<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


LA TACLALE NON-DUALISTE, EU CU MINE

de Răzvan-Alexandru Petre

Cel mai mare „păcat” în non-dualiate icon Ego ramolit icon Fără tobă de eşapament icon Niveluri de conştiinţă icon Chakra ego-ului icon Puteri paranormale icon Puterea credinţei icon Joaca de-a intuiţia icon Energia căutării


Cel mai mare „păcat” în non-dualiate

Cel mai mare păcat în creştinism este orgoliul. Cel mai mare păcat în islam este ipocrizia. Cel mai mare păcat în iudaism este idolatria. Care este cel mai mare păcat în nondualitate?

Cel mai mare păcat în non-dualitate este să crezi că exişti.

?!... Şi cum aş putea să nu mai fac acest păcat?

Nu poţi face nimic.

Atunci de ce îi spui păcat?

Fiindcă este mama şi tatăl tuturor celorlalte „păcate”, cum le spui tu. Ia gândeşte-te: dacă nu te-ai mai crede real, ai mai avea vreun orgoliu?! ai mai fi ipocrit?! ai avea vreun motiv să idolatrizezi ceva?! Începutul tuturor relelor este fraza „Eu sunt”.

Bine, dar chiar Dumnezeu spune „Eu sunt cel ce sunt”...

Foloseşte aceste cuvinte, dar nu le dă nicio importanţă. Numai oamenii le iau literal şi le acordă o semnificaţie specială. Le întăreşte ideea că şi ei ar exista. Or, asta le place, vor să creadă că există. Dumnezeu nu putea să folosească decât cuvinte plăcute ca să se facă ascultat.

Şi El continuă: „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul...”

Da, adică totul. Ar fi putut să spună „Eu sunt totul şi nimic” şi ar fi fost mai aproape de adevăr, dar câţi oameni ar fi înţeles?!

Cum să fie Dumnezeu nimic?

Dumnezeu este şi Dumnimic. Asta percepe direct un iluminat. Vidul simultan cu plinul. Lumina simultan cu întunericul. Contracţia simultan cu expansiunea. Odată cu spiritele luminii, adepte ale unităţii şi altruismului, apar şi cele inferioare, adepte ale separării şi egoismului. Apar ambii poli simultan.

Ca să fim „non-dualist corecţi”, ar trebui să ne exprimăm mereu în perechi opuse. Faptul că totul se manifestă în perechi nedespărţite arată că, de fapt, totul este non-dual, neseparat. Nu poţi vorbi de ceva fără să subînţelegi automat şi perechea sa opusă.

Am/n-am înţeles ce vrei/nu vrei să spui/nu spui.

Bravo!

Mă simt incomod vorbind aşa, fără să spun nimic.

Exact aşa se simt şi iluminaţii care vorbesc despre non-dualitate. Folosesc cuvinte pe care le simt inadecvate, pur şi simplu, din cauză că omenirea nu a inventat altele. Sunt condamnaţi să descrie ceva indescriptibil.

< Sus >

Ego ramolit

Când simţi că NU tu eşti făptuitorul, că SE acţionează prin tine, că gândurile îţi sunt puse în cap, asta arată că există vie şi activă în tine o conştiinţă care observă şi raportează acest adevăr. În acelaşi timp, presupune existenţa unei Forţe ascunse care acţionează prin tine. Deci nu te consideri a fi Dumnezeu, adevăratul Făptuitor. Te simţi un nimeni. Altfel, ai spune cu sinceritate: EU acţionez.

Dar exact aşa gândeşte un ego sănătos: Eu sunt Dumnezeu pe plan local.

Da, dar când ego-ul se ramoleşte şi începe să piardă controlul, atunci începi să vezi că „altcineva” făptuieşte prin corpul-minte.

Ce spui tu?! Adică, dacă fac ceva rău, să nu am remuşcări şi regrete! Aşa se comportă numai golanii şi interlopii...

În sinea lor, chiar şi aceia sunt conştienţi că au greşit, dar nu mai pot ieşi din mediul infracţional. Aşa că fac pe durii, dar în interior sunt tensionaţi, tocmai pentru că se simt vinovaţi. Unii aproape că se bucură când sunt prinşi, fiindcă sunt scoşi din mecanismul care le distrugea sufletul.

Adevărul este că nu mi-ar place să pierd controlul şi să fiu păpuşa nimănui.

