<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


LIBERTATEA NECONTROLATĂ A DIVINITĂŢII

de Răzvan-Alexandru Petre

Nu controlezi nimic icon Orice îngrijorare este un atac de panică icon Realismul egotic icon Aforisme icon Divinul este haos pentru minte icon Cine pe cine ajută icon N-ai nevoie de speranţă icon Divinul n-are raţiune icon Dumnezeu e nondual icon Citirea viitorului icon Iubirea fără obiect


Motto: «Realitatea este o iluzie, însă una foarte persistentă» (Albert Einstein)

Nu controlezi nimic

Poţi gândi cu ochii închişi?! Sigur că da, ba chiar mai bine. Tot aşa, poţi trăi fără simţul eu-lui, ba chiar mai bine.

Viaţa nu depinde de eu, după cum mersul maşinuţelor din parcul de distracţii nu depinde de cum învârt copiii volanul. Eul ţine de volan şi se crede şofer, dar viaţa îl duce unde vrea ea. Şi totuşi, este atât de amuzant să conduci...! Viaţa nu este deloc periculoasă.

masinute

masinute

Ura!!! Ce mişto e să conduci!

< Sus >

Orice îngrijorare este un atac de panică

Primul lucru care ni se întâmplă dimineaţa, la trezire, este că revenim în pielea ego-ului. Senzaţia poate fi ca un fel de anxietate. Adică, în primele clipe când aterizăm în realitate, simţim o îngrijorare, eventual ca un nod în stomac sau o contracţie musculară difuză. Iar, după câteva secunde, ne vin în minte şi motivele pentru care ne facem griji.

Acest fenomen seamănă cu un atac de panică, care, prin definiţie, nu are niciun motiv. Diferenţa este că, dimineaţa, destul de repede, ne amintim şi motivul. Dar contracţia energetică era deja prezentă înainte de acel pretext.

Îngrijorarea şi anxietatea au în comun pe ego-ul care le produce. În primul caz, ego-ul se bazează pe un argument logic („îmi fac griji pentru că...”), iar în al doilea caz, nu găseşte niciun argument logic, dar nu ezită, totuşi, să ne provoace acelaşi sentiment neplăcut.

Milenii la rând, oamenii şi-au făcut griji din diverse motive. Însă abia în ultimele decenii au apărut în nomenclatorul psihiatric „anxietatea” şi „atacurile de panică” (anxietatea ajunsă la paroxism), care sunt nişte griji fără motiv.

Dar am putea spune şi invers: îngrijorările noastre „legitime” sunt tot nişte atacuri de panică fără motiv! Orice îngrijorare vine de la ego. Tot ego-ul provoacă şi anxietatea. E aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

În acest sens, Isus ne îndemna să nu ne facem griji pentru ziua de mâine, fiindcă Dumnezeu ne va pune la dispoziţie minimul necesar (vezi Matei 6:34). Desigur, asta nu înseamnă să aşteptăm să ne pice totul mură în gură. Ci e vorba de a nu ne mai face griji inutile. Să ne preocupăm de toate problemele de viaţă, aşa cum e firesc, dar nu excesiv şi fără să credem că numai de noi depinde totul. Nu depinde totul de noi. Oricât ne-am pregăti pentru viitor, mereu vom fi surprinşi de ce ne aduce ziua de mâine. Doar că acesta nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare, ci unul de uimire.

Asta-i diferenţa fundamentală dintre ego şi spirit. Ego-ul se teme de viitor, iar spiritul este uimit de fiecare nouă clipă proaspătă.

< Sus >

Realismul egotic

Când ne trezim dimineaţa fericiţi după un vis frumos, ce părere are ego-ul? Părerea lui e că-i nerealist să fim fericiţi aşa, fără un motiv serios. Căci orice vis este ireal şi n-ar trebui să ne luăm după vise. „Fericirea nerealistă poate dăuna grav sănătăţii”, crede ego-ul. După câteva minute, el ne va aduce argumente că ar fi mai bine să fim îngrijoraţi sau trişti, nicidecum „fericiţi ca cei săraci cu duhul”.

