<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


LUCRURILE STAU ⱯLTFEL

de Răzvan-Alexandru Petre

Iubeşte şi fă ce vrei    Homo Faber vs Deus Creator    Temporal şi atemporal    Simţul divin al ludicului    Lumina, Sfera Creatoare şi ecranul creaţiei  


Iubeşte şi fă ce vrei

Iată un aforism al Preafericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”, care va fi, probabil, sloganul noii paradigme, a noii civilizaţii care se va construi pe Pământ. Deocamdată, rămâne un aforism interesant, dar respins de toată lumea.

Este un slogan revoluţionar, pentru că scrie negru pe alb „fă ce vrei!”. Nimeni din Biserica creştină n-ar cuteza să susţină să facem ce vrem, mai ales că, în mânăstiri se pune accentul pe „ascultarea” mai-marilor, iar toţi preoţii sunt înregimentaţi în armata Patriarhului şi a Sinodului. „Fă ce vrei” este o inspiraţie venită de la însuşi Isus, promotorul revoluţiei iubirii.

Căci, aici nu e vorba numai de bunul nostru plac, ci în primul rând, de a iubi divin. Nu le vei face rău celorlalţi dacă iubeşti divin. Şi atunci, eşti liber să faci ce vrei. Cele două aspecte vin la pachet. Nu se poate una fără alta.

Dacă faci ce vrei, dar fără să iubeşti, atunci vei acţiona egotic, neintegrat în armonia universului. Dacă iubeşti, dar nu faci ce vrei, înseamnă că nu te iubeşti destul pe tine însuţi, ci pui mai presus normele exterioare sau opiniile altor ego-uri sau gura lumii etc. Iubirea ta este incompletă şi fără o temelie solidă.

< Sus >

Homo Faber vs Deus Creator

Postulatul spiritualităţii nonduale este că nu există decât o singură Fiinţă, care este şi Creatorul, şi Creaţia sa.

Aceasta este o afirmaţie stranie, pe care mintea o va respinge imediat. Percepţia normală este că există o infinitate de fiinţe, dintre care cele mai apropiate de noi sunt o posibilă sursă de conflict şi de pericole ameninţătoare pentru corpul nostru. Deci nu poate fi adevărat că eu şi duşmanul meu suntem aceeaşi fiinţă. Ar fi complet ilogic, nu-i aşa?

Şi totuşi, acest postulat a fost trăit de nenumăraţi oameni care fie au suferit o experienţă în preajma morţii (NDE), fie o decorporalizare până în planurile superioare (OBE), fie au fost răpiţi în duh într-o meditaţie, fie au primit harul iluminării etc.

De ce nu putem admite raţional faptul că Creatorul este una cu Creaţia sa?

Nouă, oamenilor, ni se spune şi homo faber, nişte creatori de unelte, de obiecte exterioare sau chiar opere artistice şi intelectuale imateriale. Deşi uneori spunem că „ne-am pus sufletul” în acea realizare personală, de fapt, nu este chiar aşa. Numai Dumnezeu ştie, poate şi îşi pune o parte din Suflet în fiecare fiinţă sau obiect pe care îl creează. Acesta este un mister inaccesibil omului. Putem doar lua la cunoştinţă acest adevăr, crezându-l sau nu. Şi mai putem încerca o comparaţie.

De pildă, când manevrăm o păpuşă, o marionetă, prin ea ne manifestăm chiar noi 100%, dar ascunşi în spatele unei perdele sau măşti. Însă comparaţia este imperfectă, din cauză că Dumnezeu ar pune în acea marionetă o conştiinţă de sine autonomă.

Din contră, când programatorii proiectează un sistem de inteligenţă artificială, AI, îi conferă toată autonomia posibilă. Dar şi această comparaţie este imperfectă, pentru că în AI nu este conţinută nicio urmă de conştiinţă umană.

Deci, în cazul comparaţiei cu marioneta, există conştiinţă umană, dar nu şi autonomie. Iar în cazul AI, este invers, există autonomie, dar nici urmă de conştiinţă.