Adevărul este că corpul-minte este din start o păpuşă. Singura întrebare care se pune este cine îl stăpâneşte.

Eu, bineînţeles!

Care „eu”? „Eu” este o simplă senzaţie energetică. Senzaţia de „aici”, opusă senzaţiei de „acolo”. Când dispare senzaţia asta de diferenţiere, ce rămâne? Tot-ce-există.

Dar cum să dispară?

Aşa cum a apărut, dintr-o dată, fără avertisment.

Da, şi ajungi la balamuc... Ghinion!

Nu ajungi la balamuc, ci în paradisul pe Pământ.

Paradisul nebunilor. Nu vezi ce nasoală-i viaţa pe Pământ?! Care paradis?!

Viaţa e nasoală pentru senzaţia de „eu”. Când dispare „eu”, acela-i paradisul.

adevaratul sine

< Sus >

Fără tobă de eşapament

Ego-ul este ca toba de eşapament: are rolul de a pune surdină la zgomotul gazelor de eşapament. Iluminarea înseamnă să scoţi toba şi să laşi gazele să facă cât zgomot vor ele. Nu mai ai niciun filtru egotic pentru realitate.

Mă sperie ipoteza asta! Să laşi ego-ul să se manifeste sălbatic nu este decent şi civilizat.

Nu mai există acel ego. Mai pot exista unele reminscenţe inconştiente, aspecte ale personalităţii. Totuşi, sunt relativ atenuate şi se atenuează tot mai mult, pe măsură ce aprofundezi trăirea non-egotică.

Acesta este şi scopul iluminării (dacă acceptăm că are un scop): apariţia unui nou mod de a fi, nefiltrat de ego, total pur şi inocent. La început, în perioada de tranziţie, pot apare unele mici probleme, dar aşa este orice tranziţie. De fapt, le par probleme mai degrabă celor din jur, nu iluminatului. Şi asta, pentru că ei îl privesc prin filtrul propriului lor ego, care nu poate înţelege şi accepta non-ego-ul.

Comparaţia cu toba de eşapament mi se pare caraghioasă, e ca şi cum ai spune că non-ego-ul face pârţuri în compania altor oameni.

Chiar aşa, nu mai are ruşine, nu se mai simte vinovat pentru natura lui. Dar asta nu înseamnă că va face deliberat rău altuia, că va acţiona provocator, că îşi va bate joc de alţii. Dimpotrivă, în mod natural, va evita reacţiile alergice. Se poate şi autocontrola.

Iată ce spune Ramesh Balsekar (în „Păcatul şi vina – monstruozităţi ale minţii”, pag.43):

«Să zicem că o acţiune a înţeleptului este judecată de societate ca fiind o acţiune "bună"; aprobarea din partea societăţii devine un input pentru mintea organismului corp-minte a înţeleptului, iar rezultatul este un sentiment de plăcere. Dar înţelegerea plenară a înţeleptului este că acţiunea care a declanşat aplauzele societăţii nu este acţiunea lui. De aceea, deşi apare un sentiment de plăcere, nu va apărea şi unul de mândrie. Pe de altă parte, dacă o acţiune care se petrece prin intermediul organismului corp-minte al înţeleptului răneşte pe cineva involuntar sau este în vreun fel dezaprobată de societate, va apărea un sentiment de regret, dar, ştiind că nu a fost acţiunea lui, nu poate apărea vreun sentiment de vinovăţie

< Sus >

Niveluri de conştiinţă

Iată gândul care nu-i trece niciodată prin cap ego-ului spiritual: „Dacă Dumnezeu voia cu adevărat să facă ordine în lume, o făcea până acum.” În schimb, ego-ul gândeşte mereu: „Lumea e în dezordine, iar eu trebuie să fac ceva în această privinţă”. În realitate, totul este aşa cum trebuie şi cum vrea Dumnezeu, inclusiv grijile ego-ului.

Dar răul?

Chiar şi răul, şi prostia, şi haosul. Însă doar ego-ul le etichetează aşa, el le inventează. „Răul” este folosit ca să provoace schimbările pe care le-ar refuza „Binele” – şi reciproc. Până la urmă, „relele” se îndreaptă cumva, dar apar altele, neîncetat.

Bine, dar oare nu prin oameni acţionează Dumnezeu?! Ce, vine El să ne facă treburile?!

