme decât acceptă ştiinţa, în prezent. Civilizaţia s-a născut acum aproape 800.000 de ani, în inima Africii subsahariene. În acele vremuri, pentru a porni marele plan al civilizaţiei, Divinul adunase aici membri de seamă ai diverselor rase. Liderii civilizaţiei care urma să se nască erau membri ai celui de-al treilea ciclu de rasă-rădăcină (vedeţi Capitolul 11) şi erau susţinuţi de prima sub-rasă al celui de-al patrulea ciclu de rasă-rădăcină, cunoscută sub numele de rasa Rmoahal (se pronunţă Romel). Din punct de vedere metafizic, ceea ce numim astăzi rasa neagră face parte din străvechea rasă Rmoahal. Sufletele celui de-al treilea ciclu de rasă-rădăcină erau puternice şi mândre, dar, în acele timpuri străvechi, tocmai mândria şi trufia aveau să le provoace declinul. Pe atunci, rasa albă sau ceea ce am numi rasa cu piele mai deschisă la culoare era o rasă mai tânără şi nu se afla în fruntea civilizaţiei.

Civilizaţia a înflorit pe parcursul a sute de mii de ani. Subliniez, încă o dată, faptul că civilizaţia din acele vremuri nu înseamnă acelaşi lucru cu cea din zilele noastre. Pe atunci agricultura, arhitectura şi lucrurile complexe de astăzi nu existau. Oamenii trăiau în continuare din ceea vânau şi din ce culegeau. Ideea de bază a civilizaţiei acelei vremuri era cooperarea. Oamenii învăţau să lucreze împreună, trecând de la micile unităţi familiale la grupuri organizate mai mari.

În urmă cu aproape 500.000 de ani, a venit vremea ca o parte din celelalte rase să preia conducerea şi să-şi joace rolul pe care îl primiseră pentru dezvoltarea civilizaţiei. Rasele aflate la putere în acea perioadă, inclusiv Rmoahal, n-au vrut să renunţe la autoritatea pe care o deţineau. Din păcate, au comis abuzuri îngrozitoare împotriva celorlalte rase şi acte de o brutalitate extremă, în special împotriva strămoşilor rasei albe din zilele noastre. Crimele violente, tortura şi o formă timpurie a sclaviei erau la ordinea zilei şi le întâlneai la tot pasul. Situaţia s-a agravat atât de mult, încât, pentru a preveni creşterea acumulării karmice, Divinitatea a trebuit să împartă rasele în diverse naţiuni. Dacă această tragedie, în evoluţia civilizaţiei, ar fi fost evitată, omenirea s-ar fi dezvoltat mult mai unitar.

După împărţirea omenirii în diverse naţiuni, Africa s-a cufundat într-o epocă întunecată. De atunci a continuat să aibă parte de suişuri şi coborâşuri, dar încă are datoria de a-şi atinge strălucirea iniţială, care i-a fost menită. Deşi sufletele care locuiau acele trupuri antice au dispărut demult şi şi-au plătit toate datoriile karmice personale, karma mondială a Africii a rămas în inconştientul colectiv al umanităţii, în tot acest timp. Motivul pentru care ea încă există este că, pentru a răscumpăra karma colectivă a Africii, omenirea trebuie să ajungă, încă o dată, la ceea ce începuse odată cu planul african al civilizaţiei: cooperarea. Fiindcă ceea ce a dus la împărţirea civilizaţiei în diverse naţiuni a fost tragedia africană, oamenii trebuie să demonstreze, încă o dată, că sunt capabili să lucreze împreună, ca o singură naţiune, şi abia atunci karma africană a lumii îşi va încheia ciclul şi Africa îşi va putea redobândi gloria deplină, îndeplinindu-şi atribuţiile în planul divin.

La fel ca în cazul celor mai multe tipuri de karmă dificilă, există şi bine, există şi rău. Vechile datorii sunt plătite, dar se acumulează altele noi. Karma din trecut nu exclude comportamentele rele din prezent. Odată cu înflorirea altor rase, inclusiv a celei pe care o numim rasa albă, în timpul istoriei consemnate, ultima etapă a acestei karme nerezolvate a ajuns, în sfârşit, aproape de încheiere. Cu toate acestea, cruzimea pe care rasa albă a arătat-o faţă de cea neagră este o karmă nou creată, care trebuie răscumpărată.

Care este soarta Africii? Încet, dar sigur, continentul se va întări şi îşi va reintra în drepturi. În ciuda greutăţilor actuale, Africa se va ridica din nou. Motivul pentru care a durat atât de mult să se întâmple asta este că Divinitatea a trebuit să aştepte până când omenirea a fost pregătită, încă o dată, să se unească într-o singură mare frăţie, aşa cum fusese la început. Nu putem avansa pe planul civilizaţiei când ne privim de sus fraţii şi surorile. Atitudinea lipsită de compasiune a celorlalte naţiuni faţă de Africa trebuie să dispară, căci karma colectivă ne învaţă că facem cu toţii parte dintr-un întreg. Reînvierea Africii va fi semnalul final că omenirea este cu adevărat pregătită să funcţioneze laolaltă şi că Ziua cea Nouă este aproape.

Karma lumii în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu e, într-adevăr, ceea ce am putea numi răspântia lumii. Este leagănul civilizaţiei moderne, este căminul a trei dintre cele mai mari religii ale lumii şi este situat deasupra uneia dintre cele mai bogate rezerve de petrol ale planetei, ce-i oferă acces la o bogăţie uriaşă. Cu toate acestea, şi în acest caz avem de-a face cu o enigmă. În ciuda valorii sale istorice şi a poziţionării strategice, este plin de tensiuni şi conflicte.

Karma lumii referitoare la Orientul Mijlociu nu a apărut din cauza Orientului Mijlociu. Deşi există karme colective legate de rase, naţiuni şi de religii, conflictele din Orientul Mijlociu sunt reflecţia unei karme ce afectează toate naţiunile lumii. În mod ironic, această karmă mondială nu a fost iniţiată de nicio ţară, rasă sau religie anume. E ceva mult mai insidios: duşmanul se află în interior, ceea ce-l face şi mai greu de detectat.

