< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan-Alexandru Petre
Nimic nu-i întâmplător! | Dorinţa de iluminare este absurdă? | Filosofia nondualistă
Există destin? Răspunsul este da şi nu. Pare un răspuns care mulţumeşte pe toată lumea. Şi totuşi, în această formă sumară, este incomplet. Ba chiar greşit.
Destinul e însuşi timpul. Fiecare fiinţă şi obiect are un destin detaliat, de la naştere până la moarte. Timpul e însăşi Proiectul divin care conţine toate detaliile.
Se desfăşoară Proiectul în timp? Nu. Chiar desfăşurarea Proiectului este timpul. Cum se spune, „timpul e ca un râu care ne aduce prin faţa ochilor evenimentele, noi stând nemişcaţi pe mal”.
OBS. Astrofizicienii au observat că universul se extinde cu o viteză mai mare decât viteza luminii! Ei justifică acest fenomen prin faptul că viteza luminii este o limită absolută numai pentru spaţiu-timp, nu şi dincolo de el. Cu alte cuvinte, sunt obligaţi să accepte că există „ceva” şi dincolo de Creaţie.
Dacă există un Big-Bang, el este explozia iniţială a însăşi spaţiului-timp împreună cu materia pe care o conţine (nicidecum doar apariţia materiei într-un spaţiu preexistent).
Dar ce exista înainte de Big-Bang? Nimic sau „Gândul Divin”, dacă admiteţi această metaforă. Îi spunem „nimic” pentru că nu are dimensiuni în niciun sens, precum un punct. Totuşi, din acesta se iveşte întreaga Creaţie, deci el este Totul.
Liberul-arbitru există numai în prezentul continuu, atemporal. Când nu mai există trecut sau viitor, orice ai face este o alegere liberă, necondiţionată de nimic. Însă, atenţie, în atemporal nu există separare, individualizare, autonomie personală. Deci „acolo” există doar Libertate, cu majusculă. Adică libertatea divină, nu libertatea unei persoane de a face ceva sau altceva. Libertatea nu este un atribut personal.
Destinul şi liberul-arbitru sunt cele două faţete ale monedei numite LIBERTATE DIVINĂ. Ea închipuie Proiectul, alegând totul liber. Însă bietul om nu poate privi decât una din feţe la un moment dat.
Acceptând existenţa timpului, trebuie să acceptăm şi că există un destin al tuturor lucrurilor. Nimic nu-i întâmplător, fiindcă timpul este însăşi Planificarea curgerii vieţii.
Viaţa nu curge haotic. Chiar şi câteva secunde de libertate absolută ar fi suficiente pentru ca Universul să se dezintegreze. Universul poate exista tocmai pentru că este riguros planificat în toate detaliile, toate lucrurile fiind conectate şi sincronizate.
Multiplicitatea trebuie bine ordonată, ca să nu apară haosul. Matematica este expresia ordinii infailibile a numerelor, a mulţimilor. În schimb, Unimea este total liberă, fiindcă nu mai există nimic altceva în afara ei ce ar putea s-o constrângă.
Când omul percepe Unimea, atunci se simte absolut liber, nimic nu-l restricţionează. Se simte fericit şi liber. Tot ce se petrece pare surprinzător, imprevizibil, neplanificat.
Non-dualitatea nu favorizează veşnicia în dauna timpului, ci vede simultan timpul şi atemporalul. Evidenta dualitate din viziunea umană devine o unitate în viziunea divină. Veşnicia e temelia pe care se desfăşoară Proiectul divin, cunoscut şi sub numele de „timp”.
Aşa-zisa manipulare a timpului sau fenomenele temporale stranii, de genul deja-vu, sunt posibile pentru că timpul este integrat în Proiectul divin. Modificând Proiectul pe alocuri, modificăm automat şi curgerea temporală. Pentru a stăpâni timpul trebuie să stăpâneşti mecanismul Proiectului. Dar el nu-i accesibil unei persoane scufundate complet în timp. Iar când iese din timp, nu mai este deloc o persoană separată, ci însăşi Conştiinţa divină impersonală.
< Sus >
Dintr-un punct de vedere mai aproape de uman, când simţim că avem liber-arbitru, totuşi, să nu ne aşteptăm că ne putem modifica destinul!!! Oare chiar ni-l cunoaştem, ca să-l putem schimba?!
Libertatea şi predestinarea nu se pot amesteca în timp, fiindcă libertatea reală poate fi găsită doar în atemporal. Unii învăţători spirituali propun o soluţie de compromis, spunând că omul urmează un destin general strict, dar pe care îl poate modela pe alocuri, poate, nesemnificativ. Însă, la o analiză atentă, este o propunere ilogică. De ce?
Dacă există destin, el trebuie să fie detaliat şi complet, nu cu goluri ce pot fi umplute de liber-arbitru. Invers, dacă există liber-arbitru, el nu poate fi întrerupt de restricţii, căci i-ar anula toată pretinsa libertate.