Dumnezeu acţionează prin oameni, dar nu prin ego-urile lor. Ego-ul este o treabă separată. Dumnezeu ESTE oamenii.

Ba, ca să fim oneşti, El este chiar şi ego-ul... Dar îl ţine separat, aparent izolat de creaţie, ca să nu perturbe proiectul. Ego-ul are misiunea să-şi creeze propriul univers mental paralel, care îmbogăţeşte realitatea concretă.

Pe ce te bazezi spunând asta?

În momentul trezirii spirituale, se vede clar că ego-ul a fost o iluzie totală. Viaţa continuă exact ca înainte, dar fără ego.

Iată o comparaţie. Închipuie-ţi că trebuie să te scoli dimineaţă, dar eşti foarte somnoros. Eşti într-o stare intermediară între vis şi veghe (numită de psihologie „hipnopompică”). Dar nu este un vis autonom, ci dependent de fiecare sunet pe care îl auzi. De exemplu, auzi o pocnitură şi începi să visezi că cineva trage cu pistolul ş.a.m.d.

Aşa este şi activitatea ego-ului: influenţată de orice informaţie din mediu, dar „înflorită” de minte. Senzaţia de „eu” creează un vis, ea însăşi fiind o iluzie.

A cui?

A Totului.

< Sus >

Chakra ego-ului

Poate că trezirea spirituală este doar o trecere pe un nivel superior, unde ego-ul nu există. Nu mai există acolo, dar rămâne real pe nivelul anterior – unde ne aflăm acum.

Dacă ar fi să ne luăm după teoria celor 7 chakre, cam aşa este. Plantele au o conştiinţă difuză, la nivelul primei chakre. Animalele au o conştiinţă de turmă, la nivelul chakrei a doua. Oamenii capătă conştiinţă de sine, la nivelul chakrei a treia. Iar iluminarea înseamnă trecerea la nivelul chakrei a patra, a Inimii. Desigur, mai există încă trei chakre superioare, care ar corespunde altor niveluri de conştiinţă, cu totul inimaginabile şi indescriptibile.

După cum oamenii nu au pierdut instinctul de turmă odată cu trecerea la nivelul conştiinţei individuale, tot aşa iluminatul spiritual nu-şi pierde voinţa, care însă e total supusă Inimii.

Prin analogie, omul ar fi o specie de „animal iluminat”. Faţă de conştiinţa turmei, conştiinţa autoreflexivă, umană este o adevărată „iluminare”.

Ego-ul, senzaţia de „eu”, este conştiinţa aflată pe nivelul chakrei a treia. Iluminarea spirituală înseamnă trecerea conştiinţei pe nivelul următor, dar nu şi pierderea voinţei individuale. De aceea se spune că ego-ul nu moare, ci doar se subordonează Inimii.

Pentru claritate: dispare senzaţia de „eu”, dar rămâne voinţa – amândouă specifice chakrei a treia. Cât timp a fost menţinută la acest nivel, conştiinţa a ajutat la dezvoltarea voinţei individuale (şi altor calităţi specifice) şi se simţea un „eu, individul”. Însă prin iluminare, conştiinţa urcă şi se simte „eu, totul”, unimea. Care-i foarte diferită de conştiinţa de „noi, specia” a animalelor, ce nu avea decât un rudiment de voinţă individuală. Şi mai diferită de conştiinţa de „noi, viaţa” a plantelor.

Instinctul de turmă nu a murit în om, ci este complet supus voinţei personale. Poţi alege să fii oaie sau leu. Cam aşa este şi după trezirea spirituală: poţi alege să redevii un ego separatist sau poţi alege să rămâi o fiinţă intim legată de toate celelalte. Dar cine va alege? Nicidecum ego-ul, ci Inima, numai ea ştiind cum şi de ce.

Ce este Inima nu se poate defini sau imagina, ci trebuie să o trăieşti direct, prin iluminare. Este tot un fel de senzaţie, dar nu de „eu”, ci de „totul”, de „unitate”.

< Sus >

Puteri paranormale

Apropo de chakre, iluminarea aduce şi puteri paranormale, ceva?