Pentru a înţelege această karmă, trebuie să analizăm dinamica financiară a lumii. Civilizaţia este mai bogată ca oricând, în ciuda distribuirii inegale a bogăţiei, productivitatea este în creştere, în aproape fiecare ţară. Această mare prosperitate creează noi dinamici şi noi probleme. Cum îi facem faţă? Ne dăm seama de rolul ei în viaţa noastră şi în evoluţia noastră spirituală sau ne lăsăm hipnotizaţi de farmecul ei?

Karma lumii legată de Orientul Mijlociu reprezintă lecţia banilor: a-l alege pe Dumnezeu înaintea lor. Întrucât civilizaţia continuă să înflorească, de noi depinde să învăţăm să valorificăm această mare prosperitate; este de datoria noastră să învăţăm să nu devenim vanitoşi şi îngăduitori cu noi înşine, ci să folosim această mare putere pentru a-i sluji lui Dumnezeu şi pentru a duce civilizaţia pe noi culmi. Acesta este testul colectiv cu care se confruntă omenirea în prezent. Dacă îl va trece, va depăşi unul dintre ultimele obstacole către noua eră a iluminării. Dacă îl va pica, vom avea parte de şi mai multe greutăţi, până ne vom însuşi lecţia.

Această karmă a lumii nu este o karmă străveche, care îşi încheie ciclul. Este karma lumii generată în timpurile prezente. Din cauza dinamicii lumii, civilizaţia nu va trebui să aştepte milioane de ani pentru ca această karmă să îşi încheie ciclul, ci acest fapt se va întâmpla mult mai devreme.

Într-un fel, banii au făcut parte din civilizaţie încă de la început, dar niciodată nu au ocupat o poziţie atât de importantă, nu au ajuns niciodată la asemenea proporţii grandioase şi niciodată până acum nu s-au luat atâtea decizii legate de bunăstarea civilizaţiei în baza câştigurilor economice personale. În timp ce lumea se îndreaptă spre o nouă epocă globală, sectorul economic al societăţii a cules câteva dintre cele mai bogate recolte ale sale.

Cu toate că scopul bogăţiei şi al afluenţei extraordinare de care se bucură sectorul afacerilor şi cel financiar nu este acela de a influenţa în mod nejustificat deciziile naţiunilor şi ale altor zone ale societăţii, totuşi exact asta se întâmplă. În loc să ajute oamenii, economia îi manipulează, acţionând ca un instrument de dominare. Unii spun că dificultăţile financiare din ziua de azi sunt rezultatul sistemului economic dominant: capitalismul. Cu toate acestea, capitalismul, de unul singur, este neutru. Folosirea sa greşită este însă cauza multor probleme. Capitalismul oferă putere individului: îi recompensează financiar pe cei care muncesc din greu şi se remarcă. De asemenea, a permis ţărilor să interacţioneze financiar între ele în moduri greu de imaginat înainte. Toate acestea reprezintă premisele unei mari bunăstări, însă e loc şi pentru abuzuri extrem de mari.

Pericolul sistemului capitalist constă în faptul că cei bogaţi şi fără scrupule pot folosi cu uşurinţă puterea banilor pentru a-i domina şi a-i controla pe ceilalţi.

Ascensiunea sectorului economic a dat naştere unei ierarhii economice neoficiale, care depăşeşte graniţele companiilor şi ale corporaţiilor, şi tocmai aceasta este marea ameninţare. O parte din cei care aparţin acestei ierarhii sunt oameni buni, dar sunt alţii care exercită o influenţă extraordinară în scopuri personale. Aceste suflete corupte nu apar în public şi nu-şi etalează întreaga avere. Au urcat cu brutalitate pe scara economică, prin cele mai malefice mijloace. Într-un fel, au dat o lovitură economică silenţioasă, trăgând acum multe dintre sforile financiare ale lumii.

Aceşti oameni din interior pot trăi într-o anumită ţară şi într-o anumită cultură, dar nu sunt loiali nici uneia, nici alteia. Sunt iscusiţi în a se sustrage legilor civile şi au impresia că ei sunt legea şi că tot ei reprezintă adevărata aristocraţie a lumii moderne — lucru cu totul fals. Ei nu au făcut decât să se îmbogăţească enorm şi să profite de influenţa şi de puterea lor, în cele mai corupte scopuri, pornind o luptă titanică pentru controlul bogăţiilor lumii.

O parte dintre cei care au studiat acest subiect consideră că aceste persoane au iniţiat mişcarea globalistă pentru a-şi crea propria ordine mondială, dar acest lucru nu este adevărat. Planul Divinităţii este ca lumea să se înfrăţească, iar acesta este un lucru extraordinar: înseamnă că vom putea funcţiona din nou ca un singur mare popor, înseamnă mai multă prosperitate şi mai multe oportunităţi pentru toată lumea. Din păcate, aceşti oameni din interior încearcă să schimbe planul divin, pentru a putea crea o ordine dictatorială a lumii, în care ei să fie conducătorii.

Acţiunile acestor suflete nu fac parte din planul divin, dar, cu toate acestea, au o influenţă extraordinară asupra liderilor multor domenii ale societăţii, şi aici intervine karma colectivă. Prea multe naţiuni, popoare, rase, religii sau corporaţii au cedat în faţa influenţei lor. Prea mulţi au jurat supunere acestor oameni şi au luat parte, în mod voit, la acţiunile lor, iar acest lucru aduce cu sine o karmă apăsătoare.

Faptul că Orientul Mijlociu este în centrul acestor evenimente se datorează poziţiei sale strategice. Tensiunile existente au fost agravate în mod artificial, pentru a destabiliza această parte a lumii şi pentru a o menţine astfel. Orientul Mijlociu exercită o influenţă financiară extraordinară, ceea ce face din el un punct-cheie de interes. Chiar şi terorismul din zilele noastre este alimentat, în mod artificial, ca instrument pentru destabilizarea acestei regiuni şi a lumii.

Îi aşteaptă vremuri grele pe cei din Orientul Mijociu. Nu este niciun secret că cea mai mare ameninţare posibilă, în ceea ce priveşte un conflict mondial, vine din această parte a lumii. Cu toate acestea, Orientul Mijlociu joacă un rol-cheie în planul divin al civilizaţiei. Lupta pentru pace în Orientul Mijlociu nu este doar una regională. Pacea în Orientul Mijlociu va fi semnalul că întreaga lume a ajuns în pragul păcii.

