< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
articol de Răzvan-Alexandru Petre
De ce Spiritul sau Sinele Suprem sau Conştiinţa divină întrupată nu se implică în viaţa omului, ci e un martor detaşat, neutru? De ce îl lasă pe bietul om să se chinuie de unul singur şi nu-l ajută mai concret?
Conştiinţa divină din om este neutră şi detaşată pentru că tocmai ăsta-i rolul ei. Noţiunea de ajutor este total inadecvată, fiindcă nu se mai poate face nimic. Proiectul Creaţiei s-a terminat deja.
Mai mult, tocmai Marea conştiinţă divină a creat scenariul cu toate greutăţile pe care le întâmpină omul. E „ajutat” numai când aşa prevede scenariul.
Creaţia „a apărut”, mai bine zis, „apare” instantaneu în imaginaţia Absolutului, în non-timp sau veşnicie. „Apoi” ea se derulează treptat, în timp şi spaţiu, pentru ca Conştiinţa să o simtă pe îndelete. Fiind imaginat, spaţiul-timp este ireal în raport cu Absolutul, dar creaturilor li se pare foarte real.
Cu alte cuvinte, universul de care suntem noi conştienţi nu e Creaţia propriu-zisă, ci o reverberaţie sau ecou nesfârşit al Ei. Spaţiul-timp este ca o lupă cu care Conştiinţa se delectează privind cu atenţie la detaliile Creaţiei imaginate de Ea în non-timp-non-spaţiu.
Într-o analogie, Creaţia integrală este ca un fel de obiect compact, hieratic, iar spaţiul-timp e ca un fascicul laser liniar cu care obiectul e scanat încetişor, transversal, segment cu segment. Fasciculul e format din nenumărate raze individuale, care ar fi Conştiinţele individuale.
Marea Conştiinţă sau Absolutul se divide, aparent, într-o multitudine de „mici” conştiinţe, care observă cu detaşare fiecare particulă, obiect, fiinţă, fenomen. Astfel, există o conştiinţă-martor a atomului, o conştiinţă-martor a omului, o conştiinţă-martor a galaxiei etc.
* * *
Conştiinţa individuală e neutră, inactivă, ea doar percepe atentă ceea ce a fost deja creat în fantezia Absolutului. Nu are rolul de a modifica ceva, ci doar de a pătrunde treptat mai adânc în Creaţia pre-existentă. Ce vedem noi manifestându-se, inclusiv viaţa noastră proprie, este doar derularea cu încetinitorul a unui film deja turnat. Din perspectiva de conştiinţă individuală, nu mai avem cum interveni în dramă.
Doar Marea Conştiinţă poate schimba ceva în veşnicia Ei, dar asta scapă oricărei înţelegeri omeneşti. Ce încercăm noi acum este să ne imaginăm inimaginabilul din perspectiva noastră limitată.
Deci conştiinţa individuală este într-o relaţie strânsă cu spaţiul-timp. Fără acesta, conştiinţa individuală n-are niciun rost să existe. Individul are o existenţă relativă, la fel ca universul. Singura existenţă absolută este a Marii şi Unicei Conştiinţe.
< Sus >
Deoarece Creaţia este „deja” finalizată, cauzalitatea este doar aparentă, e o simplă iluzie generată de timp. Noi vedem un lanţ de cauze şi efecte şi credem că, dacă schimbăm o cauză, vom modifica întregul curs al evenimentelor. Nu vedem că întreaga Creaţie este o unitate atât în spaţiu (cum spun învăţăturile spirituale, „toţi oamenii sunt fraţi”), cât şi – lucru neglijat de spiritualitate – o unitate în timp. Deci nu se mai poate adăuga sau scădea nimic; liberul-arbitru e o altă iluzie. Creaţia este perfectă aşa cum e, fiindcă e deja isprăvită, dusă la bun-sfârşit în imaginaţia Marii conştiinţe.
Ştim cu toţii că orice regulă sau lege are şi excepţii, deci este imperfectă. (De pildă, legea gravitaţiei este contrazisă de fenomenul levitaţiei.) În privinţa Creaţiei, „perfecţiunea” înseamnă că nu există excepţii, modul ei de alcătuire este perfect (dzogchen), un mecanism fără fisuri – piesele au completat deja marele puzzle (mai bine zis, din Întreg au fost decupate toate piesele creaţiei, iar alte piese n-au de unde veni).