Dimensiunile vibratorii paralele locuite de spirite fac parte din marele Univers. Pământul este doar un mic fragment, aflat pe o vibraţie foarte grosieră, adică cu foarte multe limitări. Dar iluminarea nu se referă la trezirea unor percepţii extrasenzoriale (adică contactul cu alte dimensiuni), deşi fenomenul nu poate fi exclus. Fenomenele paranormale fac parte din aceeaşi Creaţie iluzorie. Chiar şi extazul beatific, adică accesul la dimensiunile superioare.

Folosind acelaşi model al celor 7 chakre, am putea spune că planul fizic corespunde primei chakre. Între chakrele 2 şi 7 avem dimensiunile invizibile, locuite de spirite. Absolutul nu face parte din acest set de dimensiuni, ci ESTE toate acestea, a devenit toată Creaţia. Absolutul este toată Creaţia şi, simultan, în afara ei – de aceea îi spunem şi Nondualitate. Nondualitatea nu se referă la ieşirea completă din manifestare (care ar fi un fel de înjumătăţire a realităţii), ci la animarea ei din interior, cu plăcerea cu care se joacă copiii. Dar şi copiii disting între perioada de joacă şi perioada cu activităţi „d-ale adulţilor”. A te maturiza spiritual înseamnă să cunoşti ambele laturi şi să trăieşti în amândouă, în acest fel unificându-le.

Nivelul chakrei a doua ar corespunde planului astral inferior, nivelul al treilea, planului astral mediu, iar nivelul al patrulea, planului astral superior. Abia de la acest nivel în sus, spiritele sunt „iluminate”, adică pot percepe simultan şi Nondualitatea. Cu cât nivelul creşte, cu atât posibilităţile de manifestare sunt mai în acord cu starea nonduală, altfel spus, spiritul întruchipează mai complet potenţialul nondualităţii.

La nivelurile 2 şi 3, nu există iluminaţi.

De ce?

Pentru că, un spirit inferior, odată ce este trezit de un alt spirit superior la faptul că el singur îşi creează suferinţa, prin gândirea şi emoţiile sale (tot un fel de ego), va trece pe nivelul astral superior (unde va fi posibilă şi iluminarea, eventual). Simpla înţelegere îi schimbă vibraţia, ceea ce îl mută automat într-o dimensiune mai rafinată.

Este o situaţie cu totul diferită de Pământ, unde iluminatul este obligat de legile fizice să rămână aici, păstrând aceleaşi limitări omeneşti. Este obligat să împartă acelaşi spaţiu cu fiinţele ignorante, ba chiar să fie lipsit de percepţii extrasenzoriale. Există şi iluminaţi dotaţi cu un arsenal paranormal, dar iluminarea are un alt scop, este destinată oamenilor „obişnuiţi”. Iluminarea este extraordinar de obişnuită.

Pe de altă parte, trezirea spirituală este abia începutul evoluţiei spirituale accelerate, care include şi trezirea puterilor paranormale, întru stăpânirea energiilor planului fizic. Am putea spune că şi spiritele aflate în dimensiunile invizibile evoluează tot mai sus ca vibraţie, desăvârşind procesul întruchipării iluminării. Cum spuneam, de la planul astral superior în sus, spiritele sunt iluminate, dar diferă ca grad de întruchipare. Asta se traduce prin faptul că sunt tot mai libere, mai puternice, mai înţelepte, mai fericite, deşi în aceeaşi Mare Iluzie cosmică.

Nimeni şi nimic nu poate ieşi din această Iluzie decât prin totala dizolvare în Neant. Cât timp exişti sub orice formă, participi la Iluzie, nu eşti o excepţie.


Două banane... Da' ce credeaţi?!

< Sus >

Puterea credinţei

„Indiferent ce crezi – că poţi ceva sau că nu poţi – ai dreptate” (Henry Ford)

Ce pot face ca să mai scap din strânsoarea ego-ului?

Atunci când cauţi altceva pentru a-ţi alunga plictisul, nemulţumirea inutilă sau suferinţa imaginară (simptome ale ego-ului), gândeşte aşa: „Senzaţia de „eu” este un fals. Divinul se manifestă prin corpul şi creierul meu după cum vrea şi cum îi place.”

Singura plăcere adevărată este să te simţi nimic. Orice altă plăcere are un opus care ameninţă să apară oricând din umbră. Opusul nimicului este totalitatea. Deci, dacă te simţi nimic, singurul „pericol” este ca să te simţi tot-ce-există.