Este de datoria noastră să învăţăm să-l punem pe Dumnezeu înaintea banilor, atât la nivel colectiv, cât şi individual. Unii spun că nu e decât un vis şi că omenirea nu va scăpa niciodată de propria lăcomie, dar nu este adevărat. Desigur, vor exista dificultăţi economice, dar ceea ce trebuie să devină un obicei al trecutului — şi avem capacitatea să realizăm acest lucru — este dominaţia trufaşă a banilor asupra treburilor societăţii. Mulţi au înfruntat această ameninţare globală şi mulţi continuă să o facă şi astăzi, uneori chiar cu preţul vieţii.

Ce puteţi face dvs. referitor la actuala karmă mondială a lăcomiei excesive? Mai întâi, trebuie să ştiţi că Divinitatea lucrează cu sârguinţă în acest sens: a dezamorsat multe intrigi şi continuă să o facă. Nu lăsaţi problemele vremurilor noastre să vă spulbere iluziile sau să devină o obsesie. Dumnezeu lucrează împreună cu noi, nu suntem singuri. Continuaţi să vă îndrepţi atenţia către El şi către scopurile propriului dvs. destin şi trăiţi după cele mai înalte standarde morale personale.

În acelaşi timp, deschideţi ochii la ce se întâmplă în lume. Nu sunteţi o marionetă neajutorată, ci jucaţi un rol în marele plan al vieţii. Dacă vă aşteaptă vremuri grele, nu disperaţi — ele vor trece. Faceţi tot posibilul să fiţi cinstit în privinţa banilor, chiar dacă alţii nu sunt, şi rămâneţi aproape de Divinitate. În cele din urmă va veni pacea şi lumea se va înfrăţi.

Viitorul civilizaţiei

La fel cum există un destin pentru fiecare suflet de pe Pământ, există şi un destin al civilizaţiei. Unii au încercat să schiţeze o imagine sumbră a viitorului civilizaţiei, dar este mai mult o proiecţie a temerilor omenirii, care nu reflectă ceea ce ne-a pregătit Divinitatea. Imaginea Divinităţii asupra viitorului omenirii este mult mai optimistă. Omenirea, şi toată viaţa de pe Pământ, se află în pragul unui salt uriaş în evoluţia spirituală. Această renaştere spirituală ne va afecta pe toţi şi ne va conduce către Ziua cea Nouă a civilizaţiei. Cu toate astea, această Zi nu va veni pur şi simplu, de la sine. Pentru ca ea să vină, va fi nevoie de toată voinţa noastră colectivă.

Se ştie prea bine că lumea are probleme mari, dar, în ciuda lor, oamenii din zilele noastre nu s-au mai aflat de mult timp într-o situaţie atât de bună. Pe măsură ce lumea se micşorează, ne îndreptăm spre un simţ mai profund al unităţii. Economia lumii este în creştere, oferindu-ne tuturor potenţialul unei prosperităţi mai mari. Şi, cel mai important, suntem martorii unei înfloriri a conştiinţei umane. Astăzi suntem mai conştienţi ca oricând de ceea ce se întâmplă în lume şi cu noi.

Ne aşteaptă multe încercări pe drumul către această stare minunată. Unii spun că, înainte de sosirea iluminării, trebuie să aibă loc o apocalipsă. Într-un fel, aceasta a început deja, şi e adevărat că, până să vină vremurile bune, va trebui să trecem prin greutăţi. În secolul XXI este posibil să aibă loc evenimente catastrofice care ar putea include crize economice, războaie sau poate chiar un nou război mondial. Să sperăm că vom putea evita o parte din ele sau chiar pe toate. Cu toate acestea, indiferent de problemele ce vor apărea în următorii aproximativ o sută de ani, ne aşteaptă un viitor mai strălucitor ca oricând. »

Instrucţiuni karmice

Karma este un început, nu un sfârşit. Indiferent de situaţiile karmice în care vă regăsiţi, ele reprezintă punctul de plecare al transformării dvs. Este procesul divin de reglare a Universului, care echilibrează viaţa.

Aveţi grijă dacă vă treziţi spunând: "Merit să sufăr. Este karma mea şi trebuie s-o suport." Karma nu funcţionează aşa. Adoptând această atitudine, puteţi crea karma, fiindcă evitaţi ceva ce ar trebui să faceţi. Karma nu este o scuză pentru a evita înfruntarea problemelor vieţii.

V-aţi născut pentru a reuşi. Oricât ar fi de cumplite circumstanţele vieţii dvs., în faţa Divinităţii sunteţi la fel de preţios şi de important. Când sunteţi în armonie cu scopul dvs., Universul se aliniază pentru a vă susţine izbânda. Atunci când vă împotriviţi, vor apărea lupta şi conflictele, ca parte a dezvoltării dvs. spirituale, pentru a vă readuce în armonie cu scopul pe care l-aţi primit. Din păcate, astfel de lucruri se întâmplă mult prea des. După părerea mea, doar în aproximativ 50% din cazuri încheiem cu adevărat ceea ce trebuia să realizăm. Asta ne spune că trebuie să ne dublăm eforturile pentru a realiza sarcinile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat şi pentru a ne înfrunta karma, sincer şi deschis.

Iată câteva aspecte pe care trebuie să le ţineţi minte, referitoare la karma:

Fiţi atent la lecţie!

Situaţiile karmice sunt profesori. Atunci când vă înfruntaţi karma, întrebaţi-vă care este lecţia dvs. Gândiţi-vă ce ar trebui să faceţi în situaţia respectivă şi cum ar trebui să faceţi faţă evenimentelor cu care vă confruntaţi.

Înfruntaţi-vă karma!

Oricât de mult aţi încerca, nu puteţi scăpa de karma. Uneori puteţi întârzia inevitabilul, dar se va întoarce cu şi mai multă forţă decât înainte. Cel mai bine este să vă rezolvaţi karma atunci când vi se arată.

Întotdeauna vi se oferă o karma căreia îi puteţi face faţă

Indiferent de datoriile karmice acumulate, Dumnezeu nu vă dă mai multă karmă decât puteţi duce. Dacă ar face asta, nu v-ar mai ajuta să creşteţi din punct de vedere spiritual. Uneori karma poate părea insuportabilă pentru că dvs. o agravaţi, complicând lucrurile.