Secretul e la Dumnezeu. El îşi pune o parte din propria Conştiinţă în orice nouă creatură. De aceea, putem spune că există o singură Fiinţă şi atât. Căci aparenţele fizice sunt doar o iluzie optică temporară, nu o realitate eternă. În orice formă fizică sau nonfizică locuieşte o conştiinţă cu toate calităţile divine, care o animă şi îi controlează destinul.

< Sus >

Temporal şi atemporal

Absolutul Creator poate fi descris fizic aşa: este un punct şi o clipă, Aici şi Acum. Adică aspaţial şi atemporal. Prin urmare, indescriptibil.

Asta nu înseamnă că este plictisitor. Dimpotrivă, odată ce ai ajuns Acolo, totul este minunat, doar că, revenind în spaţiu-timp, nu poţi descrie absolut nimic. Şi atunci, mintea limitată a omului zice că n-are niciun rost să se preocupe de vid sau neant.

Absolutul se divide în mici „bucăţele”, pe care le numim spirite. Spiritul este o părticică din Absolut, deci nu este nimic altceva decât însuşi Absolutul. Când spiritele sunt aruncate în Creaţie pentru a o experimenta, atunci devin entităţi. Absolutul creează Universul pentru a se cunoaşte pe Sine, prin posibilităţile Sale de manifestare. Dar Universul funcţionează în spaţiu-timp, care este o iluzie divină. Realitatea absolută este atemporală. Fără această iluzie, ca o oglindă magică, Absolutul nu s-ar putea cunoaşte pe Sine.

După naşterea spiritului, el intră în Creaţie, adică se individualizează şi o experimentează din această perspectivă, separat de Divin. Iar la un moment dat, spiritul se trezeşte din Iluzie, se eliberează şi redevine una cu Creatorul. Prin urmare, avem cel puţin 3 etape ale spiritului temporal: naşterea, „alungarea din paradis” şi reunirea cu Unimea. Se pare că mai există şi altele ce urmează în evoluţia spiritului, dar încă nu le putem cunoaşte, aşa că ne mulţumim cu cât putem înţelege deocamdată.

Însă din perspectiva divină atemporală, toate cele trei etape se petrec simultan, fiindcă nu există timp, nici o cauzalitate „ştiinţifică”. Mai mult, nici crearea spiritelor nu se face succesiv, pe rând, ci toate simultan. Privind din atemporal, practic, nu s-a întâmplat nimic. Doar că Absolutul a căpătat, cumva, o imensă experienţă provenită din Creaţia Sa. O creaţie iluzorie, un vis instantaneu.

Paradoxal, Absolutul este cauza Creaţiei, dar şi Creaţia este cauza îmbogăţirii prin autocunoaştere a Absolutului. Aşa că amândoi îşi sunt reciproc şi cauză, şi efect, ca în simbolul yin-yang. Asta este o cauzalitate cam „neştiinţifică”, dar mai adevărată decât legile ştiinţei noastre. Legile ştiinţei se sprijină una pe alta, dar e de ajuns un fenomen paranormal, că tot castelul de nisip se prăbuşeşte. Şi atunci, trebuie găsite alte legi care să se sprijine pe ceea ce se cunoaşte deja. Ştiinţa se bazează mereu pe acumulările trecutului şi pe spaţiu-timp, de aceea nu va putea niciodată explica Absolutul, nondualitatea.

< Sus >

Simţul divin al ludicului

Dacă lumea ar fi numai ceea ce se vede, atunci viaţa ar fi cu adevărat crudă, nemiloasă, lipsită de sens. Cei care cred în doctrina materialistă sunt cu adevărat nefericiţi. Lumea aceasta nu este şi nu a fost niciodată perfectă, aşa cum vor oamenii. Materialiştii se iluzionează că ea va deveni cândva, într-un viitor incert, bună pentru toţi. Fără această iluzie, cum ar mai putea ei suporta viaţa?! O astfel de viaţă nu poate fi iubită, fiindcă ea pune atâtea probleme şi oferă atât de puţin. Ne străduim să nu clacăm psihic, încurajându-ne cu diverse avantaje, mici plăceri şi profituri, dar în momentele de luciditate, ne dăm seama cât de fragile şi trecătoare sunt toate.