Folosind o analogie, să zicem că o cale ferată străbate un pod. Dacă aruncăm în aer podul, transportul feroviar se va întrerupe, deşi linia ferată este perfect funcţională înainte şi după pod. Logic, nu-i aşa?!
Prin urmare, există libertate şi există destin, dar pe linii separate şi paralele de percepţie. Numai prin iluminare sau trezire spirituală le putem percepe pe amândouă la fel de clar.
Când te simţi liber şi fericit, poate că te afli pe prima linie, deşi asta nu-i sigur. Dar de obicei şi mai ales când viaţa te pocneşte cu un necaz, revii pe linia a doua. Însă acum este ridicol să ne credem liberi şi necondiţionaţi, doar pentru că, în urmă cu câteva secunde, aveam acea senzaţie frumoasă de libertate.
Ce spun iluminaţii, oameni care percep ambele linii? Spun că nu există
liber-arbitru, afirmaţie valabilă pentru majoritatea oamenilor – care stau doar
pe a doua linie. Dar ei mai spun şi că totul e imprevizibil, fiindcă nu există
timp şi cauzalitate, deci nici destin – ceea ce este valabil pentru prima linie.
Aşa că nu prea te poţi baza pe ce spun iluminaţii, fiindcă nu ştii când vorbeşte
omul şi când vorbeşte Dumnezeu...
Adevărata libertate o poţi percepe doar când simţi direct veşnicia, atemporalul. Şi abia atunci îţi dai seama că, înainte, te păcăleai singur că ai fi liber. Nu erai liber, ci curgeai odată cu timpul, cu fluxul vieţii, cu destinul.
Te poţi simţi mai liber când te abandonezi cursului vieţii, când eşti împăcat cu orice ţi se întâmplă. Şi te poţi simţi mai puţin liber când te împotriveşti fluxului vieţii, căci atunci suporţi mai multe ciocniri. Dar în niciun caz nu e vorba de o reală libertate, ci de un chin mai mic sau mai mare.
Am putea chiar spune că senzaţia de libertate în timp este falsă, o imitaţie, sau o orbire. Unde există timp, nu se găseşte nicio libertate. Cel mult, o lipsă temporară de probleme, care îţi dă o efemeră bucurie. Libertatea autentică este cu mult mai mult, este ceva ce îţi dă fiori.
Timpul nu este abstract, ci Proiectul în desfăşurare este foarte concret. Universul, lumea, viaţa sunt concrete, deci timpul este ceva concret. Doar conceptul de trecut şi de viitor este abstract (dar şi ideile abstracte fac parte tot din Proiect).
Ce fac ideile este că ne „ajută” ca nu cumva să ieşim din timp. Mintea este un fel de capcană a rămânerii în timp. Ce mai fac ideile? Ne creează emoţii, fără legătură cu realitatea faptelor, care este total neutră. Deci creează o realitate paralelă, ca un experiment suplimentar în experimentul real.
Non-timpul, eternitatea nu-i nici ea abstractă. E un vid aproape palpabil. Nu pulsează, nu vibrează, dar e viu.
În schimb, abstractul este complet mort. Trecutul e mort, viitorul nu s-a născut niciodată.
Aţi auzit, poate, sloganul "Trăieşte în prezent!". Pentru unii pare o prostie, căci cum poţi oare trăi altfel decât în prezent?! Pentru alţii pare un secret spiritual, căci el te îndeamnă să nu mai trăieşti în trecut sau viitor, adică în minte, în abstract. Să dai atenţie senzorialului, în dauna compulsivei ideaţii interioare.
Dar ce e prezentul? Există cel puţin două sensuri diferite pentru acest cuvânt.
Pentru majoritatea dintre noi, cei care acceptăm existenţa timpului, prezentul este ceva înghesuit între marele trecut şi imensul viitor. Cât durează prezentul? Cât vrem noi: o oră, un minut, o secundă sau chiar mai puţin. Este convenţia unei durate reduse, care e înghiţită pe nesimţite de următorul "prezent", într-o cursă contra-cronometru. Acest tip de prezent este o fugă continuă, obositoare.
Dar mai sunt şi unii care vorbesc de inexistenţa timpului, care ar fi o iluzie. Pentru aceştia, prezentul este totul, nu-i ceva fulgurant, după care să tânjeşti, fiindcă a devenit deja trecut. Este permanenţă, stabilitate, calm. Prezentul este un ACUM etern, fără o durată limită. Deci acest ACUM nu seamănă deloc cu acel prezent temporal, strivit între trecut şi viitor. ACUM este veşnicia, care doar pare că se mişcă. Fiinţa care este fixată în ACUM vede timpul ca pe o iluzie, continuând să-i dea atenţie şi acestei iluzii, însă cu detaşare.
Prin urmare, sloganul "Trăieşte clipa!" sau "Trăieşte în prezent!" înseamnă, în esenţă, să simţi eternitatea. Dar să poţi şi pune în practică acest slogan, este o cu totul altă poveste...