Vă naşteţi şi cu o karmă pozitivă

Cu toţii aducem cu noi o karmă pozitivă. Avem nevoie de astfel de forţe spirituale pentru a ne stăpâni slăbiciunile.

Karma este corectă

Indiferent cât de nedreaptă poate părea viaţa uneori, sensul legii cauzei şi al efectului este acela de a echilibra viaţa. Dacă cineva scapă nepedepsit după ce a săvârşit o crimă, se va întâlni cu karma sa, la un moment dat. Sau dacă o persoană pare că s-ar afla în graţiile lui Dumnezeu, nu este vorba despre o binecuvântare specială pe care cineva anume o primeşte, iar altcineva nu, ci asta se întâmplă pentru că acea persoană a învăţat din greşelile trecute şi acum trăieşte conform legilor spirituale şi culege roadele din trecut.

Nu totul este karmic

Unii adoptă un punct de vedere fatalist în ceea ce priveşte karma, considerând că totul este prestabilit, fără ca noi să putem schimba ceva. Nimic nu e mai departe de adevăr. Deşi cu toţii va trebui să ne confruntăm cu aspectele nerezolvate ale karmei, nu totul în viaţă este karmic.

Karma nu este o evadare sau o scuză pentru a evita problemele vieţii

Unii privesc situaţiile karmice ca pe nişte scuze de a nu acţiona, de a sta cu mâinile în sân şi a spune: "Asta mi-e karma." Trebuie să fiţi proactiv în rezolvarea provocărilor karmei şi să acţionaţi, pentru a învăţa lecţia pe care v-o prezintă respectiva situaţie karmică.

Nu judecaţi karma altora

Este mult prea uşor să arătaţi cu degetul şi să trageţi concluzii pripite despre o situaţie karmică cu care se confruntă altcineva. Dvs. sunteţi responsabil numai şi numai de propriul dvs. suflet. Având în vedere că nu e uşor să vă înţelegeţi nici propria karmă, este şi mai dificil să o judecaţi pe a altuia, chiar dacă există un schimb karmic între dvs. şi acea persoană. Importantă este lecţia pe care o aveţi de învăţat. Lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi dea seama singuri de propriile lecţii.

(din CAP.13)

Semne posibile de situaţii karmice

Vă voi oferi câteva exemple de semne posibile — şi subliniez: posibile! — ale unor situaţii karmice. Nu sunt reguli bătute în cuie, dar sunt câteva indicii şi sfaturi utile. Printre posibilele semne ale unei karme se numără:

1. O situaţie care pare să fi apărut din senin şi care v-a lovit pe neaşteptate.

2. O situaţie care vă derutează total, fără a putea găsi o explicaţie logică.

3. O situaţie în care vă simţiţi blocat şi, orice aţi face, continuă să se repete.

4. O implicare emoţională nejustificată, o furie sau o obsesie faţă de o persoană sau o situaţie. (În general, atunci când o situaţie dificilă nu este karmică, ea nu vă va deranja atât de mult, deoarece nu există nicio asociere cu o greşeală din trecut care să agraveze situaţia.)

5. Tipare repetate de evenimente sau comportamente în viaţa dvs., care nu par să depindă de dvs.

6. Temeri sau fobii nejustificate.

7. Relaţii apropiate intense — pozitive sau negative.

8. Talente şi capacităţi înnăscute.

9. Malformaţii congenitale, boli fizice inexplicabile.

(din CAP. 14)

Karma şi ţesătura vieţii

Aşa cum am văzut pe parcursul acestei cărţi, roata se întoarce mereu. Tot ceea ce facem altora revine în viaţa noastră, în acelaşi mod. În aură, acest "a face altuia" printr-o acţiune karmică, capătă o energie spirituală proprie.

Atunci când iniţiem un act karmic, nu numai că generăm o energie ce va apărea în aură, ci proiectăm, de asemenea, o parte din acea energie în ceea ce numim ţesătura vieţii. Această ţesătură a fost cunoscută sub multe denumiri: akasha, eterul, substanţa spiritului. Ea este materialul fundamental din care este făcută viaţa. Ar fi multe de spus despre acest material cosmic, dar, referitor la subiectul nostru, ţesătura vieţii acţionează ca o cutie de rezonanţă cosmică ce vibrează la fiecare acţiune, gând şi emoţie a noastră. Într-un mod cât se poate de concret, energia pe care o emanăm prin intermediul aurei se reflectă în ţesătura vieţii. Prin intermediul acestui eter spiritual contribuim la o manifestare mai profundă a vieţii şi generăm energia necesară pentru a transforma visele şi ideile în realitate.

De îndată ce am generat o energie care corespunde polarităţii faptelor noastre, ea se va răspândi în eter exact aşa cum o transmitem. Dacă acţiunea este creativă şi implică un anumit progres, ea se va oglindi în eter, adăugând armonie creaţiei, şi apoi se va întoarce la noi şi mai intensă, cu aceleaşi calităţi minunate. Energia se transmite în eter şi când iniţiem o acţiune distructivă, dar ea va crea un dezechilibru pentru care devenim responsabili. Am putea face o analogie între o astfel de situaţie şi poluarea atmosferei, cu diferenţa că, în cazul de faţă, este vorba despre atmosfera spirituală. Pentru restabilirea armoniei şi a echilibrului, această energie revine în viaţa noastră la fel cum o transmitem.

Iată cel mai dificil aspect legat de karma. Odată ce energia acţiunilor noastre se răsfrânge asupra vieţii, am pierdut controlul asupra ei. Nu se poate spune în ce mod se va întoarce karma, dar cu siguranţă o va face.

Efectul de bumerang al karmei este controlat de către Divinitate, care coordonează un proces minunat şi extraordinar de complex, dirijând şi îndrumând modul în care se întoarce la noi această energie karmică. Fără sprijinul şi iubirea Divinităţii, am acumula atât de multă energie întunecată şi într-un timp atât de scurt, încât nu am mai fi în stare să ieşim din umbre.

O lege nescrisă ne spune că e mai bine ca întoarcerea karmei să aibă loc mai devreme decât mai târziu. Cu cât ea revine mai repede, cu atât mai puţin gravă va fi reacţia Universului, şi cu cât durează mai mult, cu atât va fi mai puternică. Într-un fel, karma seamănă cu un pendul şi întotdeauna e mai bine să o rezolvaţi în aceeaşi viaţă în care aţi generat-o, decât să aşteptaţi o alta în care efectele vor fi mai puternice. Acest lucru este valabil atât pentru karma pozitivă, cât şi pentru cea negativă. Nu trebuie să ne facem griji dacă, dintr-un motiv sau altul, nu simţim efectele faptelor noastre bune. Când se vor întoarce, va fi cu atât mai plăcut!