Desigur, ca oameni, putem fi nemulţumiţi de cum decurge viaţa noastră personală, dar Creaţia este impersonală, nu-i făcută să ne placă nouă, ci Creatorului sau Marii şi Unicei Conştiinţe (care poate avea gusturi bizare!).
Cum se bucură Creatorul de Ea? Inventând spaţiul-timp şi divizându-Se într-o infinitate de „mici” Conştiinţe-martor, are astfel ocazia să se desfete agale cu toate aspectele create brusc în imaginaţia Sa.
Cauzalitatea este un efect aparent al timpului, iar mişcarea este un efect aparent al spaţiului. Amândouă sunt aparente; spaţiul-timp este o invenţie artificială în sânul Absolutului. Nu există nici spaţiu, nici timp, deci nici cauzalitate, nici mişcare. Există doar nemişcare, linişte, nimic absolut, vid total.
Iată o altă metaforă pe acelaşi subiect.
Creaţia este ca o carte frumoasă de care am auzit numai cuvinte de laudă şi pe care o zărim întâmplător în vitrina unei librării. Ne repezim s-o cumpărăm, ajungem acasă, ne aşezăm confortabil în fotoliu şi începem s-o citim cu nesaţ.
Cartea e deja scrisă, nu mai poate fi modificată, dar e nevoie de atenţia conştiinţei noastre pentru a trezi în noi plăcerea lecturii. Auzisem undeva rezumatul ei, dar cu totul altceva este să „devorezi” fiecare paragraf şi capitol, implicându-te în drama personajelor şi apreciind stilul scriiturii.
Nici autorul nu s-ar simţi bine dacă nu i s-ar publica cartea. Împlinirea lui vine din bucuria pe care le-o face cititorilor săi. Deci nu-i de ajuns să creeze opera, ci mai trebuie şi ca ea să ajungă la iubitorii de artă.
O relaţie similară există între imaginarea dintr-o dată a Creaţiei şi desfăşurarea ei treptată în spaţiu-timp. Amandouă „fazele” sunt necesare plenitudinii.
Dar la ce-i bun tot acest fatalism?
Definim fatalismul ca acceptarea faptului că omul nu are puterea de a modifica nimic, dar absolut nimic.
Diferă de acel fatalism de ocazie, în care recunoaştem puterea destinului doar în marile cumpene ale vieţii, dar în restul timpului credem că putem face ce vrem. Acela este un fatalism indecis, aproape identic cu opusul său, voluntarismul superficial, care acceptă că, uneori, viaţa e mai puternică decât noi. Ambele sunt simple ecouri ale dispoziţiei psihice, ale optimismului de moment.
Deci, ne referim aici la fatalismul inspirat din nondualism, în care admitem că totul, absolut totul este predeterminat, fiecare gest şi gând, fără excepţii. Acest tip de fatalism nu prezintă niciun pericol, fiindcă nu are nicio urmare concretă. Pare greu de imaginat, dar acesta e autenticul fatalism, despre care ne întrebam la ce ar fi util.
Este o credinţă atotcuprinzătoare. Spre deosebire de alte credinţe, putem fi siguri că nu ne va dezamăgi niciodată. De ce? Fiindcă opreşte din start orice autoamăgire, retezându-ne orice urmă de liber-arbitru.
Când ne îmbibăm fiinţa cu acest adevăr impersonal, ne transformăm treptat într-o fiinţă înţeleaptă, iluminată. Ne relaxăm, ne calmăm, devenim senini şi amuzaţi de spectacolul lumii, începem să iubim totul, fiindcă nu mai vedem nicio miză nicăieri, „nu sperăm şi n-avem teamă”, vorba lui Eminescu din „Glossă”. Asta i-ar fi „utilitatea”.
Desigur, conform aceluiaşi fatalism absolut, transformarea, dacă apare, nu e urmarea voinţei şi intenţiei noastre personale, căci nu există niciun eu separat de Întreg. Relaţia cauză-efect de la atitudinea fatalistă la înţelepciune este, iarăşi, o aparenţă. Căci n-am putea adopta o asemenea filosofie dacă nu ne-ar fi fost deja sortit să o adoptăm. Nici măcar n-am fi avut răbdare să fi citit toate cuvintele de mai sus.
Iar dacă nu poţi crede în acest fatalism absolut, e dovada că el funcţionează: nu poţi crede ceea ce nu-ţi este dat să crezi. E foarte simplu. Nu ţi se cer eforturi nici să crezi, nici dacă nu crezi.