Chiar şi reacţiile ego-ului îi fac plăcere Divinului, pentru că adaugă ceva nou. Dar ego-ul nu schimbă cu nimic curgerea prestabilită a lucrurilor, ci doar adaugă un conţinut mental interior. Tot ce poate modifica ego-ul este suferinţa pe care şi-o provoacă singur prin gânduri şi emoţii.

Dar dacă toate gândurile îi vin de la Divin, atunci cum îşi poate diminua singur suferinţa?

Gândurile provin dintr-un bazin mai larg, dar ego-ul are realmente libertatea de a respinge sau a accepta ce gânduri să creadă. Doar că această libertate îi afectează numai starea lui interioară, nu şi curgerea evenimentelor exterioare. Singura libertate a ego-ului este de a suferi mai mult sau mai puţin. Iar în această privinţă, învăţăturile spirituale pot fi de mare ajutor.

Da, învăţăturile spirituale mă liniştesc...

Depinde. Dacă, de pildă, duci o viaţă monotonă, fără riscuri, crezi că ego-ul tău va fi mulţumit? Ba. Se va plictisi şi va căuta tot felul de aventuri, poate fără să-ţi dai seama. Ştii cum spun oamenii, că „raiul este plictisitor”!

Dar spuneai că ego-ul nu poate influenţa evenimentele.

Corect. Dar îşi poate provoca singur sau atrage o mulţime de emoţii şi gânduri. Aceste emoţii artificiale pot ţine loc de stimuli externi. Ego-ul îşi poate genera fiori emoţionali prin simpla imaginaţie. Poate vedea un şarpe acolo unde nu este decât o biată sfoară. Şi uite cum i-a trecut plictiseala... acum tremură de frică.

Şi totuşi, se spune că mintea omului poate muta munţii…

Este adevărat, puterea credinţei este nemăsurată, s-a dovedit în practică. Dar de unde vine credinţa asta de nezdruncinat care dirijează mintea? Că nu poţi să-ţi propui ceva de genul „de mâine, voi crede că pot merge pe cărbuni încinşi!”. Nu tu, ego-ule, îţi alegi ce credinţă vrei să ai şi, gata, o capeţi. Nu! Puterea credinţei îţi vine şi ea de undeva, este pusă în tine. Deci nu tu faci miracole, cu mica ta voinţă, ci o credinţă aterizează ferm în tine, ca un OZN. Mintea este puternică, dar nu o controlezi „tu”; efectul placebo NU apare prin intenţia ta anemică.

Totuşi, mă pot antrena cu un specialist care mă va învăţa cum să merg pe cărbuni încinşi.

Da?!? Ca să găseşti acel specialist şi să ajungi să te înveţe tehnica mentală şi să reuşeşti s-o aplici, pentru asta trebuie să ai sprijinul Universului, să-ţi fie menit. Şi mai trebuie să-ţi doreşti cu adevărat. Oare câte sacrificii eşti dispus să faci pentru a învăţa acest secret? Oare nu vine şi dorinţa asta intensă de undeva?

De unde?

Tot de acolo de unde vine menirea şi de unde vine credinţa şi de unde vin gândurile. Acolo ţi se ştie toată desfăşurarea vieţii şi ţi se dă credinţa şi dorinţa convergente cu locul unde vei ajunge.

Dar uneori credinţa nu mi se împlineşte…

Acela este un joc al ego-ului, nu credinţa autentică, inspirată. Ego-ul are libertatea să spere la lucruri imposibile. Speranţa, ca şi temerea, este un miraj al ego-ului. Iar când, totuşi, se împlineşte, aceea se numeşte premoniţie. Ştii de unde vine premoniţia?

Da, ştiu, tot de acolo de unde vine menirea, credinţa, dorinţa, gândurile şi intuiţia...

< Sus >

Joaca de-a intuiţia

Ce crezi tu că-i intuiţia?

Intuiţia este glasul Spiritului.

Şi ce, raţiunea nu este?!

Raţiunea este glasul minţii.

Asta-i o viziune dualistă: mintea versus spiritul. Din perspectivă nondualistă, aş spune altceva. Când urmezi o cale repetitivă, logică, banală, spui că ai urmat „calea raţiunii”. Când urmezi o variantă neobişnuită, specială, incredibilă, spui că ai urmat „calea intuiţiei”. Ambele căi fac parte din universul mental al ego-ului şi presupun că ar exista mai multe variante deschise.