Iar dacă, prin absurd, ne merge totul bine şi, momentan, nu avem pricini concrete de îngrijorare, atunci ego-ul ne va procopsi cu o anxietate sau un atac de panică fără motiv. Crede el că-i mai sănătos să fim în gardă, gata pentru orice dificultate neaşteptată, decât să fim fericiţi ca proştii, adică deschişi, iubitori, îngăduitori, buni. „Fericirea fără motiv e un pericol”, aşa că ego-ul va depune toate eforturile ca să ne-o alunge, sub pretextul vreunui motiv banal sau, pur şi simplu, nemotivat. Principiul ego-ului este că „orice atac de panică e util din când în când”, fiindcă ne menţine cu picioarele pe pământ.

Dar ego-ul nu-i un masochist, nu, deloc! Acceptă şi fericirea, dar cu condiţia să se bazeze pe un motiv „realist”. Adică, să fie urmarea împlinirii unei dorinţe egotice. Fericirea trebuie să fie monopolul ego-ului, o răsplată doar pentru îndeplinirea dorinţelor sale. Fericirea nu are voie să apară degeaba, aşa, din senin, că-i strică lui toate proiectele. Totul trebuie să aibă o logică pragmatică pe lumea asta, inclusiv fericirea.

Dacă fericirea apare nemotivat, poate produce haos în lume. Atunci oamenii nu se vor mai strădui pentru nişte idealuri, dacă fericirea le va veni fără să merite, nu-i aşa?! Să te trezeşti dimineaţa fericit pentru că ai visat ceva frumos, nu vi se pare cel mai iraţional şi periculos lucru?! Desigur, nu poate fi interzis prin lege, dar poate fi contracarat prin anxietate, prin îngrijorări permanente, prin îmbufnare când vedem fericirea pe chipul altora.

Pe toate acestea le crede ego-ul vostru cel „realist”. Dar puteţi să nu fiţi de acord cu el, dacă vă încumetaţi să fiţi mai „frumos-visători”.

< Sus >

Aforisme

Suntem mereu la jumătate de pas de marea fericire! Sigur vom da peste ea. Atunci, de ce să fim trişti până atunci?!

* * *

Dumnezeu se minte, se minte, se minte. Viziunea nondualistă este clipa de sinceritate când Dumnezeu recunoaşte că s-a minţit.

* * *

Karma reprezintă lecţiile neînvăţate în trecut. Dharma reprezintă lecţiile noi ale prezentului.

* * *

Când nu l-ai văzut niciodată pe Dumnzeu, poţi presupune că eşti separat de El. Dar asta e doar o iluzie divină.

În schimb, dacă L-ai văzut măcar o singură dată, într-o experienţă iluminatorie, după ce te întorci, vei fi sigur că eşti separat de El şi te vei zbuciuma să te întorci cumva Acasă, la El. Aceasta este o iluzie cu mult mai puternică!

* * *

Theo: «Mindfulness is just mind-fuel-ness». Tălmăcire: orice tehnică mentală doar îi dă ceva de lucru minţii şi nu are cum să ne scape de ea. "Mind-fuel" semnifică hrană pentru minte, adică acţiuni mentale.

* * *

Practicile spirituale sunt inutile. De ce? Pentru că nu te pot feri de moartea corpului şi nu-ţi pot oferi moartea eului. Totuşi, într-adevăr, îţi pot face un eu mai bun.

* * *

«Cine moare înainte să moară nu mai moare după ce moare.» Tălmăcire: Cine îşi pierde simţul iluzoriu al eului cât timp este în viaţă nu va mai avea ce pierde în momentul morţii corpului.

* * *

Se ştie că Spiritele duc orbeşte la îndeplinire ordinele venite de Sus. Dar marele paradox este că Sus nu există nimeni, nicio Fiinţă, ci doar un fel de „Instinct universal”, precum inteligenţa difuză a plantelor. Pentru ego, este terifiant să nu existe acel Dumnezeu imaginat de minte...

