<  Înapoi la Pagina Marius Ghidel


Înţelepciunea divină a misticului Marius Ghidel (01)

Marius Ghidel, mistic

Iată un scurt fragment din cartea lui Marius Ghidel, "Shangri La - Frumuseţea fără margini a divinului", Editura Dharana, citat de Maria Timuc:

ISTORIA ÎNTRUPĂRII SUFLETULUI

 «Şi am ajuns la capătul drumului acesta istoric, spre viaţă. Din partea de dincolo, se vedea lumea noastră ca printr-un perete transparent de sticlă, oblic, la 45 de grade, exact ca cel de dincolo de Prag, din lumea lui Dumnezeu. Era lumină, soare, viaţă trepidantă. Noi ne aflam în faţa acelui geam de la maternitate şi în stânga era viitoarea mea mamă, acasă. Şi în faţă se vedea lumea activă, într-o zi cu soare.

Urma să înceapă formarea organelor noii fiinţe. Ce potrivit era totul! Am sosit la fix, observ eu acum. Atunci lucrurile au stat puţin. Şi îl întreb pe Îngerul meu, uimit de ce văd prin acel fel de geam: Ce este aceasta, arătând spre lumea din faţa noastră?

La care Îngerul îmi spune: - Este viaţa!

Şi din nou îl întreb: - Şi ce este viaţa?

La care răspunsul lui veni clar şi fără dubii: - Lasă că o să vezi tu.

Şi în clipa aceea, am intrat în noua fiinţă ce se forma în burta mamei mele. Sufletul vine după ce se formează fiinţa OM. Acolo îmi era greu şi mă apăsau parcă mii de constrângeri de peste tot. Dar asta era. Simţeam cu toată fiinţa mea că particip la ceva Miraculos şi Minunat. Cum se spune: Carbonul, când este supus la presiuni înalte, zice:

– CE BINE CĂ MĂ APASĂ MII DE ATMOSFERE, PENTRU CĂ NUMAI AŞA POT SĂ AJUNG UN DIAMANT.

Toţi Îngerii de dincolo abia aşteaptă să vină la viaţă – este cea mai mare fericire pentru ei, pentru că numai aşa au ocazia să manifeste şi să trăiască intens, cu toată fiinţa lor, Iubirea lui Dumnezeu.

Şi aşa, sufletul meu primi de la început toate durerile naşterii. Simţeam că se întâmplă ceva deosebit cu mine, dar cu încetul parcă noua realitate devenea mai puternică decât amintirea lumii de unde veneam. Oare voi uita şi eu de unde vin şi voi pierde legătura cu Tatăl meu Ceresc, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în pasajul istoric de la începutul vieţii pe pământ, când omul era încă în Rai, cu toate că era aici? Şi m-am întristat puţin. Dar vedeam explozii de lumini alb strălucitoare, care mă loveau în faţă de peste tot, pe rând. Şi totul era învăluit într-o bucurie aşa de mare... Era momentul în care se formau organele. Şi m-a cuprins atunci o stare de fericire fără margini, un extaz divin, cu fiecare asemenea explozie de încântare. Când s-au terminat, a venit tristeţea iarăşi. Şi întunericul.

Prima mare impresie despre viaţă a fost atunci când m-am născut, când am văzut în faţa mea, prin fereastra din salonul spitalului, lumina unui soare. La început m-am bucurat, şi îmi ziceam că soarele acesta este Însuşi Tatăl meu din Cer şi atunci nu trebuie să-mi fac nicio grijă, că totul va fi bine şi aici. Aşa, nu îmi va fi străină lumea în care am ajuns şi, cu siguranţă, nu mă voi simţi stingher şi abandonat, îmi ziceam eu. Aveam speranţe mari. Dar nu a fost deloc aşa. După aceea, repede mi-am dat seama că, de fapt, razele acestui soare erau termice şi răspândeau căldură, încălzeau şi nu erau raze de Iubire. Atunci m-am întristat din nou şi mai tare, iremediabil şi am scos un ţipăt.

Aşa am început noua mea viaţă pe Pământ, dar nu ştiu cum se face că nu pierdusem cu totul legătura cu lumea de unde am venit. Îmi aminteam tot drumul parcurs. Probabil, îmi închipuiam eu, totul ţine de formarea organelor. Aşa am simţit. Că explicaţiile le simţi şi sunt cu totul înscrise în tine, odată cu întâmplările prin care treci. Când apar toate organele, se închide circuitul şi uităm de unde am venit şi cine suntem noi cu adevărat. Dar eu totuşi rămăsesem cu un rinichi lipsă, să zicem un accident al naturii. Şi de aceea păstrez şi acum o continuă legătură cu lumea de dincolo. De aceea nu am uitat de toate acestea câte mi s-au întâmplat în Călătoria mea spre Viaţă. Îmi explic eu acum, dar poate fi şi o altă explicaţie.

Mă gândesc, oare orice suflet care vine în întrupare va trece prin aceleaşi etape istorice, retrăind, poate, toate momentele de la apariţia universului, a vieţii pe Pământ şi trecând apoi prin acele civilizaţii succesive, sau... prin altele? Dacă este aşa, asta înseamnă că ceea ce numim noi a fi „cunoaştere” este de fapt o recunoaştere. Le ştim pe toate, totul este deja în noi. Doar ni le amintim. Dacă istoria lumii seamănă cu o funie cu noduri, care sunt momente deosebite prin care trebuie să treacă sufletul în drumul său spre întrupare – atunci, ceea ce s-a întâmplat de mult în Egipt, spre exemplu, se întâmplă... şi acum? În fiecare clipă are loc orice eveniment din trecut? Depinde unde vrei să te opreşti. Atunci, călătoria în timp este posibilă! Dar în viitor? Şi trecutul poate fi în prezent, dar în alt spaţiu.