În realitate, există o unică variantă, cea care se întâmplă. Orice altă variantă este doar o speculaţie. Doar avem părerea că ne stau la dispoziţie mai multe variante, dar NU noi alegem ce se va petrece.

Să luăm un caz posibil. Să zicem că iei o decizie raţională, iar urmarea este neplăcută pentru tine. Ulterior, recunoşti că primiseşi intuiţia să acţionezi invers, dar ţi-a fost teamă s-o urmezi. Cum interpretezi acest caz?

Este o lecţie că trebuia să mă iau după intuiţie.

Ei, aş! S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple oricum, indiferent cum alegeai tu, cu raţiunea sau cu intuiţia sau dând cu banul. Este o simplă joacă mentală de-a alegerea. Faptul că te simţi vinovat pentru urmarea neplăcută este tipic ego-ului, singura lui „contribuţie” la toată întâmplarea asta prestabilită.

Să presupunem că data viitoare vei alege fără să te gândeşti prea mult. S-ar zice că ai ales cu intuiţia şi totul iese foarte bine. Acum ego-ul este mulţumit că nu se mai simte vinovat ca data trecută. Dar, pe de altă parte, nu-i deloc mândru, din cauză că a urmat o inspiraţie ivită din necunoscut. Crezi că îl va face fericit faptul că a pierdut controlul?! Ego-ul este un fan al controlului şi un duşman al necunoscutului.

Este o dilemă fără ieşire. Dacă va urma intuiţia, va fi protejat mai bine, poate, dar îşi va nega rolul fundamental de apărător, îşi va pierde încrederea în sine. Care mai este atunci rostul său?! De aceea, va prefera să nu creadă în intuiţie. Dacă ar fi după ego, el nu va ceda niciodată controlul, cu orice risc.

Totuşi, dacă a apărut deja dilema asta în minte, ea prevesteşte „dezastrul” care va urma: diminuarea şi dispariţia ego-ului. Toată joaca de-a intuiţia este o pregătire lentă pentru moarte: iluminarea. Partea interesantă este cum va reacţiona ego-ul: se va lăsa purtat de soartă sau va lupta cu tot arsenalul din dotare? Aici este spectacolul inedit, agonia ego-ului.

Dumnezeul ăsta al tău mi se pare sadic rău.

Nu uita că ego-ul e o iluzie.

Lasă povestea cu iluzia, că suferinţa este reală...

Poveste este Dumnezeul tău care are grijă de „credincioşi”. De bun ce este, uite câtă suferinţă permite el pe lume, chiar şi credincioşilor! Cum îţi explici?

Păi, diavolul...

Lasă povestea cu diavolul, că omul este singurul diavol concret. Adică ego-ul.

Cam prea îl demonizezi. Poate că ego-ul nici nu există...

Da, nu există. Şi totuşi, efectele sale există. Asta tot încerc să-ţi explic, paradoxul că ego-ul ne produce suferinţă, dar şi că nu există. De fapt, sunt două niveluri diferite de percepţie a realităţii, pe care încerc să le îngrămădesc în cutia logicii.

Explicaţiile tale se opun logicii. Spui că interiorul ar fi izolat de exterior. Ca şi cum cultura ar fi separată de civilizaţie.

Dar chiar este separată. Cultura face parte din universul mental al ego-ului. Nu e ceva rău, ci doar diferit de civilizaţia materială, ca o umbră a ei.

La baza tuturor schimbărilor din lume au stat întotdeauna nişte idei-forţă, care au pătruns în mentalul oamenilor şi i-a îndemnat să creeze noul. Ideea este motorul schimbării. Totul începe cu o idee.

De unde ştii tu asta?

Păi, am citit în mai multe locuri.

Deci ai preluat nişte idei... Că poate fi doar o aparenţă sau doar un efect colateral, te-ai gândit oare? Asta au demonstrat neuroştiinţele.

Cum vorbeşti tu mi se pare foarte straniu şi contraintuitiv.

Spune-mi, crezi în intuiţie?

Desigur.

Atunci crezi şi în destin.

Cred în destin, ca un proiect, nu ca ceva fix.

Şi de unde ştii că, urmând intuiţia în ciuda raţiunii, vei fi mai fericit în final?

Păi, dacă n-o urmez, universul îmi va face şicane, fiindcă am deviat de la proiect.