* * *

Inferenţe şi tautologii în nondualitate:

Fără senzaţia de eu – fără alţii – singurătate absolută

Fără separare – fără distanţe – fără spaţiu – senzaţie de întreg absolut

Fără timp – fără cauzalitate – fără evoluţie

Fără scop sau finalitate – relaxare

* * *

Dumn-

Nondualitatea s-a răspândit prin intermediul limbii engleze, unde s-au inventat nişte cuvinte dedicate. De pildă, shunya sau neantul sau nimicul a primit termenul de „no-thing”, cu cratimă. În loc de totul şi nimic, se mai spune „neverything”. Ca să oferim un corespondent în limba română, în loc de no-thing, am inventat cuvântul nimenimic.

Dar la noi, toată lumea ştie de Dumnezeu. Însă acesta este un termen antropomorfic, Domnul-Zeu, adică şeful tuturor zeilor, care zei sunt creaţiile minţii omeneşti. De aceea, în nondualitate, ar fi nevoie de nişte modificări. Dumnezeu-Creatorul sau Vidul Creator poate primi numele de Dumnimic sau Dumneant. Iar Dumnezeu-Creaţia sau Tot-ce-există poate primi numele de Dumnetot. Ce ziceţi?!

* * *

Problema lui nimeni

În nondualitate, poate apare o problemă când folosim cuvântul NIMENI, care este sinonim cu "niciunul". De obicei, "nimeni" presupune implicit că există deja o mulţime de oameni, dar niciunul dintre ei nu vrea sau nu poate să iasă în faţă. De pildă, scoasă din context, afirmaţia "nimeni nu este făptuitor" ne duce cu gândul că, dintr-o grămadă de oameni leneşi, nimeni nu se înghesuie la treabă. Or sensul nondualist este cu totul altul şi anume că fapta se petrece, dar nu este realizată de un "eu". Adică, nu senzaţia iluzorie de "eu" are intenţia făptuirii, ci însăşi Natura (o putem numi şi mintea-corp), într-un mod automat.

Mai mult chiar, se postulează că nu există nicăieri niciun "eu" real, aşa că, din perspectiva nondualistă radicală, nici n-ar fi posibil ca cineva să acţioneze (adică un om cu "eu"). Voinţa individuală este o simplă iluzie. Chiar că "nu există nimeni", adică niciun corp uman nu are pe "cineva" înăuntrul său, un "eu" separat de Dumnezeu.

Prin urmare, pentru mai multă claritate şi redarea sensului corect, ar fi preferabil să folosim cuvântul "cineva" cu negaţie. De exemplu, "fapta este realizată, dar nu de un cineva". În limba română, dacă spunem "fapta nu este realizată de nimeni" se înţelege mai degrabă că nu are loc nicio faptă, deşi cineva ar putea să o realizeze. Mai aproape de sensul nondualist ar fi "fapta este realizată, dar de nimeni", dar nu prea sună corect gramatical.

P.S. Atribuim calitatea de persoană numai oamenilor, nu şi animalelor, pentru că admitem că numai oamenii pot avea senzaţia de "eu" sau conştiinţă-de-sine. Restul fiinţelor vii, chiar dacă sunt inteligente, nu au un ego pe deplin format, precum oamenii. Noi ne mândrim cu ego-ul nostru, dar se pare că este doar o achiziţie tranzitorie, la care specia umană va renunţa pe măsură ce evoluează. Nu va fi o debarasare conştientă şi voluntară, după cum nici dobândirea ego-ului nu a fost. Natura a creat ego-ul şi tot ea îl va dizolva, la timpul potrivit.

< Sus >

Divinul este haos pentru minte

Divinul nu controlează lumea prin inteligenţă, ci prin instinct. Ce înţelegem noi prin control? Acţiuni punctuale, de îndreptare ocazională a traiectoriei. Numai că „controlul” divin e continuu şi în toate amănuntele. Deci Divinul nu controlează, ci ESTE totul. Întreaga Viaţă sau Devenire este mişcarea instinctivă a Divinului.