Uneori, când avem de învăţat o anumită lecţie, ne sunt amânate datoriile karmice, pentru a avea timp să învăţăm. Dacă ni s-ar întoarce karma înapoi imediat, nu am avea timp să evoluăm. Unii au interpretat această perioadă de graţie ca pe un semn că pot face ce vor. Probabil ştiu că au făcut greşeli, dar au luat lipsa unei pedepse imediate drept o permisiune de a-şi continua paşii greşiţi, fără să-şi dea seama că acumulează o karma care, în cele din urmă, se va întoarce împotriva lor.

(din CAP. 15)

Note despre regresia în vieţile anterioare

Cea mai simplă modalitate de a vă întoarce într-o viaţă anterioară este prin intermediul hipnozei. Sub puterea hipnozei, oamenii îşi pot aminti experienţe din vieţile trecute, adesea cu detalii uimitoare. Întrebarea care apare cel mai des în mintea oamenilor este dacă regresia în vieţile trecute este reală sau dacă e ceva imaginat de persoana hipnotizată şi dacă este benefică din punct de vedere terapeutic.

Potenţialele pericole ale oricărui tip de hipnoză sunt evidente, dar, atunci când are loc în condiţii adecvate, oare regresia în viaţa trecută ne poate ajuta? Şi ce se întâmplă din punct de vedere auric? Nu sunt hipnoterapeut şi nici nu am fost hipnotizată vreodată, aşadar ceea ce vă voi relata se bazează pe observaţiile mele de clarvăzătoare după ce am asistat la procese hipnotice, pe experienţa mea de consilier al unor oameni care au trecut prin procesul de hipnoză, precum şi pe învăţăturile Entităţii Superioare.

În timpul hipnozei, mintea conştientă este temporar ocolită, iar hipnoterapeutul accesează, în primul rând, subconştientul. Aici apare dificultatea: procesul hipnozei pune la încercare o premisă de bază pe care am explorat-o în această carte: aceea a deţinerii unui liber arbitru.

Locul în care vă manifestaţi liberul arbitru este mintea conştientă. Se presupune că aveţi control asupra propriei gândiri, în fiecare clipă, evoluând, în acest fel, şi dezvoltându-vă o minte iluminată. Bună sau rea, fiecare alegere conştientă pe care o faceţi vă va învăţa ceva. Dacă lăsaţi pe altul să gândească în locul dvs., chiar dacă are cele mai bune intenţii şi a primit şi permisiunea dvs., vă abandonaţi liberul arbitru în mâinile altcuiva. Sub sugestie hipnotică, vă aflaţi sub voinţa hipnoterapeutului.

Întoarcerea în viaţa anterioară prezintă şi riscul încălcării unui alt principiu spiritual: acela de a nu interveni în karma altor oameni. Dacă vă duceţi la un medium sau la un iniţiat în misticism care vă poate ajuta să vă înţelegeţi vieţile trecute, deţineţi în continuare controlul asupra acceptării sau respingerii informaţiilor oferite. Dar, sub hipnoză, terapeutul trece o graniţă importantă şi joacă un rol în procesul de rezolvare a karmei. Nu este o idee bună nici pentru dvs., nici pentru el, chiar dacă există un efect benefic de-a lungul procesului, fiindcă mai degrabă creaţi karma în loc s-o rezolvaţi. Trebuie să vă înfruntaţi singur karma, la fel cum trebuie să vă descoperiţi singur destinul. Nimeni nu poate face asta în locul dvs.

Trecând peste asta, uneori o traumă dintr-o viaţă anterioară este atât de puternică, încât vă poate afecta funcţionarea normală a vieţii, şi astfel de situaţii chiar necesită un ajutor special. De exemplu, dacă o persoană a avut o moarte violentă în viaţa anterioară, iar în cea prezentă dezvoltă o anxietate atât de mare încât individul nu mai poate funcţiona, regresia în viaţa trecută poate fi utilă. În acest caz, nu mai este vorba despre a interveni în karma altcuiva, deoarece hipnoza va încerca să disipeze frica paralizantă care blochează acea persoană. Nu poate fi vorba despre karmă negativă aici, deoarece scopul regresiei nu este acela de a încerca să rezolvaţi lecţiile karmice, ci, mai degrabă, de a ajuta la alinarea unei minţi chinuite, astfel încât persoana respectivă să îşi poată continua viaţa.

Un alt lucru pe care trebuie să ni-l amintim referitor la regresia în vieţile anterioare este faptul că nu toate experienţele apărute în timpul sesiunilor de hipnoză sunt reale. Subconştientul este un depozit subiectiv al memoriei. El înregistrează experienţele prin prisma propriei noastre personalităţi. Nu este o înregistrare obiectivă a experienţelor, ca în cazul Cărţii Vieţii. Aşadar, nu tot ce se află în subconştient este adevărat sau valabil; ci pur şi simplu este ceea ce am depozitat noi acolo. Din această cauză, întoarcerea în vieţile anterioare nu este considerată un instrument de încredere în cercetare, având în vedere că, de cele mai multe ori, nu există nicio modalitate de a determina dacă ceea ce se descoperă în timpul unei sesiuni este corect sau nu.

În definitiv, regresia în vieţile anterioare poate fi asemuită cu o operaţie pe creier: o alegeţi ca pe o ultimă soluţie atunci când orice altceva eşuează şi ar trebui să o efectuaţi doar sub supravegherea celui mai bine pregătit şi calificat terapeut pe care îl puteţi găsi.

(din CAP. 15)

Puterea vindecătoare a iertării, a compasiunii şi a bunătăţii

Iertarea este marele vindecător al iubirii. Prin actul iertării vă eliberaţi de efectele distructive ale fărădelegilor care au fost comise împotriva dvs. Când cineva vă răneşte, e firesc să reacţionaţi. Puteţi deveni furios, plin de ură şi de resentimente, şi aşa mai departe. Toate acestea creează o energie negativă în aura dvs., care persistă atâta timp cât vă agăţaţi de respectiva experienţă. Prin actul iertării veritabile, eliminaţi acea energie din conştiinţa dvs. şi acest fapt are efectul vindecător de a vă elibera de consecinţele obsedante ale păcatelor săvârşite.