Există destin? E ca şi cum ai întreba dacă există timpul.
Există libertate? E ca şi cum ai întreba dacă există eternitatea.
Dacă nu crezi în eternitate, cum poţi crede că există chiar şi o fărâmă de libertate?!
Dacă nu crezi în soartă, cum poţi crede că exişti ca individ autonom într-un univers atât de bine alcătuit?!
< Sus >
E la modă să auzim că „Nimic nu-i întâmplător!”. Care-i o afirmaţie groaznică, când e luată în serios. Dacă „nimic” nu-i întâmplător, înseamnă că „totul” este sincronizat şi legat de restul. Nu e loc de jumătăţi de măsură, adică unele lucruri să fie predestinate, iar altele, lăsate la bunul plac. Prin urmare, această afirmaţie anulează liberul-arbitru al creaturii.
Sigur că nu ne convine deloc această concluzie. De aceea, mai bine să nu spunem
niciodată că „nimic nu-i întâmplător” şi uite-aşa rezolvăm disonanţa cognitivă.
Dar dacă, totuşi, simţim adevărul acestui slogan, atunci măcar să-l înţelegem clar şi să-l integrăm în filosofia noastră de viaţă.
„Tot ce trăim are rostul său”. Ăsta-i un alt slogan. Dar care-i rostul vieţii? Învăţăturile spirituale ne oferă diverse interpretări şi sensuri. Dacă facem o medie între ele, nu ajungem nicăieri, nu lămurim enigma.
Nondualismul sugerează că, din moment ce numai Dumnezeu există, El este cel care experimentează toate senzaţiile, gândurile şi emoţiile trăite de corpul-minte. Iar pentru a le putea resimţi din plin, întâi el se acoperă cu un voal al uitării de Sine, intrând ca într-un cocon. Şi nu e doar un voal, ci multe straturi suprapuse.
Uneori, îşi înlătură unele voaluri şi rămâne ceva mai aerisit, mai trezit, mai iluminat. Dar niciodată o creatură nu va pierde toate voalurile, fiindcă ar redeveni Absolutul, care nu poate experimenta nimic, fiindcă ESTE totul. Experimentarea presupune opoziţia sau dualitatea dintre subiectul experimentator şi obiectul experimentat.
„Salut orice experienţă, fie plăcută, fie neplăcută”, spune nondualistul, „dar le prefer pe cele pline de bunătate, frumuseţe, iubire.” Această frază exprimă concis viziunea filosofică a nondualismului.
Popular vorbind, dacă ceva pute, este natural să strâmbăm din nas. Dar această senzaţie neplăcută este dorită de Dumnezeu, vrea s-o trăiască prin nările noastre. Dumnezeu este ca un copil curios care suceşte gâtul puişorilor de găină ca să vadă ce urmează. La fel şi cu experienţele plăcute, frumoase. Experienţă de dragul experienţei. Fără niciun alt scop ascuns. Trăieşte clipa, oricum o fi ea! (A nu se confunda cu sloganul latin „carpe diem – trăieşte ziua”, care doar îndeamnă la libertinaj.)
Desigur, putem observa şi legături ulterioare, evoluţii, progrese, ca şi cum fiecare faptă contează într-un proiect mai amplu, ocult. Chiar şi evoluţia este tot un experiment divin, de ce nu?!
Dar pentru fiinţa umană, importantă este trăirea de moment. Nu poate întrezări un scop mai îndepărtat şi nici nu i-ar folosi. De pildă, ce-l încălzeşte pe omul necăjit dacă află că suferă dintr-o cauză karmică, declanşată cu secole în urmă?! Hm, se spune că ajută...
Da, îl poate ajuta, însă numai dacă Divinul doreşte să simtă uşurarea provocată de descoperirea unui sens ascuns, ca într-un roman poliţist. Nu-l va ajuta, dacă rostul suferinţei este să persiste în bietul om. Divinul savurează fiecare fior psihologic.
De ce vrem să ne aflăm karma? Pentru că dorim să găsim o raţiune pentru suferinţa noastră. Că nu e pe degeaba. Că se respectă o cauzalitate, că nimic nu e întâmplător. Şi totuşi, studiind efectele karmice prin metode parapsihice şi analize raţionale, ce constatăm? Că există un imens bagaj karmic (sanchita karma), din care numai o mică parte este rezervată pentru această viaţă (prarabdha karma). Şi cine alege porţiunea cu bucluc? Zeii, spiritele superioare sau Dumnezeu sau spiritul propriu, oricum Cineva, undeva alege liber ─ în conformitate cu anumite reguli, probabil. Deci legea karmei nu e chiar o lege, ci mai mult o regulă, devenită un obicei.
În plus faţă de marile direcţii de viaţă impuse de la naştere, anumite elemente karmice se pot strecura neinvitate în viaţa noastră, în contexte nefavorabile. Cum spunea Nina Petre, aceste elemente se strecoară precum apa printre pietre, aşa că ar fi bine să evităm contextele nefavorabile. Iată deci că există mult imprevizibil şi oportunism în acţiunea karmei, din punctul nostru de vedere.