* * *

NU există reguli fără excepţii. Excepţia este haos pentru minte, dar şi indiciul că Divinul este liber şi că acţionează intuitiv. Orice regulă este o biată încercare a minţii de a intelectualiza mişcările instinctive ale Divinului. El nu cunoaşte nicio regulă, fiindcă nu are o minte care să-l limiteze. Inclusiv legile fizice au excepţii.

* * *

Divinul nu are o minte, deci nici scrupule, ruşine sau reţineri de vreun fel. Acţionează absolut liber şi haotic. Spiritele superioare încearcă uneori din răsputeri să ne justifice prin tot felul de poveşti anumite fapte şi întâmplări care par oamenilor de neînţeles. Şi chiar sunt de neînţeles, dar Universului nu-i pasă de înţelesuri, semnificaţii sau raţiune. Acestea sunt instrumente pur omeneşti.

* * *

Prin homosexualitate, Dumnezeu îşi acordă libertatea de a se autoironiza, de a lua peste picior regulile pe care tot El le-a impus. Homosexualitatea nu este naturală, să o recunoaştem, dar tocmai de aceea a apărut, din voinţa Divină, ca o rebeliune împotriva normelor, o explozie de haos şi anarhie.

* * *

Din dorinţa de a personaliza haosul, oamenii l-au denumit Satan. Dar nu este o distrugere intenţionată, ci pur şi simplu, libertate neîngrăită. La fel de bine, ea se poate manifesta şi ca ordine excesivă, o ţinere strictă sub anumite reguli, care reprezintă tot libertatea absolută.

* * *

Cum rămâne atunci cu armonia divină?! Desigur că există şi echilibru şi armonie între diverse tendinţe. Toate există în cadrul libertăţii totale: haos şi ordine, excese şi armonie. Nimic nu-şi refuză Divinitatea, simte nevoia să experimenteze totul. Libertatea adevărată este de-a dreptul înspăimântătoare pentru mintea omului.

* * *

Divinul îşi permite chiar libertatea de a avea preferinţe. De pildă, o parte a sa preferă ordinea, armonia şi unitatea, şi aşa apar spiritele superioare. O altă parte preferă haosul, stridenţele şi iluzia separării, şi aşa apar spiritele inferioare.

Dacă admitem că Unimea se crede uneori a fi doar un biet om, de ce nu am admite că se poate crede şi un nenorocit de diavol?!

Însă toate spiritele şi toate formele create sunt aparente. Ca nişte rotocoale de fum de scurtă durată. Şi nici măcar atât de consistente.

< Sus >

scopul vietii

Cine pe cine ajută

Unii iluminaţi spun că „nu văd pe nimeni care să aibă nevoie de ajutor”. Această afirmaţie este adevărată când privim de la un nivel foarte înalt. Adevărul are straturi, straturi de valabilitate.

Privind de la un nivel intermediar, este evident că fiinţele sunt ajutate în permanenţă de alţi oameni sau de spiritele veghetoare sau chiar de îngeri (în situaţii foarte periculoase). Nimeni nu este lăsat fără asistenţă de la Viaţă în niciun moment. Prin urmare, ca parte integrantă a Vieţii, cu atât mai mult iluminaţii vor fi de ajutor, după cum vor fi inspiraţi.

Afirmaţia de la început trebuie înţeleasă că „nimeni nu are nevoie de alt ajutor decât cel deja oferit de Viaţă”. Există oameni binevoitori şi foarte voluntari, care consideră că toată lumea trebuie ajutată mereu. Este greşit. Uneori, ajutorul nedscriminatoriu poate fi chiar dăunător celui ajutat sau îi poate întări ego-ul salvatorului.