Asta presupui tu sau ce?

Aşa am citit şi înţeles eu chestiunea.

Deci e un concept mental: „Dumnezeul/Viaţa care te pedepseşte”. Un alt concept spiritual afirmă că poţi devia oricât de la proiect şi Spiritul tot va fi mulţumit de tine, fiindcă oricum va învăţa câte ceva. Proiectul nu-i bătut în cuie, parcă aşa spuneai şi tu...

Am observat că există mai multă armonie când urmezi anumite direcţii decât altele.

Asta nu demonstrează nimic. Vezi, nici tu nu eşti mai raţional!

< Sus >

Energia căutării

Nu înţeleg de ce îmi vorbeşti de nişte chestii atât de abstracte. Oricum nu prea te cred.

Scriu o poveste, nişte dialoguri cu mine însumi pe tema nondualităţii.

De ce?

Vreau să las ceva folositor în urma mea...

Totuşi, ca să fiu sincer, asta e doar o interpretare ulterioară faptului. Sunt conştient că nu-i asta motivaţia reală.

Şi care e?

Vreau să-mi lămuresc în primul rând mie anumite lucruri. Scrisul te obligă să te concentrezi pe esenţial şi atragi idei puternice...

Totuşi, nici asta nu-i motivaţia reală, ci doar o interpretare ulterioară.

Atunci, care este motivul real?

Adevărul este că NU ŞTIU. Primesc impulsul să scriu şi scriu. Nu-mi fac vreun plan, nu ştiu cum va arăta forma finală şi nici ce mesaj va transmite. S-ar putea să încep de la mijlocul articolului, pe fragmente disparate, care se vor combina ca într-un puzzle.

Deci motivul real este că „ceva” vrea să se exprime prin mine, iar eu nu mă opun. Poţi înţelege asta?

Nu prea. N-ai nicio motivaţie spirituală pentru care scrii acest articol?

Hai să zicem atunci că scriu pentru ca să-mi epuizez energia intelectuală. Mintea este sinonimă cu ego-ul.

Parcă spuneai că intelectul e una, iar ego-ul e alta: mintea de lucru şi mintea gânditoare.

Un intelect prea activ poate fi un obstacol în calea trezirii spirituale.

Parcă spuneai că Graţia trece peste orice obstacole.

Din mărturiile unor iluminaţi, trezirea lor a survenit abia după ce li s-a diminuat energia căutării spirituale. În cazul meu, energia se manifestă prin căutarea unui model, unei logici, unei schiţe didactice pentru ceea ce, îndeobşte, se afirmă că este de neînţeles: iluminarea. Mă întreb şi eu cât o să mai cercetez ceva imposibil de lămurit.

Nu eşti singurul. Mulţi savanţi caută să descifreze misterul universului. Şi, cu cât află mai multe, cu atât înţeleg mai puţin.

Ei speră că vor reuşi. În schimb, eu ştiu că n-am cum. Şi chiar dacă îmi clarific nişte idei, asta nu-i iluminarea propriu-zisă.

Dar i-ai auzit pe iluminaţi ce spun, că „iluminarea nu există decât pentru ego, ca un ideal”.

Dar pe tine nu te interesează deloc?!

Sunt mulţumit cu ce este. Ce rost are să jinduieşti după ceea ce nu depinde de tine?!

Iluminaţii mai spun că cel care caută nu se poate opri să caute. Aşa că aştept să-mi dispară în mod natural pofta şi inspiraţia la scris şi tradus... Va fi un semn bun pentru trezire, dar rău pentru cititorii mei.

E posibil ca, dimpotrivă, iluminarea să-ţi provoace şi mai multă activitate intelectuală şi poftă de scris...

Cine ştie?! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, după ce citesc un articol pe care l-am publicat, mă simt mai deştept. Din păcate, starea de inteligenţă nu durează mult şi revin repede la nivelul obişnuit. Acesta este universul „meu” virtual, bula de săpun a ego-ului.

Dar scriind despre nondualitate, crezi că ţi se va epuiza vreodată energia căutării, ca să ajungi la ea?

Cercetez subiectul pentru că vreau să mă familiarizez cu nondualitatea, în caz că dă peste mine. Nu vreau să fiu luat prin surprindere, vreau să ştiu ce aş pierde şi ce aş câştiga.