Iar această descoperire ne ajută la o înţelegere şi mai înaltă, nondualistă: aceea că însăşi legea cauzalităţii este mai laxă decât presupuneam. Cauza nu este legată de efect chiar atât de strâns, ci evenimentele sunt mult mai fluide. Ca dovadă, fenomenele de sincronicitate. La fel precum legea karmei, cauzalitatea este mai mult un obicei divin, o recomandare, nu o condiţie rigidă. Greu de acceptat o asemenea revelaţie, nu-i aşa?!
Aceste afirmaţii pot părea scandaloase, prezentându-l pe Dumnezeu ca pe un sadic sau un inconştient. De obicei, nondualismul fie este respins, fie nu e urmat până la capăt în toate consecinţele sale logice. Pare straniu şi nefiresc. Şi aşa trebuie să pară, înspăimântător. Voalurile uitării nu se lasă îndepărtate uşor.
De fapt, Dumnezeu nu face rău nimănui când admite violenţa în lume. Cum asta?! Din punctul Său de vedere, nu există decât El, aşa că nimeni altcineva nu va suferi. E dreptul său să facă ce vrea cu „corpul” Lui. Şi nici măcar El nu suferă, fiindcă aşa-zisa realitate este un Vis, o Închipuire divină.
Dar din punctul de vedere al conştiinţei umane, totul este foarte real, mai ales suferinţa. Şi aşa trebuie să pară, reală, ca să creeze senzaţii şi emoţii. Acestea constituie experienţa cu care se „îmbogăţeşte” Divinul.
La ce-i foloseşte experienţa? La nimic, probabil. Nimicul, vidul absolut nu se poate îmbogăţi. Zero înmulţit cu orice număr dă tot zero.
Dacă privim la istorie, care este mai mult istoria războaielor, vom constata că nu are niciun sens. Este un parcurs împleticit, ca al unui om beat. Istoria se naşte din părinţi alcoolici.
Niciun proiect nu ajunge până la capăt, la o realizare absolută. Toate experimentele sociale se opresc la un moment dat. Precum o construcţie părăsită înainte de finalizare sau cum se întâmplă cu noile oraşe din China, rămase nepopulate. Asta-i istoria. O enormă energie cheltuită pentru nimic. Au existat pe Pământ câteva civilizaţii foarte avansate, de care acum nu se mai ştie nimic. Alte genuri de experimente, am putea zice.
Ce să înţelegem? Că există un sens al istoriei, dar nu-l putem noi descifra deocamdată? Asta-i doar o speculaţie, cel puţin până la proba contrară. O poveste, ca multe altele. Putem alege să o credem, pentru a ne linişti cugetul şi a vedea numai ordinea lucrurilor.
Da, există o Ordine universală, după cum am spus de la început. Nimic nu e lăsat la întâmplare. Dar are Ordinea asta vreun scop? Asta-i dilema filosofică.
Nondualismul spune că nu. Este cel mai dur răspuns posibil pentru omul obişnuit cu diverse poveşti, toate conducând undeva, către un final, o încununare. Efectul urmează unor cauze anterioare – asta înseamnă ordine cauzală, cea care susţine universul. Dar nimic nu sugerează că ar avea şi vreun scop, altul decât existenţa în sine.
Nondualitatea se află deasupra legii cauzalităţii, de aceea nu oferă niciun avantaj pragmatic, nicio aplicaţie practică. Nu există niciun motiv ca să ne intereseze nondualismul...! Iar dacă, totuşi, ne atrage, imboldul vine de dincolo de fiinţa noastră limitată, absorbindu-ne către Absolut, fără nicio raţiune pământească.
Să o luăm altfel. La bătrâneţe omul a acumulat multă înţelepciune. Este un efect al trecerii timpului. Dar este înţelepciunea şi scopul vieţii? Teoria reîncarnării spune că această înţelepciune va da roade în vieţile următoare. Succesiunea de reîncarnări duce la evoluţia sufletului. Alţii spun că va ajuta sufletul în viaţa de dincolo.
Dar ce este sufletul? Poate fi această „scânteie divină” diferită de Dumnezeu?! Sau este doar un alt experiment divin, într-un matrix cu voaluri de uitare?!
Viaţa şi faptele oricui nu au niciun scop ultim. Şi totuşi, contează. Contează ca experiment divin absolut gratuit. Savanţii care pornesc un experiment de laborator nu ştiu niciodată ce vor descoperi sau dacă vor găsi ceva interesant. Dar insistă şi insistă cu experimentele lor nebuneşti. Cam asta face şi Dumnezeu, la scară cosmică. Creează şi iar creează în neştire. E obsedat să creeze...
< Sus >
Unii învăţători spirituali spun că metoda de a ne apropia de Dumnezeu este meditaţia. Alţii spun că este comportamentul plin de iubire. Alţii, retezarea oricărei dorinţe omeneşti, asceza.