< Sus >

N-ai nevoie de speranţă

Dacă rândurile de mai sus vă par lipsite de certitudini şi speranţă, nu le luaţi în serios. Sunt doar o reflecţie personală de moment. Nu vi se adresează. Doar că omul cu adevărat liber nu are nevoie de certitudini. Nici de speranţe.

Dintotdeauna religiile şi spiritualitatea au căutat să dea ego-ului speranţa că „va fi bine”. De la credinţele primitive, trecând prin marile teologii monoteiste, până la conceptele spirituale new age şi terminând cu credinţele ştiinţifice că omul va descoperi toate tainele naturii – toate hrănesc ego-ul cu speranţă.

Din păcate, niciun sistem raţional nu este total adevărat, fiindcă misterul Divinităţii nu poate fi descifrat de mintea omului. Toate o hrănesc cu poveşti. Dar este în regulă aşa, e metoda ego-ului de a face faţă unui stres continuu – stresul de a fi separat, deci vulnerabil. Se hrăneşte cu poveşti.

Din fericire, este cert că speranţa de bine se va împlini într-o bună zi. Da, prin moartea ego-ului. Când eu-l se dizolvă, atunci piere şi posibilitatea de a dispera şi rămâne realitatea simplă, fără temerile egotice. Când redevii una cu Totul, nu mai există teamă de nimic. Eşti Totul, iar mai bine de atât nu se poate. Nu mai ai nevoie de speranţă. Speranţa este o proiecţie pozitivă aruncată întotdeauna în viitor. Dar când dispare timpul, devine imposibilă.

< Sus >

Divinul n-are raţiune

A spune că Dumnezeu este raţional sau inteligent e un cras neadevăr. Dacă ar fi fost raţional, n-ar fi lăsat să apară suferinţa. Dacă ar fi fost inteligent, ne-ar fi dat nouă, copiilor Săi, o cale imediată de a scăpa de suferinţă. Super-inteligenţa divină n-are nimic în comun cu inteligenţa umană. Inteligenţa umană e o rudă mai săracă a inteligenţei extratereştrilor, dacă vreţi. În schimb, super-inteligenţa e un fel de instinct divin imbatabil ce guvernează totul şi este totul. Instinctul e instantaneu şi nu dă greş niciodată. La om, îi spunem intuiţie.

Totuşi, oamenii speră să decodifice super-inteligenţa divină. De pildă, legea karmei ne oferă o explicaţie rezonabilă a suferinţelor. Ai greşit şi tragi ponoasele – e logic, nu-i aşa?!

Ba nu-i chiar aşa. Alţi oameni, din alte epoci au greşit, nu tu. Deci suferi pe nedrept. Nedreptatea nu pare a fi deloc logică.

Iar dacă spui că, de fapt, karma e purtată de suflet peste veacuri, înseamnă că sufletul are ceva de învăţat, deci nu-i deloc perfect. Dacă nu-i perfect, care mai este filiaţia lui cu Dumnezeu?!

Mai departe, spunând că sufletul evoluează în timp, pentru ce o face? Pentru Dumnezeu. Este o aventură şi explorare a necunoscutului, deci însuşi Dumnezeu este curios şi neştiutor. Dar care Dumnezeu? Acceptând că sufletele culminează prin cufundarea în Dumnezeul atotştiutor, atunci care Dumnezeu este acela neştiutor?

Aici vom răspunde că e vorba de Absolutul necreat. Deci suntem creaţi de un Dumnezeu iraţional şi neştiutor, dar noi devenim tot mai raţionali în contact cu lumea, viaţa şi îngerii. Ne adăpăm dintr-o inteligenţă universală, care a ordonat cu precizie materia, energia şi informaţia, şi fără de care universul ar fi haotic. Îngerii ne vorbesc logic, dar nu se spun tot ce ştiu, tocmai fiindcă nu totul este logic şi nu vor să ne buimăcească.