< Sus >
Am scris toate acestea ca o replică faţă de acei învăţători nondualişti care ne recomandă să exersăm ceva pentru a ne ilumina. Oare câţi oameni au ajuns la iluminare urmând sfaturile lor?! Foarte puţini, dacă e vreunul. Acest fapt confirmă mai degrabă poziţia fatalistă decât scuza că „ar fi putut ajunge mai mulţi, dacă n-ar fi fost atât de leneşi sau dezinteresaţi”.
Oricum, nimeni n-are de ales: nici învăţătorii care, din compasiune, dau reţete pentru iluminare, nici căutătorii avizi de sfaturi, nici cei care, din luciditate, contestă orice prescripţie. Pur şi simplu, aşa trebuie să se întâmple, acesta e jocul dinamic al vieţii.
Omenirea se îndreptă spre nondualitate, dar pe căi diferite. Unii prin cercetare filosofică sau introspecţie psihologică sau atenţie la comportament sau diverse învăţături spirituale şi nondualiste, iar alţii direct prin iluminare (pierderea eu-lui) în diverse nuanţe, magnitudini, provocări fizice şi psihice. Ce observă fără efort iluminatul se chinuie discipolii să obţină prin trudă zilnică. Nu există o cale mai bună decât alta, căci toate sunt explorări ale Divinului prin diverse instrumente umane.
Îmi amintesc de o persoană ce participa la o întâlnire nondualistă, care mărturisea următoarele. Abia începuse să practice yoga, când, pe neaşteptate, s-a trezit imens cât universul şi fără un eu. Experienţa a durat doar câteva minute. Dar calvarul său abia începea. Se îndrăgostise iremediabil de acea stare inefabilă divină. În încercarea disperată de a reveni la ea, a practicat timp de câţiva ani de zile toate tehnicile yoghine pe care le-a găsit. Făcea yoga 16 ore pe zi! Rezultatul? A devenit foarte suplu şi priceput la yoga, dar tot nu a regăsit iluminarea. Iar acum venea la întâlnirile nondualiste fiindcă doar ele îi alinau disperarea.
Această relatare reiterează poziţia fatalistă în privinţa iluminării nonduale. Pe de altă parte, pare să confirme şi faptul că orice efort este răsplătit prin anumite rezultate, conform legii cauzalităţii. În acest caz, practica yoga intensă l-a făcut un bun yoghin. Participând la întâlnirile cu iluminaţi, se simte ceva mai bine.
Totuşi, când vine vorba de ieşirea din iluzia cauzalităţii, nu există nicio cale. Trezirea vine sau nu vine, indiferentă la speranţele omului. Sau la fricile sale, căci mulţi se tem de pierderea eu-lui ca dracu’ de tămâie. Dar totul este aşa cum trebuie să fie şi nu poate fi altfel...
«Orice poţi face prin puterea voinţei nu poate conduce la dispariţia voinţei.» (Richard Sylvester)
- Oricât aş încerca, nu pot să fiu fatalist. Pur şi simplu, simt că sunt liber să fac orice vreau, dacă îmi propun.
Da, e perfect natural. Această senzaţie este un ecou al Fiinţei lui Dumnezeu. Marea Conştiinţă este veşnic liberă, cu adevărat liberă să facă orice. Iar tu eşti copilul divin care a moştenit această libertate.
Uită de fatalism. Adoptă, atunci, voluntarismul absolut. Tot ce faci este propria Ta intenţie. Nimic din ce se întâmplă nu e întâmplător, ci Tu alegi să existe. Tu fiind Marea Conştiinţă care creează totul, e firesc să te simţi liber, fiindcă Tu generezi evenimentele, atât bune, cât şi rele pentru omul pe care îl animi. Simte-te atunci mereu ca Dumnezeu! E şi asta o cale la fel de valabilă.
Pare o atitudine opusă, dar este, de fapt, acelaşi fatalism în oglindă. Fatalismul absolut şi voluntarismul absolut sunt acelaşi lucru. Adevărul nondual se împarte în două adevăruri radical opuse, pentru a fi înţelese de creaturile duale. Căci Adevărul nondual nu poate fi nicidecum priceput de om.
- Bine, bine, dar aş prefera o cale de mijloc între cele două atitudini opuse. Sunt adeptul echilibrului, al armoniei, nu al extremelor.