Ştii bine că este inutil: oricum, va fi o imensă surpriză şi, oricum, nu ţi se va cere acordul. Mai degrabă, asta e încercarea ego-ului de a se feri de iluminare.

Într-un fel, ego-ul vede în nondualitate suprema năzuinţă, ultima redută în calea fericirii, incomparabila realizare. Iar restul fostelor pretenţii se sting pe rând, ca neavând vreo importanţă.

Poate însă că această dorinţă este efectul unei presimţiri, anume, că se apropie non-evenimentul inevitabil. Privind retrospectiv, îmi dau seama că, deşi citeam mesajul nondualist şi în urmă cu mai mulţi ani, totuşi abia recent mi s-a clarificat (începând de la sfârşitul anului 2018). Asta mă face să presupun că procesul este în plină desfăşurare, cu „mine” prins la mijloc. Şi descopăr pe internet tot mai mulţi proaspeţi iluminaţi, ce-mi sugerează apariţia unui fenomen de tip avalanşă. Mă consider pregătit şi eu.

Ei, aş, cum ai putea fi pregătit pentru aşa ceva?! Cei care se credeau pregătiţi recunosc că au dat peste cu totul altceva în momentul trezirii...

Majoritatea celor treziţi fuseseră căutători spirituali, ca mine. Şansele sunt mult mai mari. Mai bine zis, este mult mai greu să te intereseze nondualitatea dacă nu ai fost un căutător spiritual într-un fel sau altul. Un ego „normal” va fugi imediat de acest mesaj. Poate că e nevoie ca, întâi, să fii dezamăgit de toate eforturile tale spirituale care nu te-au dus la mult-visata mulţumire definitivă.

Totuşi, unii au mers din bine în mai bine. Vezi exemplul lui Frank Yang, care a avut succes în toate tehnicile spirituale pe care le-a practicat, culminând cu iluminarea.

yt  FULL ENLIGHTENMENT HAPPENING LIVE (1st Time In Human History)

Da, dar acum mărturiseşte că realizarea ultimă nu se poate compara cu nicio tehnică. Nici măcar când ai ajuns la 99,99%, nu-ţi poţi imagina cum este AICI FĂRĂ ACOLO. Este ceva de alt ordin. Nu e minte, nu e conştiinţă, nu e o experienţă, nu e Sinele, eşti fără cap...

Avalanşa asta te va da peste cap.

„Viaţa” nu-mi aparţine. Oricum, am mult mai puţine interese lumeşti, sunt mult mai liber decât alţii. Aşa m-a condus viaţa. Am verificat pe propria piele că „omul nu controlează nimic”, cel puţin în chestiunile care contează.

Nu am ce pierde dacă trezirea spirituală mă va da peste cap. Cum spunea profesorul meu de fizică din liceu: „să considerăm un punct mic şi greu, negru şi urât”...icon Eu sunt acel punct. Ce-i poţi face unui punct ca să-l doară?!

Asta sună a koan: „Ce-i poţi face unui punct ca să-l doară?!”

Nu-i un koan clasic, fiindcă am şi un răspuns la el. Întâi, pune-l în centrul unui cerc şi atunci punctul se va crede important. Apoi spune-i că, de fapt, centrul oricărui cerc este imaginar şi aşa îl vei face să se simtă nenorocit, de parcă ar fi pierdut ceva preţios, dar pe care nu l-a avut niciodată... Aşa se întâmplă şi cu ego-ul, care nu există.

Se spune că ego-ul ar fi energia căutării... Ce caută, de fapt?

Caută ceva misterios ce-i lipseşte, nici el nu ştie ce. Iar în procesul căutării încearcă toate variantele posibile pentru a găsi mulţumirea definitivă: sexul, drogurile, faima, averea, cunoaşterea, puterea, iubirea romantică, spiritualitatea etc. Niciuna nu îl va satisface pe deplin. Dar nici nu trebuie, pentru ca să-şi menţină dorinţa de a căuta mereu altceva. Căutarea este motorul existenţei umane, impulsul de a experimenta tot ce se poate experimenta pe tărâmul psihologic.

Şi atunci de ce apare iluminarea, sfârşitul căutării?

Ţi-e uşor să pui întrebări grele. N-ai vrea să-ţi răspunzi şi singur? Poate că aşa vei fi mai reţinut cu „de ce”-urile...

< Sus >

Răzvan A. Petre
8 iunie 2022