Dar atunci, cum rămâne cu celălalt Dumnezeu, necreatul, neştiutorul? Par să existe două adevăruri supreme: Adevărul raţiunii divine, făuritorul cauzalităţii universale şi Adevărul nondualist, acauzal, iraţional. Unul dintre Ei trebuie să fie fals. Oricum, cel fals este o iluzie foarte bine ticluită, pentru că pare la fel de real ca Cel real.

Viaţa este o magie. În copilărie ne farmecă prin trucuri, apoi ne dezvăluie treptat secretele sale şi aşa devenim inteligenţi, maturi, cinici şi nu mai credem în magie. Apoi, într-un final fericit, descoperim singuri că explicaţia trucului era şi ea falsă, o iluzie şi mai şmecheră. Şi abia atunci ne dăm seama că totul este, realmente, magic. Lipseşte însă magicianul, care şi el e tot o iluzie, acela care masca că totul este o iluzie ce se petrece de la sine.

În concluzie, inteligenţa este ca un vis lucid. Într-un vis lucid, controlăm desfăşurarea visului, dar nu putem ieşi din el. Cam asta face inteligenţa, ordonează visul Creaţiei, dar nu ne poate ajuta să vedem detaşaţi că e un simplu vis.

< Sus >

Dumnezeu e nondual

Mircea Eliade spunea că orice om se naşte cu instinctul religios. E adevărat, iar de acest instinct au profitat religiile, care l-au transformat pe Dumnezeu într-un bun personal. În replică, Dumnezeu a creat ateismul, a cărui forţă de opoziţie a echilibrat cumva situaţia pe teren. Căci Dumnezeu este total impersonal.

Tot aşa, în faţa exceselor spiritualităţii pure, nereligioase, Dumnezeu a trimis pe Pământ „năpasta” nondualităţii, care distruge dintr-un foc toate idealurile spirituale.

Ca o paranteză, materialismul şi spiritualismul subliniază complexitatea realităţii. În schimb, nondualitatea revelează simplitatea ei. Materialismul solicită sprijinul ştiinţei pentru a se descurca în această complexitate, iar spiritualismul ne recomandă învăţături şi ajutorul spiritelor superioare. Prin contrast, nondualismul afirmă că realitatea este nimic, adică extrem de simplă, iar aparenta lume complexă este doar o iluzie apărută din nimic.

Dumnezeu este nondual şi ne reaminteşte acest adevăr prin multe fenomene stranii, inexplicabile, inacceptabile. Nu poate fi cuprins în niciun sistem ordonat. Este libertatea absolută, nu doar libertatea de un anumit tipic, ci libertatea total liberă.

Faptul că lumea fenomenelor este dualistă, polarizată, este o dovadă în sine că Dumnezeu este nondual. Dacă Dumnezeu ar fi fost favorabil doar unei jumătăţi, cealaltă jumătate ar fi dispărut de mult. El nu are preferinţe. Totuşi, lumea are nevoie de o anumită structură, ordine, pentru a exista. Aşa că există ordinea. Dar există şi dezordinea, care să o pună în evidenţă. Dacă n-ar fi existat dezordinea, nu mai putea apare ordinea, deci nici lumea n-ar fi apărut.

< Sus >

Citirea viitorului

Ar putea exista o diferenţă majoră între veşnicie şi akasha.

Fie viitorul este citit din veşnicie. Iar caracteristicile acestui prognostic sunt: întâmplător, foarte precis, fără vreun scop sau utilitate practică, fără urmări asupra cursului vieţii.

Fie viitorul este citit din akasha, din arhiva timpului fizic. Caracteristici: este urmarea intenţiei unei fiinţe, are un anumit scop, precizia este îndoielnică (se bazează pe scenarii probabile), efectul este posibil asupra cursului vieţii, deşi incert.

De pildă, Ilie Cioară a avut viziunea unei celule de închisoare unde va întâlni un alt deţinut numit Faina. Peste mai mulţi ani, viziunea s-a împlinit întocmai. Asta a fost o lectură din veşnicie, nu din akasha.