Nondualismul spune că nu există nicio cale de a te apropia de Dumnezeu. Fiindcă deja EŞTI Dumnezeu. Doar că ai „uitat”. Dar este o uitare auto-provocată. Aşa că, nici măcar nu trebuie să jinduieşti după reamintire, după trezirea spirituală, din moment ce a fost dorinţa Ta să uiţi. Iar dacă jinduieşti, nu-i nici asta greşit, fiind tot dorinţa Ta.
Ai uitat cine eşti pentru a putea experimenta viaţa în fiecare detaliu. Ce rost au detaliile? Sunt modul divin de a explora la maximum tot ce există, este unul dintre modurile sale de expansiune. Există o expansiune cantitativă (infinitatea de stele şi planete, infinitatea de atomi şi de creaturi, mărirea continuă a memoriei cosmice) şi una calitativă (tot mai marea complexitate a organizării vieţii, bogăţia şi diversitatea naturii, unicitatea fiecărei creaturi, unicitatea fiecărui corp ceresc).
Chiar şi gândurile pur omeneşti cotidiene fac parte din aceste detalii pe care trebuie să le explorăm. Oamenii iluminaţi nu mai au atâtea gânduri egotice, de genul îngrijorării sau neliniştii, ceea ce-i face mai fericiţi, dar asta înseamnă, totodată, că Divinul a renunţat la explorarea acestor detalii prin intermediul lor. Este şi un plus, şi un minus, dar ambele în cadrul Divinităţii, unde toate dau ca rezultat zero. Din perspectiva lui Dumnezeu, oricum nu se întâmplă nimic, ci totul este un fel de piesă de teatru care se petrece în Imaginaţia Sa.
Ce este Viaţa? Este un scenariu cosmic perfect desfăşurat într-o scenografie cosmică perfectă. Scenografia cosmică este extrem de minuţios fabricată, nu doar în spaţiul 3D, ci având şi profunzime, de la infinitul mic la infinitul mare. Oricât ai cerceta-o, nu-ţi vei da seama că este doar un decor de mucava pentru filmul care se turnează fără încetare. Scenariul cosmic este succesiunea continuă de evenimente perfect sincronizate, de la cel mai mărunt, până la cel mai grandios. Oricât ai cerceta, nu vei găsi discrepanţe între cauze şi efecte, toate fiind corelate. Se dovedeşte astfel că Scenaristul şi Regizorul este absolut genial, ireproşabil, deoarece filmul Vieţii pare extrem de real, de viu, de nefabricat, de neartificial ─ atât în spaţiu, cât şi în timp.
Singurele semne care Îl dau de gol, intenţionat sau neintenţionat, sunt momentele când legile cauzalităţii nu mai sunt respectate. De pildă, se ştie cu certitudine de 100% că orice om trebuie să mănânce ca să poată supravieţui. Şi totuşi, din loc în loc apar cei care trăiesc doar cu aer şi lumină (breatharians sau lightarians). Asta, aşa, ca să ne stea mintea-n loc şi să ne dea peste cap toate certitudinile. Şi să ne întrebăm, poate, dacă nu cumva Viaţa este o glumă.
Dar Creatorul are grijă să nu divulge că e un Joc, ca să nu-şi strice singur surprizele pe care tot El şi le-a pregătit.
Nu este de ajuns Creaţia, ci trebuie ca o conştiinţă dedicată să o cerceteze în amănunţime. Şi acest lucru este posibil numai dacă fiecărui om i se dau doar mijloacele de trai şi explorare de care are nevoie într-un context dat. De pildă, când eşti bogat, nu îţi poţi antrena inventivitatea de a te descurca în situaţii de sărăcie. Sărăcia nu este o boală, cum cred unii, ci un context în care eşti pus pentru a exersa supravieţuirea la limită.
Şi nu supravieţuirea ta cu orice preţ contează pentru Dumnezeu (ai putea muri în această încercare şi oricum vei muri cândva). Ci contează experienţa prin care treci. Care nu este a ta, ci a lui Dumnezeu. Tu crezi că e a „ta”, deoarece conştiinţa divină se restrânge la acest corp-minte. O face pentru a explora detaliile vieţii.
Totuşi, a vorbi despre "conştiinţă" ca substantiv sau subiect cunoscător este, din punct de vedere nondualist, o falsitate. De pildă, omul este conştient ziua, dar are şi perioade când este mai neatent, mai inconştient, iar noaptea este total inconştient, când doarme dus. Prin urmare, dacă echivalăm "conştiinţa" cu "conştienţa" intrăm într-un bucluc filosofic.