A purta pică şi a avea resentimente sunt atitudini care au un efect paralizant asupra vieţii dvs. E ca şi cum o parte din dvs. a încetat să se mai dezvolte. Pe de altă parte, cu cât este mai grav păcatul, cu atât este mai greu de iertat, dar şi sentimentul de eliberare este mai mare când renunţaţi la ură.

Mulţi oameni spun că e firesc să fiţi mânios atunci când sunteţi nedreptăţit. La un anumit nivel, e perfect logic. Cu toate acestea, am învăţat pe parcursul multor ani de lucru cu aura că o energie negativă este şi va rămâne o energie negativă. Îndreptăţită sau nu, furia este furie şi, indiferent de cauză, va avea un efect distructiv asupra noastră dacă îi permitem să persiste. Desigur, iniţial vom avea o reacţie firescă atunci când cineva ne răneşte, dar eu vorbesc de săptămâni, luni sau chiar ani în care sentimentul rămâne acelaşi.

Iertarea este unul dintre cele mai importante instrumente pentru rezolvarea provocărilor karmei: are o putere extraordinară în echilibrarea balanţei. Cel mai sigur semn că vă veţi întoarce să vă rezolvaţi karma cu ceilalţi este atunci când nu există iertare.

În mod normal, dacă s-a creat o karmă între două persoane, va fi nevoie ca ele să se reîncarneze împreună într-o viaţă viitoare pentru a rezolva lucrurile. Asta înseamnă că persoana nedreptăţită trebuie să se întâlnească din nou cu cea care i-a făcut rău. Nu este întotdeauna uşor ca doi oameni să se sincronizeze şi să se reîncarneze în acelaşi timp şi, uneori, când totuşi se întâmplă acest lucru, în loc să îndrepte lucrurile, karma rămâne nerezolvată sau conflictul continuă şi karma se amplifică.

De aceea este atât de important să faceţi tot ce puteţi pentru a vă rezolva problemele cu ceilalţi acum. E mult mai complicat să le rezolvaţi într-o viaţă viitoare. Dacă o persoană se poartă urât cu dvs. şi nu o iertaţi, vă legaţi de ea şi de greşelile pe care le-a făcut, iar asta nu face decât să vă pună piedici şi să vă încetinească progresul spiritual. Dacă o iertaţi cu adevărat, vă eliberaţi de ataşamentul negativ faţă de ea şi nu va mai trebui să vă întâlniţi din nou într-o altă viaţă pentru a rezolva acea karmă.

Aş vrea să pot sublinia şi mai mult acest aspect. Iertaţi-i pe cei care v-au rănit şi veţi evita să mai înfruntaţi aceleaşi probleme într-o viaţă viitoare. Dar trebuie să iertaţi cu adevărat; nu se poate să o faceţi de formă. Dacă spuneţi că aţi iertat, dar situaţia încă vă bântuie, înseamnă că nu aţi iertat cu adevărat.

Unii oameni gândesc astfel: "Nu vreau să iert acea persoană. A făcut un lucru îngrozitor şi nu vreau să scape nepedepsită." Iertarea nu înseamnă că cineva scapă nepedepsit. Persoana care a făcut rău nu se poate eschiva. Iertarea înseamnă că vă eliberaţi unul pe celălalt. Persoana care a făcut rău va avea în continuare de înfruntat lecţii karmice, dar ele nu vă vor mai implica şi pe dvs. De aceea, nu contează dacă persoana pe care o iertaţi vă cere iertare sau nu, dacă se căieşte sau nu. Iertarea vă eliberează pe dvs. din legătura karmică creată de acea fărădelege.

Iată o poveste din lumea de dincolo a unei femei care s-a stins în lagărele naziste de concentrare. A murit luând cu ea o ură mistuitoare faţă de un gardian care a fost deosebit de brutal cu ea. La scurt timp, a murit şi el. Ce credeţi că s-a întâmplat când cei doi s-au regăsit în lumea cealaltă? Din cauza faptelor sale odioase, temnicerul a ajuns în tărâmurile inferioare, cunoscute sub numele de iad. Acesta este locul în care merg sufletele care au căzut atât de jos încât nu se pot reîncarna pentru a-şi împlini karma până când nu vor reuşi să iasă din acest loc îngrozitor. Am văzut aceste tărâmuri şi, deşi nu este vorba despre foc şi pucioasă ca în teologia tradiţională, sunt nişte locuri întunecate, groaznice, în care sufletele simt chinul extrem al propriilor fărădelegi.

Unde credeţi că a ajuns ea? Era o femeie cumsecade, dar ura sa fără limite a legat-o de acest bărbat şi s-a trezit în iad împreună cu el! Cum altfel s-ar fi putut întâmpla? Toată atenţia şi energia ei emoţională era îndreptată către el şi către ceea ce el îi făcuse, drept urmare au ajuns în acelaşi loc. Bineînţeles, Divinitatea a reuşit s-o ridice de acolo, dar a fost nevoie de efort, fiindcă ura ei era prea intensă.

Ce se întâmplă dacă nu iertaţi şi ajungeţi pe lumea cealaltă cu o problemă nerezolvată? Mai aveţi timp să iertaţi? Răspunsul este da, îi puteţi ierta şi în lumea de dincolo pe cei care v-au rănit. Cu toate acestea, oricât de ciudat ar suna, mulţi dintre cei fac trecerea iau cu ei furia şi resentimentele şi refuză să ierte chiar şi pe lumea cealaltă! Ba chiar, aflându-se în prezenţa unor fiinţe celeste magnifice, ei vor continua să refuze să ierte! E normal să vă gândiţi că odată ce vă aflaţi în mediul înălţător al lumii spirituale veţi renunţa la duşmănii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori nu este cazul. Asta ne spune, încă o dată, că tranziţia în lumea de dincolo nu vă face un om mai bun decât sunteţi în momentul de faţă. De aceea este atât de important să lucraţi asupra defectelor dvs. acum, şi să nu luaţi ranchiuna cu dvs. în mormânt. Indiferent de ce s-a întâmplat, iertaţi-i pe cei care v-au rănit. Cu cât îi iertaţi mai curând, cu atât mai bine!