Cu totul altfel se văd lucrurile când îţi dai seama că această lume este un loc de joacă al spiritelor încarnate. Atunci afişezi un zâmbet tâmp sau izbucneşti într-un râs nervos, dar apoi te destinzi şi te cuprinde o mare linişte. Deci tot ce vezi ca imperfect şi nemilos este, de fapt, o joacă a Divinului cu sine însuşi. Abia atunci poţi iubi viaţa cu adevărat. Îi înţelegi valoarea ludică şi celelalte calităţi divine. Simţi iubirea în aer.

Înţelegi că această lume nicidecum nu poate fi perfectă, fiindcă rolul ei este de loc de joacă pentru copii obraznici, un loc dezordonat, gălăgios, uneori crud. Nu poţi proiecta aici un scenariu de fericire paradisiacă, fiindcă nu e cazul. Te bucuri de fragmentele de abundenţă şi bunăvoinţă, dar nu te întristezi de perioadele de suferinţă, haos, agresiune etc. Toate sunt normale pentru un loc de joacă. Şi le suporţi, pentru că îţi orientezi conştiinţa către locul tău de origine, adevăratul paradis, adevărata fericire necondiţionată, permanentă, Casa ta. Aceea este adevărata realitate, în spirit.

S-au chinuit armate de savanţi cu miliarde de dolari să scoată un vaccin de urgenţă. Şi l-au făcut! Dar tocmai când lumea începuse să răsufle uşurată că a apărut o rază de speranţă, hopa! au apărut alte tulpini modificate ale virusului. La loc comanda! Trebuie să ai simţul divin al umorului ca să-ţi dai seama de ridicol, de faptul că Cineva acolo sus se joacă cu oamenii.

Sau că este un semnal, tot de acolo de sus, că nu vaccinul e soluţia reală. Întâi trebuie depistată problema, care nu-i virusul. Virusul se joacă cu savanţii de-a hoţii şi vardiştii, şi o poate face la nesfârşit dacă vrea El. Întrebarea fundamentală este alta: de ce a trebuit să apară virusul?

La fel, cu spitalele din România. Lumea a început să se teamă de spitale, şi pe bună dreptate. Sunt cele mai mari focare de infecţii şi, mai recent, cu risc serios de incendiu. Ce să cauţi la spital?! Iată deci că lumea începe să se dezobişnuiască şi de clasica idee că sănătatea vine din spital...

La fel cu progresul ştiinţei. Una din calităţile ştiinţei, spre deosebire de religie, este că ea îşi neagă periodic propriile descoperiri. Mereu apar noi descoperiri care le lasă în urmă, ba chiar le contrazic pe cele dinainte. Singura noastră problemă este că asta se întâmplă la intervale mari de timp, aşa că omenirea tinde să uite prostiile pe care le debitau savanţii în urmă cu 100 de ani, de pildă. Nu vi se pare amuzant?! Cele mai respectabile bărbi de savanţi se dovedesc, uneori, a fi doar nişte „bărbi”.

Ar fi cazul să ne destindem şi să râdem de credinţele noastre, chiar dacă încă le mai păstrăm. Ba chiar tocmai acum avem nevoie să râdem de ele, cât încă ne rod pe dinăuntru. Că ne sapă, rău de tot, ne alungă liniştea şi fericirea. Toate credinţele noastre ferme sunt nişte prostii, nişte iluzii, nişte copilării naive. Prin acest râs sănătos, manifestăm libertatea şi plăcerea jocului divin. 

< Sus >

Lumina, Sfera Creatoare şi ecranul creaţiei

Mai întâi, să acceptăm următoarea metaforă: Există o singură Fiinţă. Ea este Sursa luminii.

Întâi creează o gigantică Sferă Creatoare cu o infinitate de hublouri, ferestruici cu geamuri de diverse forme şi culori. Prin ele, lumina Sursei iese în afară şi se proiectează pe ecranul Creaţiei.