Iar dacă afirmăm că "conştiinţa umană" este permanent perfect trează, înseamnă că ea este altceva decât "conştienţa" obişnuită. Şi intrăm în alt bucluc, fiindcă trebuie s-o definim, ceea ce ne împinge la speculaţii. O putem echivala cu spiritul, dar atunci înseamnă că spiritul omului este cu totul altceva decât îşi imaginează el că este. Dacă spiritul este cine eşti tu cu adevărat, înseamnă că nu te poţi cunoaşte, fiindcă, iată, aproape nimeni nu simte că ar fi spirit ─ cu excepţia celor care au experimentat alte lumi astrale, prin moarte clinică sau dedublare conştientă etc.. Dar chiar şi aceia, doar îşi amintesc că se simţeau spirite, ceea ce în prezent, în lumea pământească, nu mai simt.
Soluţia nondualistă la aceste dileme spirituale este următoarea: Nu există nicio conştiinţă, în sens de entitate psihică sau spirituală. Ideea de conştiinţă, ca substantiv, vine din iluzia că ar exista un "eu", o "persoană", un ego. În realitate, există doar Percepţia, atât senzorială (prin corp), cât şi a ideilor (prin minte). Există doar "a conştientiza" ca verb.
Cine conştientizează? Nimeni, tocmai acesta-i paradoxul imposibil de înţeles de minte. Aşa zisa "Conştiinţă divină" care percepe totul prin intermediul micilor "conştiinţe individuale" desprinse din Ea, este o poveste. Conştiinţa divină este Nimicul, Vidul, care nu poate fi considerat o entitate cunoscătoare. Prin urmare, oriunde apare o conştientizare, ea este realizată de Neant. Nu există nicio entitate în spatele percepţiei, ci doar Percepţia pură... Greu de priceput, nu?!
Detaliile includ atât lucrurile frumoase, bune, nobile, cât şi pe cele rele, urâte, agresive. Şi desigur că există o diferenţă imensă între lucrurile bune şi cele rele, ca între cei doi poli electromagnetici. Şi desigur că preferinţa normală este către bunătate şi frumuseţe.
Dar au acelaşi drept la manifestare şi cei care preferă anormalul. Nu e vina lor, ci însăşi Divinul experimentează asta. În antichitate se dădea vina pe Satan, iar în modernitate, pe ego. Dar e tot Dumnezeu, cel care se joacă cu frica şi cu iubirea. Iar când oamenii resping anormalul, este tot Dumnezeu, care joacă acum în tabăra cea bună. El e peste tot... El centrează, el loveşte mingea cu capul, el apără poarta... el arbitrează, el scandează din tribune. Oare poţi pricepe asta?!
Divinul doreşte toate experienţele posibile, aşa că se va aventura cu aceeaşi poftă în tot felul de încurcături, cu rezultate foarte diferite. De aceea spuneam mai sus că „salut orice experienţă!”. Dar fiecare om e creat să aibă anumite preferinţe, pentru ca realitatea să îi creeze anumite reacţii, experienţe. Acesta-i rostul vieţii, experimentarea, trăirea vieţii, pur şi simplu, în toate complicaţiile, plăcerile şi durerile ei.
Nu e cazul să invidiem pe nimeni pe motiv că ar fi mai frumos, mai bogat, mai talentat, mai iubitor, mai aproape de un ideal uman. Fiecare om este un experiment divin. Ni s-a dat un ideal pentru a ne provoca dinamismul psihologic, nu pentru a-l atinge neapărat. Iar când îl atingem, ne dăm seama că acum vrem altceva. Ăsta-i rostul vieţii, să nu se oprească din dorit.
Dar măcar am putea fi ceva mai lucizi... Ar fi bine să ne împăcăm cu neîmplinirile noastre, fiindcă sunt „crucea noastră”, diferită de necazurile altuia.
Spui că ai mereu ghinion şi, poate, chiar aşa este. Ai nişte ghinioane bine puse la cale, tocmai ca să simţi adânc frustrarea. Doar că nu e a „ta”. Fiindcă „tu” nu exişti, ci eşti un efect al restrângerii lui Dumnezeu în această formă umană limitată. Totul i se întâmplă Lui, nu „ţie”.
Aparent, desigur, El acţionează asupra vieţii tale prin intermediari (îngeri, demoni, spirite, oameni, elemente ale naturii). Aşa e Jocul, aparent foarte complicat, ca să fie mai interesant. El îţi provoacă toate aceste emoţii intense de plăcere şi durere, ca să te convingă că viaţa nu-i o glumă, o joacă, un film, ci ceva foarte serios. Dumnezeu jonglează mereu cu „tine”, adică cu Sine însuşi.
Cineva se poate simţi frustrat pentru că nu reuşeşte să se ilumineze spiritual, precum maeştrii pe care-i admiră. El consideră că acesta este idealul suprem, pe care oricine ar trebui să-l atingă. Totuşi, oare nu-i un lucru nesănătos să îţi doreşti ceva ce nu poţi obţine niciodată?!
Trezirea autentică vine prin dispariţia individului, deci nimeni nu o poate căpăta, decât murind psihologic. Prin urmare, să tânjeşti, ca individ, după iluminare este un lucru total absurd! Şi totuşi, unii oameni au această dorinţă aprigă, irepresibilă – venită chiar de la Dumnezeu, desigur. Aşa e El: curios, absurd, de neînţeles.