< Sus >

Iubirea fără obiect

Iubirea romantică este exclusivă, oarbă şi iraţională. Omul este vrăjit şi nu i se poate opune. Iubirea e cea mai mare forţă din univers. Dar iubirea unidirecţională este sclavie. Iubirea romantică este o capcană, o dulce otravă, iar reclama care i se face este periculoasă.

Pare dur ce am spus, dar n-am terminat încă.

Problema nu este iubirea, ci faptul că este unidirecţionată către persoana iubită (amant/amantă, copil, părinte etc.). Dar n-ai ce face când cineva îţi pică cu tronc, începi să visezi zi şi noapte la el.

Rezolvarea acestui impas nu este lipsa iubirii, care îţi lasă sufletul arid şi e un pas înapoi, ci să faci un pas înainte, către iubirea necondiţionată, orientată către orice îţi iese în cale, fiinţe şi obiecte. Budiştii propun un tip de meditaţie asupra acestui tip nediscriminatoriu de iubire universală, fără un obiect specific. Poate avea rezultate temporare, dar vei reveni repede la starea ta normală, dacă nu ai urmat zeci de ani de meditaţie asiduă.

Soluţia nu stă în puterile omului, ci este iluminarea spirituală, care-i o Graţie. Iluminarea şi numai ea îţi poate aduce acea dulce iubire calmă pentru tot ce îţi iese în cale. Este o iubire nepericuloasă, pentru că include totul, pe când iubirea romantică excludea totul.

Te apropii de momentul când vei primi Graţia iluminării, dacă îţi dai seama de impasul fără ieşire în care te afli. Pe de o parte, lipsa iubirii îţi amputează sufletul. Dar pe de altă parte, iubirea exclusivă îţi provoacă alte probleme, generate de actele iraţionale ale ego-ului, care nu vrea să piardă această energie fermecată.

Este inevitabil ca iubirea romantică să dispară la un moment dat. E doar o etapă necesară în evoluţia sufletului, care trebuie să-i priceapă limitele şi riscurile. Lecţia este ca sufletul că nu înceteze să aspire către iubire, dar de un alt tip, total generos, adică iubirea necondiţionată, iubirea fără obiect.

Întâi, sufletul are nevoie să simtă minunea iubirii personale, cu toate problemele pe care le poate provoca, pentru a se lecui de ea. Iubirea romantică te farmecă irezistibil, dacă nu-i cunoşti viclenia. După ce ai trecut – nu o dată, ci de mai multe ori – prin dezamăgirile dragostei, eşti copt ca să treci la nivelul următor, de iubire necondiţionată.

Iubirea este un dar, de fapt, tot ce trăieşti este un dar, tu nu controlezi niciodată nimic, ci doar te supui lecţiilor vieţii, învăţându-le cu mai multă sau mai puţină suferinţă.

Dar de ce nu ţi se oferă direct Marea Iubire, cea necondiţionată? Poate că iluminarea are şi unele posibile neajunsuri, nu vine numai cu avantaje. De pildă, după prima trezire, unii simt o mare angoasă, căci ego-ul îşi descoperă goliciunea, inexistenţa. Pentru că ego-ul nu vrea să plece de la comanda fiinţei, el creează şi amplifică această suferinţă. Dacă însă devii conştient că toate aceste posibile neplăceri sunt trecătoare, le vei accepta cu inima deschisă, aşteptând Marea Iubire de la capătul tunelului. Este inevitabilă!

Iar înainte de asta, poate că te trezeşti într-o dimineaţă dintr-un vis frumos, cu inima plină de iubire. Subconştientul tău o poate traduce, de pildă, ca o iubire neîmplinită în tinereţe, care în acest vis s-a împlinit. După ce te trezeşti mai bine, savureaz-o şi conştientizează că asta e iubirea fără obiect, căci persoana respectivă din vis nu e prezentă. Este iubirea pură, pe care ai accesat-o în vis. Vezi?! Graţia nu te-a uitat, nici n-are cum, căci înoţi mereu în Ea...

< Sus >

Răzvan A. Petre
30 iunie 2022