Îhm!.. Ce-ai zice atunci de următoarea idee: Există atât fatalismul absolut, cât şi voluntarismul absolut, dar pe paliere de vibraţie diferite!? Adică Fiinţa ta e divizată în două: partea de sus este complet liberă, potentă, divină, iar partea de jos este complet neputincioasă, manipulată, fără voinţă proprie. Tu eşti Fiinţa întreagă, care conţine ambele extreme. Şi nu poţi renunţa la niciuna din ele. De aceea spui că preferi calea de mijloc.
Doar că nu există un mijloc, o soluţie de compromis 50%-50%, ci ambele extreme simultan, la putere maximă. Trebuie să te obişnuieşti a fi o Fiinţă disociată, fără un centru stabil. Echilibrul tău este precar, te balansezi de sus în jos şi înapoi de zeci de ori pe minut. Seamănă cu modul în care te raportezi la viaţă: uneori te simţi victorios, alteori te simţi învins de ea. Şi nu te poţi decide dacă eşti fatalist sau voluntarist, fiindcă eşti amândouă în acelaşi timp. Ce zici, suporţi să fii disociat, scindat?... Poate fi plăcut, să ştii!
- Nu. Nu pot să mă împac deloc nici cu fatalismul absolut, nici cu voluntarismul absolut, fiindcă NU cred că Dumnezeu face şi lucrurile rele şi urâte. Pentru mine, Dumnezeu este numai Iubire...
Dar priveşte în jur şi în istorie! Cum se potoleşte un focar de răutate undeva, imediat se iveşte un alt focar altundeva. Non-stop au loc războaie, crime, nelegiuiri, violenţe, necinstiri. Parcă ar exista un piroman ascuns pretutindeni, care pândeşte o clipă de calm şi linişte, ca să mai pună un foc.
- Da, desigur, este diavolul.
Diavolul, pe dracu’… Şi chiar dacă ar fi, înseamnă că e înţeles cu Şeful Suprem atotputernic. Cum altfel?! Vezi absurdul situaţiei?!
Dacă oamenii ar fi lăsaţi să se organizeze cum ştiu ei mai bine ca să fie pace şi înţelegere, ar trăi deja ca-n rai. Că doar nu sunt nebuni cu toţii! Dar, de îndată ce se aranjează o concordie, imediat îşi bagă coada şi strică armonia…
- ...Aghiuţă.
Adică Dumnezeu, prin interpus. El Însuşi nu ne dă pace. D-aia zic: lumea ar fi un paradis dacă n-ar exista Dumnezeu.
- Dar dacă n-ar exista Dumnezeu, n-ar exista nici universul, nici planeta, nici oamenii.
De unde ştii tu?
- Nu, nu, nu!... Insist: Dumnezeu este numai Iubire!
Bineînţeles, asta spun şi eu. Dumnezeu iubeşte totul fără părtinire. Adică iubeşte şi ciocolata, şi lăturile; iubeşte şi pe cei buni, şi pe cei răi. Asta înseamnă iubirea necondiţionată.
Dar trebuie să faci diferenţa dintre această Iubire absolută şi iubirile relative: iubirea romantică, iubirea părintească, iubirea prietenească, iubirea de ţară, pasiunile (cum ar fi iubirea de artă) etc... Au şi ele valoarea lor, dar nu sunt Iubirea divină a tot ce există. Dumnezeu nu poate lăsa în afara dragostei Sale pe nimeni şi nimic. Căci totul este El Însuşi; se iubeşte pe Sine.
- Îl iubeşte şi pe Satan?
Şi pe Satan, şi pe Baal, şi pe Ahriman, şi pe Lucifer.
- Şi din „iubire” îi permite să facă toate nenorocirile?
Nenorocirile sunt tot creaţia divină. Satan e o altă faţetă relativă a lui Dumnezeu-Absolutul.
- Eu pe Satan nu-l voi iubi niciodată, nici să mă pici cu ceară!
Când te uneşti cu Dumnezeu, nu mai ai de ales. Simţi ce simte şi El, iubeşti totul, precum El. Şi nu mai vezi niciun satan.
- Nu vreau să te jignesc, dar spui nişte aiureli...
Pentru că ţi se pare o aiureală să arunci ceaiul la chiuvetă.
- ???
O metaforă zen spune că nu poţi turna ceai proaspăt într-o ceaşcă deja plină. Trebuie s-o verşi întâi. Chiar dacă ţi se pare un gest aiurea...
Răzvan A. Petre
13 octombrie 2023
< Sus >