Poate, pentru a justifica această dorinţă absurdă şi inexplicabilă după Absolut, unii susţin că „numai dacă doreşti intens şi te străduieşti, vei reuşi să capeţi iluminarea şi fericirea”. Dar asta-i o simplă evitare a adevărului crud. Unii o capătă fără a se strădui, alţii se străduiesc şi nu o capătă.
Nu are nicio noimă! Nu există nicio regulă privind trezirea spirituală. Fiindcă nu este un scop divin. Se trezeşte cine vrea El, când vrea El, în condiţiile pe care le stabileşte El. Restul sunt poveşti, oferite tot de El, ca diversiuni.
Iar când „persoana” se trezeşte, constată că nu a existat niciodată o persoană, că toate şi toţi sunt El şi numai El, auto-restrâns. Se auto-restrânge pentru a deveni un fel de sondă ascuţită, cu care să împungă materia, pentru a o cerceta. Omul este un fel de Dumnezeu-ac, metaforic vorbind, înfipt în buretele materiei.
Chiar şi iluminarea omului este tot o experienţă a Divinului, care experimentează această stare intermediară de om-Dumnezeu, o „naştere din nou” a unei fiinţe umane. Şi există, desigur, variaţii şi limite chiar şi în această nouă stare de existenţă. Iluminatul nu este chiar Dumnezeu, cum cred unii invidioşi sau creduli. Este doar o altă experienţă divină.
Nu poţi fi decât ori trezit, ori netrezit, sunt două genuri de experienţe total diferite. Şi totuşi, există şi posibilitatea să fii netrezit, dar aproape trezit. Cum aşa? Este chiar starea în care vă aflaţi voi, cei care citiţi şi înţelegeţi ceea ce scriu aici.
Încercaţi să discutaţi cu altcineva acest subiect şi vă veţi convinge că nu oricine îl poate înţelege. Dar faptul că voi înţelegeţi nu vă face superiori, ci sunteţi, pur şi simplu, un alt experiment divin decât cel de ignoranţă totală sau cel de iluminare deplină. Toţi suntem egali în ochii lui Dumnezeu: părţi identice din El puse în condiţii foarte diferite.
< Sus >
Are vreun rost să vorbim de iluminare şi Nondualitate, din moment ce nu le cunoaştem decât din spusele altora?
Păi, cam aşa procedăm cu multe alte lucruri.
Dar ce folos aş putea trage filosofând nondualist?
Aş reduce enorm complexitatea infinită a vieţii. Reduc Multiplicitatea la o simplă Doime: Eu şi cu Dumnezeu. Accept că toţi oamenii şi toate lucrurile de pe lume sunt marionetele Sale.
Cu excepţia mea, care n-am încotro, decât să mă simt separat de El. Prin urmare, nu mă mai lupt cu nimeni şi cu nimic. Viaţa mea e un dialog, o negociere şi chiar o luptă doar între mine şi Dumnezeu. Uneori mă lasă să câştig, dar repede îmi dă o palmă, ca să mă „echilibreze” sau din cine ştie ce motiv.
Deci prin filosofia nondualistă, reduci enorma complexitate a vieţii la relaţia dintre tine şi El. E un mare avantaj practic. Nu mai pierzi atâta energie ca să afli „de ce” ţi se întâmplă lucruri. Nicio cunoaştere nu te va ajuta să lupţi împotriva imprevizibilului Divin. Cu El te lupţi tu, nu cu diverşi indivizi ostili. Poate ar fi mai bine să ţi-L faci prieten...
Desigur, speri să cunoşti cum vrea El să te comporţi. Vrei să afli unde anume greşeşti în gândire sau ce obiceiuri să-ţi modifici. Ţi s-a tot repetat că mântuirea vine prin fapte bune. Da, poţi deveni un om tot mai bun.
Dar ce-ai zice dacă greşelile tale sunt exact dorinţele Lui?! Nu te îndemn să le repeţi, ci să nu-ţi mai reproşezi limitele omeneşti. Şi astfel, nu le vei mai reproşa nici celorlalţi. Dorinţa ta de a fi mai bun merge mână în mână cu judecarea lipsurilor celorlalţi.
Renunţă la a crede că cineva poate fi altfel decât este acum. Ar putea fi altfel în viitor, dar nu acum. Şi nu decizi tu viitorul său. Nici măcar el. Totul e Jocul divin, iar noi, doar nişte pioni ignoranţi pe tabla Lui de şah.
Această Doime filosofică nu este clar definită. Între Dumnezeu şi Eu există o zonă tampon, ambiguă, un fel de ţinut al nimănui.
De obicei, Eu semnifică conştientul psihologic, sau conştienţa. Aici mă simt total separat de Divin.
Dar Eul se extinde şi la subconştient sau inconştient. Psihologia ne recomandă să înglobăm şi această dimensiune umbrită a noastră. Dintr-o dată, ne împletim firea cu natura.