Ce se întâmplă cu greşelile din vieţile trecute? Pot fi iertate, la fel ca cele din viaţa actuală? Răspunsul este da, puteţi ierta greşelile din vieţile anterioare. În procesul rezolvării provocărilor karmei, iertarea este esenţială în orice clipă. Dacă aveţi o relaţie dificilă cu cineva şi vă daţi seama că este o situaţie karmică, încă puteţi ierta acea persoană pentru o greşeală dintr-o viaţă anterioară şi veţi trăi acelaşi sentiment de eliberare spirituală. Nu există oameni care să nu poată ierta. Întotdeauna avem timp pentru asta!

Aceleaşi legi ale iertării se aplică şi atunci când dvs. sunteţi cel care a greşit. Dacă vă purtaţi urât cu cineva şi acea persoană vă iartă cu adevărat, sunteţi absolvit de vină. Bineînţeles, va trebui să ispăşiţi pentru greşelile dvs., dar nu va mai fi nevoie să vă reîncarnaţi alături de acea persoană. Dacă nu vă iartă, nu aveţi de ales: trebuie să vă rezolvaţi problemele. Oricum ar fi, balanţa karmică trebuie echilibrată şi, când iertaţi, acest lucru se întâmplă mult mai uşor. Înţelegeţi ce putere incredibilă are iertarea?

În aură, actul iertării are un aspect fascinant: apare sub forma unei lumini roz, deasupra capului. Iertarea are efectul eliberării energiei negative şi al înseninării aurei, care înalţă şi luminează sufletul. Prin adevărata iertare, în chakra inimii are loc, cu adevărat, o înălţare deosebită.

(din CAP. 17)

Apelul la compasiune

La fel cum există karma acţiunilor greşite, există şi karma lipsei de acţiune, atunci când vi se cere să acţionaţi. Există păcatul omiterii, la fel cum există păcatul comiterii. Dacă vedem că o persoană se îneacă şi suntem capabili s-o ajutăm dar n-o facem, atunci generăm karmă negativă prin lipsa de acţiune, când viaţa ne-a cerut să acţionăm. Nu contează dacă evenimentul era predestinat sau era karmic. Prin simpla sa prezenţă în viaţa dvs., devine destinul dvs. şi obligaţia dvs. karmică.

Compasiunea nu este un gând bun sau o atitudine pasivă; este un apel la acţiune. Ea este fidelă imaginii divine a iubirii. Este capacitatea de a recunoaşte scânteia divină din dvs. şi din cei din jurul dvs. Prin compasiune, învăţaţi să-i vedeţi pe ceilalţi ca pe fraţii şi surorile dvs. spirituale. Cine nu-şi ajută fratele sau sora aflaţi în suferinţă?

Ca parte a destinului dvs. vă este scris să încearcaţi să-i ajutaţi pe ceilalţi — să-i ajutaţi cu adevărat, ca fiinţă divină ce sunteţi. Când vă ies în cale oameni care au nevoie de ajutor, ei devin parte a vieţii dvs. şi datoria dvs. este să le oferiţi o mână de ajutor. Dacă ceilalţi au nevoie de dvs., nu are importanţă dacă vă cer sau nu ajutorul. În acel moment karma dvs. este să ajutaţi şi, dacă nu faceţi asta, veţi genera karma negativă.

Dacă vă aflaţi într-o poziţie privilegiată, este de datoria dvs. să găsiţi modalităţi pentru a fi de ajutor. I-am văzut pe cei cu mari bogăţii oferind părţi consistente din averea lor în folosul altora, prin diverse organizaţii filantropice. Aşa şi trebuie să se întâmple. Marile gesturi umanitare nu numai că îi ajută pe alţii, dar pot, de asemenea, să ajute la ştergerea unei karme din alte zone ale vieţii noastre. Binecuvântările se multiplică atunci când învăţăm să facem din generozitate o parte a vieţii noastre.

Una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac oamenii care îmbrăţişează principiile reîncarnării şi ale karmei este faptul că se gândesc că merită să aibă dificultăţi, din cauza karmei pe care o poartă. Năpăstuiţii din India sunt prea des ignoraţi, din cauza credinţei greşite că trebuie să rămână în situaţia lor deplorabilă, pentru a-şi răscumpăra karma. Nimic mai departe de adevăr. Poate că, într-adevăr, se află în această situaţie din cauza karmei (deşi acest lucru nu e mereu adevărat), dar orice situaţie karmică este un punct de plecare, nu unul de sosire. Karma celor privilegiaţi este de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi.

Nu judecaţi! Nu aveţi de unde să ştiţi de ce sunt oamenii aşa cum sunt şi nici nu puteţi anticipa ce vor face. Vă pot surprinde. Chiar dacă au făcut lucruri îngrozitoare, dacă nevoia este autentică, datoria dvs. este să ajutaţi. Dacă vă e greu, rugaţi-l pe Dumnezeu să îi iubească în locul dvs., până când veţi învăţa să îi iubiţi şi dvs., cu compasiune.

De prea multe ori ni se pare o povară să-i ajutăm pe ceilalţi. Cu toate acestea, este de fapt un privilegiu să fiţi cel care oferă ajutor. Prin acţiunile dvs. pline de compasiune, vă implicaţi şi mai mult în procesul creator al vieţii. Ajutaţi aşa cum e nevoie: emoţional, mental, fizic, financiar sau spiritual. De prea multe ori oamenii au grijă de ei înşişi, dar nu se uită la cei de lângă ei, care au nevoie de ajutor. Şi, probabil, cel mai important este să vă asiguraţi că, atunci când ajutaţi, o faceţi din suflet.

(din CAP. 17)

Harul lui Dumnezeu este cu dvs. pe tot parcursul încercărilor karmice

Unul dintre cele mai liniştitoare aspecte ale karmei este că ni se oferă întotdeauna puterea de a reuşi să o înfruntăm şi să o rezolvăm. Putem face asta aducând în prim-plan punctele noastre tari înnăscute şi apelând la ajutorul a ceea ce numim, în general, harul lui Dumnezeu.

Cuvântul har vine din termenul grec charis şi înseamnă un act de bunătate nemeritat. Cu toate acestea, nu este întru totul corect să îl numim nemeritat. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, merităm cu toţii iubirea şi sprijinul Lui. Ceea ce vrea să spună, de fapt, acest cuvânt este că ni se oferă sprijinul divin pe care nu l-am câştigat prin propriile acţiuni.