Creaturile nu sunt altceva decât proiecţia fiecărui hublou luminat din interior. Deci întreaga creaţie este oglindirea Creatorului. Totul pleacă de la Sursă. Ea trimite lumina, care este filtrată prin geamuri şi ajunge sub forma proiecţiilor pe ecran.

sfera creatoare

Legenda:
Sursa luminii de la centru – Absolutul Divin
Sfera – Infinitatea de spirite
Ecranul – Lumea, Universul, Creaţia în ansamblu
Imaginile proiectate pe ecran – creaturile, obiectele, fenomenele

 

Ce e iubirea?

Când poruncim „Iubeşte-ţi aproapele”, vrem ca un om, adică o imagine ireală de pe ecran să iubească o altă imagine ireală de pe ecran. Ce putere au ele s-o facă?! Ar putea eventual să se apropie prin simpatie, dar pe alese, numai de anumite fiinţe, puţine la număr, nicidecum de toate.

Când poruncim „Iubeşte-l pe Dumnezeu, Creatorul tău”, vrem ca o imagine ireală să iubească acea Sferă aflată la mare distanţă. Dar între ele există o mare diferenţă de gabarit, putere şi natură. Cum ar putea să apară iubirea?! Cel mult, respectul.

Am putea spune însă, „Iubeşte-ţi hubloul propriu”, ceea ce pare mai rezonabil, fiindcă forma hubloului este oarecum asemănătoare cu cea a proiecţiei sale. Dar şi aici apare o diferenţă de esenţă: hubloul este real şi activ, iar imaginea sa proiectată este ireală şi pasivă. Ar putea să apară, mai degrabă, invidia.

Şi totuşi, în ciuda acestui raţionament, IUBIREA EXISTĂ. Şi asta, pentru că iubirea nu depinde de creatură. Iubirea este însăşi lumina. Când o fiinţă iubeşte altă fiinţă, ea nu se îndrăgosteşte de forma aparentă, de proiecţia de lumini colorate. Ci în acel moment, Sursa luminii se vede pe Sine prin cele două filtre diferite. Sursa se iubeşte pe Sine, sub aparenţa a două forme distincte. Elementul comun este lumina. Iubirea se întâmplă în centrul Sferei, nu pe ecran între nişte forme iluzorii, şi nici între o formă de pe ecran şi Sferă.

De aceea, creatura se poate îndrăgosti de Creator, deşi diferenţele sunt colosale, incomensurabile. Şi asta, pentru că şi creatura proiectată, precum Sfera Creatorului, este animată de aceeaşi Sursă unică de lumină. SURSA este elementul lor comun. Iubirea există deja în centrul Sferei. Nu este o opţiune, o posibilitate, ci un fapt imuabil, veşnic.

Fiecare fiinţă este animată de o lumină colorată diferit. Culoarea diferă din proiect, pentru că hublourile sunt diferite (hubloul mai este numit şi spirit). Fiecare hublou este unic, tot din proiect. Dar toate fiinţele au ca element comun lumina. Iar lumina are o unică Sursă. În Sursă se întâlnesc toate fiinţele şi tot în Sursă se întâlneşte creatura cu Creatorul. Sursa îi conţine pe amândoi, deşi nu este niciunul. Sursa nu este nici măcar lumina, ci Ea o generează.

Iubirea este, pur şi simplu, plăcerea Sursei de a exista. Iubirea se poate ivi între diverse creaturi ca o oglindire a Sursei, a fericirii necondiţionate a Sursei. Iubirea divină nu are nevoie de o motivaţie exterioară ca să existe. Doar creaturile au nevoie de o motivaţie sau un impuls pentru a se vedea aşa cum sunt – ca lumina lumii, nu ca o umbră aruncată pe ecran.

După cum spuneau vechii rishi indieni, atât creaţia, cât şi creatorii (spiritele ce formează Sfera creatoare) pot dispărea la un moment dat, în Maha Pralaya. Numai Sursa nu va dispărea, fiindcă ea este singura reală. Tot restul este imaginaţia ei luminoasă.

< Sus >

Răzvan A. Petre
  1 aprilie 2021