Spiritualitatea ne orientează şi mai departe, către Eul superior sau divin (supraconştientul), care pare a fi instanţa cea mai înaltă din fiinţa noastră. Este cea mai aproape Dumnezeu, dacă nu chiar El însuşi.
Nondualistul poate admite că până şi trupul său îi aparţine tot lui Dumnezeu. Se îmbolnăveşte, doare, suferă accidente şi, într-un final, îi este luat. Omului rămâne doar cu mintea. Aici zace identitatea sa, iluzia de persoană autonomă. Aici este terenul de confruntare şi dialog cu Dumnezeu. Dacă ceva supravieţuieşte morţii, este tocmai mintea.
Prin iluminare, care este o transformare energetică, dispare orice graniţă între Eu şi El, rămânând doar El. Atunci, mintea devine purtătorul de cuvânt al Divinului, fiindcă nu mai are alt stăpân.
Cam asta ar fi, pe scurt, filosofia nondualistului. Compar-o cu alte filosofii şi vezi dacă te satisface. Cel mai probabil că nu, fiindcă nu este şi nu a fost niciodată în trend. Dar dacă te atrage, va fi greu să mai renunţi la ea, fiindcă este cea mai simplă dintre toate.
Desigur, dacă ai noroc să te trezeşti spiritual, vei renunţa şi la ea, fiindcă vei simţi gustul Libertăţii adevărate, dincolo de orice reţete sau scheme de gândire.
Nondualismul, ca filosofie, pare identic cu ateismul. Şi totuşi diferă enorm.
Ateismul se opune tezelor spiritualismului. Ateul nu crede în viaţa de dincolo, în spirite, în fenomene paranormale. E foarte mândru de propria ignoranţă. Ateismul este un nondualism parţial, neterminat.
Nondualismul nu neagă realităţile paralele, existenţa spiritelor, a extratereştrilor şi a fenomenelor stranii şi inexplicabile. Le dă dreptul la existenţă, ca o formă de expresie a Divinului. Divinul se manifestă prin toate acestea şi multe altele inimaginabile.
Spiritualismul este, şi el, un nondualism parţial, incomplet. Multe teze spirituale provin direct din nondualism, deşi nimeni n-o spune pe şleau. Dar conţine, în plus, multe poveşti nedovedite, fanteziste, îmbârligate.
De pildă, toate religiile spun că „oameni sunt fraţi”, ceea ce-i o exprimare populară a tezei nondualiste că Dumnezeu ESTE tot şi toate. Numai că religiile interpretează acest slogan în sensul că sunt „fraţi adevăraţi” numai cei de aceeaşi religie. Ceilalţi oameni ar fi, deci, inferiori. Religia deturnează sensul iniţial profund. Dacă suntem fraţi, Dumnezeu trebuie să ne fie Tată, conform modelului uman, nu-i aşa?
Ei bine, nu-i aşa. Nu există nicio subordonare, nicio ierarhie. Toţi suntem egali între noi ca oameni, ba mai mult, nu suntem cu nimic superiori animalelor, plantelor sau pietrelor. Absolut toţi suntem fragmente de Dumnezeu.
Iarăşi, cuvintele trădează! Nu-i adevărat că Dumnezeu se fragmentează, că se separă. Dimpotrivă, nimic nu este separat. Totul este o Unime. Fiecare lucru sau fiinţă este o expresie finită a unicului Dumnezeu. O manifestare. Iar El este nemanifestat, un potenţial Infinit.
Câte miliarde de miliarde de planete şi stele sunt în cosmos!? Nimeni nu le poate nici măcar număra. Dar oare sunt în număr infinit? Sau numărul de atomi din univers, este oare infinit? Ei bine, chiar şi în matematică se vorbeşte de infinituri mai mari şi infinituri mai mici. De pildă, mulţimea numerelor raţionale este mai mică decât mulţimea numerelor iraţionale, deşi amândouă sunt considerate infinite.
Dumnezeu este singurul Infinit absolut. Restul manifestărilor sale sunt nenumărabile, poate infinite pentru mintea omului, dar nu şi pentru El. Singurul Infinit adevărat chiar şi pentru El este El însuşi: Vidul nemanifestat şi atoatecreator.
Poate că, totuşi, Creaţia are un scop... Acela ca El să verifice dacă, într-adevăr, are un potenţial infinit sau nu. Dacă Creaţia ar începe să se repete, aceea ar fi proba că El a ajuns la fundul sacului. Deocamdată, nimic nu se repetă identic, deşi observăm tipare şi cicluri. O infinitate de parametri se pot modifica într-o infinitate de contexte. Fiţi liniştiţi, că nu va exista niciun sfârşit al lumii...! Poate doar sfârşitul timpului, în clipa eliberării spirituale.
Libertatea nu există în timp şi timpul moare în prezenţa Libertăţii.
< Sus >
Răzvan A. Petre
14 noiembrie 2022