Harul lui Dumnezeu vi se oferă în mod constant. Să nu credeţi nici măcar o clipă că puteţi urca pe scara spirituală fără sprijinul decisiv al lui Dumnezeu. Nu mergeţi singur pe drum. Desigur, trebuie să vă dezvoltaţi singur şi să vă manifestaţi liberul arbitru, dar cel care vă menţine pe drumul cel bun şi vă ajută să creşteţi este sprijinul Divinităţii. Fără acest ajutor, aţi fi complet pierdut. Aşa cum se spune în Filipeni: "Succesul vieţii noastre depinde în totalitate de cât de mult har ne oferă Dumnezeu."

Harul Lui este ca soarele care ne luminează, indiferent de acţiunile noastre; ca ploaia care cade pe Pământ pentru a hrăni plantele, florile şi copacii. Copacul n-a făcut nimic ca să câştige ploaia, în afară de faptul că e copac şi că îşi îndeplineşte rolul din planul divin. La fel, nu trece nicio zi fără să fim binecuvântaţi de către Divinitate, chiar dacă suntem cei mai răi dintre oameni. Harul lui Dumnezeu este sursa hranei noastre spirituale.

În rezolvarea provocărilor karmei, acest har este esenţial. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne-am putea ridica din propria mocirlă spirituală. La naştere, Divinitatea ne dăruieşte un surplus de energie spirituală, pentru a reuşi în viaţă. Ea ne însoţeşte pe parcursul încercărilor şi provocărilor karmice. Uneori nu ne dăm seama de acest ajutor, pentru că, în loc să ne rezolvăm karma, noi o amplificăm, complicând lucrurile. Însă chiar şi atunci, harul lui Dumnezeu ne însoţeşte, răbdător.

De asemenea, Divinitatea ajută şi la rezolvarea provocărilor karmei colective. De pildă, uneori cade pe Pământ o anumită ploaie spirituală vindecătoare, pentru a curăţa o parte din poverile karmice pe care le-a acumulat omenirea.

Unul dintre cele mai mari acte ale harului divin a fost misiunea lui Iisus. Vorbim despre venirea Lui pe Pământ pentru a şterge păcatele lumii — karma colectivă pe care o acumulasem. Aşa cum am văzut deja, karma rasei, karma naţională şi karma lumii fac parte dintr-o experienţă colectivă. Moştenim karma colectivă de la generaţiile anterioare — şi meritele, şi lipsurile lor. O parte a misiunii lui Iisus a fost aceea de a atenua karma lumii, fiindcă se acumulase prea multă şi omenirea s-ar fi pierdut fară ajutor. În acest sens, toţi marii înţelepţi şi învăţători ai lumii fac parte din acest proces de salvare.

Iubirea şi harul lui Dumnezeu pot interveni şi în aspectele umane, dacă apare o nevoie. în general, pentru a ne putea învăţa lecţiile spirituale, Divinitatea ne permite să ne manifestăm liberul arbitru şi să trecem prin procesul de echilibrare a balanţei karmice. Cu toate acestea, există momente în care trebuie să intervină direct în afacerile omenirii, dar numai dacă acţiunile oamenilor au întrecut măsura. Din punctul meu de vedere, în timpul Războiului Rece, Divinitatea a trebuit să intervină de trei ori pentru a împiedica un conflict nuclear între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Iată cum se manifestă harul lui Dumnezeu!

Unii spun că evoluăm doar datorită lui, dar acest lucru nu este tocmai adevărat. Deşi nu putem evolua fară el, contează şi propriile noastre eforturi. Harul ne ajută să creştem, dar tot trebuie să facem efortul de a ne câştiga paşii ascendenţi pe scara spirituală. E adevărat că udăm o plantă pentru a o hrăni, dar tot singură va trebui să crească.

Harul este un act al Iubirii Divine. Divinitatea ni-l poate dărui în orice moment şi în orice loc, indiferent de situaţia karmică. Aşa cum am învăţat din studiul legilor karmice, Dumnezeu permite lucrurilor rele să se întâmple, ca parte a unei experienţe din care avem de învăţat. Cu toate acestea, dacă nu asta este lecţia pe care trebuie s-o învăţaţi sau dacă aţi învăţat-o deja, Dumnezeu poate împiedica desfăşurarea anumitor evenimente în viaţa dvs. care nu sunt necesare dezvoltării dvs. spirituale.

(din CAP. 17)

Drumul care vă aşteaptă

În cele din urmă, indiferent de condiţiile din prezent, cu toţii purtăm semnul măreţiei. Cu toţii avem un destin glorios. Există un plan general pentru fiecare dintre noi, care a fost pus în mişcare chiar înainte de a ne porni pelerinajul pe Pământ, înainte de prima noastră întrupare în forma fizică. Fiindcă nu v-aţi trăit încă vieţile viitoare, ele nu au fost înregistrate în Cartea Vieţii, dar ele există în mintea şi în imaginaţia lui Dumnezeu, ca o poveste care se dezvoltă continuu şi ca un plan care să vă călăuzească. Când sunteţi pregătit pentru întruparea pe Pământ, vi se arată câteva imagini rapide ale viitorului care vă încurajează enorm să vă îndreptaţi în direcţia corectă.

Viitorul nu este bătut în cuie: dvs. trebuie să-l modelaţi. Viitorul nu este real până nu devine prezent, fiindcă viaţa nu există decât aici şi acum. Preţuiţi trecutul, căci el v-a adus unde vă aflaţi acum. Planificaţi-vă viitorul, căci acesta este destinul dvs., dar trăţi în prezent, căci numai aici este viaţa.

Lăsaţi speranţa să locuiască în inima dvs., indiferent de cât de dificil va fi drumul. Vor exista momente grele, dar vor trece, iar adevăratul dvs. destin este să ieşiţi învingător din toată povestea.

Fiţi răbdător, căci viaţa vi se dezvăluie treptat, în timpul divin. Nu puteţi schimba asta, aşadar încercaţi să trăiţi în fluxul Lui şi bucuraţi-vă de călătorie. Totuşi, fiţi stăruitor. Fiecare efort al dvs. contează. Cărămidă cu cărămidă, vă construiţi casa gloriei.

(din CAP. 18)