Dacă în vârful conului temporal, trecutul şi viitorul se unesc şi sunt prezentul continuu de acum, şi a ajunge oriunde pe funia istorică cu noduri în chip de civilizaţii este probabilă – înseamnă că există această posibilitate de călătorie în timp, oricând, pentru cel care a depăşit mintea, egoul, lumea şi conştiinţa care creează realitatea aceasta proiectată – când eşti sub formă de spirit. În toate este vorba numai despre RETRAGERE.

Asta înseamnă că noi trăim aici viaţa conceptelor închipuite sau primite, sau mai bine spus, ele ne trăiesc pe noi – suntem supuşii lor. Nu este extraordinar? Suntem, până la urmă, cuvântul Lui minunat, întrupat. Valurile oceanului spiritului universal. O lume, un univers de cuvinte magice. Este doar un joc, în care în fond toate sunt UNA. Iar acest proces de dumirire şi de unificare se numeşte Viaţă.

Din toată această călătorie prin timp, am înţeles că la Dumnezeu ajungem numai atunci când ne pierdem mintea şi egoul şi uităm de noi. Când ne detaşăm de lume în mod desăvârşit. Numai atunci putem cunoaşte zeii. Lumea este o metodă de a obţine Liniştea şi Pacea sufletului. Este refacerea drumului invers spre Rai. Domnul stă în afara gândurilor noastre despre lume, acolo unde sistemul meu de operare cade sau, mai bine spus, în spatele iluziei menţinute vii de ideile la care aderăm continuu. Atunci, noi nu suntem gândurile noastre! Şi vom vedea asta mai încolo, din alte experienţe deosebite. Domnul este dincolo de conştiinţa noastră mărginită, care este o barieră formidabilă. Ca să ajungem la El, trebuie să aruncăm totul – invers de cum am făcut când am căzut din Rai – când am adunat cât mai multă cunoaştere diferenţiată. Aici este problema noastră! Refacerea drumului înapoi este şarada vieţii. Pentru asta venim aici, să depăşim lumea şi să-l aflăm pe Dumnezeu, să ne unim cu El».

Sursa: http://mariatimuc.blogspot.com/2018/02/o-aparut-o-carte-fabuloasa-cu.html

< sus >

Alte pasaje din cartea "Shangri-La - Frumuseţea fără margini a Divinului - Calea către fericire", de Marius Ghidel, citate de Maria Timuc

"Când eram copil, jocurile mele erau experienţe de cunoaştere a puterilor sufletului"

 Mă comportam cu elementele neînsufleţite ca şi când aş fi avut în faţă o fiinţă

«Aveam cred 7 ani. Părinţii mei nu mi-au spus niciodată nimic despre Dumnezeu. Eu Îl simţeam tot timpul, era o legătură puternică pe care o aveam cu El. Şi am simţit nevoia la vârsta aceea să-l numesc, să-i dau un nume şi i-am spus... Fiinţă. Şi vorbeam cu El, "Tu, Fiinţă" – era un dialog surd, nu mă aşteptam să-mi răspundă vreodată, dar o să vedeţi că odată mi-a şi răspuns. Şi mai făceam un lucru. Personificam... mă comportam cu elementele neînsufleţite din jurul meu ca şi când aş avea în faţă o fiinţă. Dacă loveam din greşeală fotoliul, îmi ceream scuze, dacă trânteam uşa, îmi ceream iertare, dacă era să tai o pâine, îi ceream voie: după ce mâncam, îi mulţumeam lui Dumnezeu...

- Ce vreau să vă întreb, jucării aveaţi?

Da, sigur.

- Între jucăriile acestea aveaţi nişte piese cu care conversaţi?

Nu.

- Sau eu ştiu... pe care să le personalizaţi?

Nu. Am avut puţine jucării şi nu prea mi-a plăcut să mă joc cu ele.

- Gen soldăţei de plumb.

Nu m-am jucat cu jucării. N-am ştiut să mă joc. Am observat că toţi copiii scenarizează. Se pun în poziţia de mamă, de tată. Niciodată nu m-a interesat asta, deci nu m-am jucat aşa cum se joacă un copil în mod obişnuit. Am sărit peste etapa asta. Jocurile mele erau tot felul de experienţe de cunoaştere a puterilor sufletului, deci îmi inventam jocuri, însă de altă natură. Mie îmi plăcea să ies din corp, să intru în spaţiul paralel, să călătoresc în timp, să văd alte lumi. Era fascinant. Ce poate fi mai frumos? În plus, îmi furnizau o aşa de mare bucurie, încât nimic din lumea aceasta nu se compara cu acele stări. Şi astfel, numai pe acelea le căutam. Jocurile obişnuite nu mă interesau, nu le vedeam rostul, când există un infinit mai frumos decât orice altceva de pe lume şi să evadezi în supa de puncte aurii de fericire era fantastic. Nu există asemănare cu nimic din realitatea noastră comună. De aceea nu am avut nevoie de jucării. Acolo trăieşti Miracolul din plin. Şi nu mai ai nevoie de altceva. Acestea de care spuneţi sunt jocurile minţii, mie îmi plăcea să fug din lumea aceasta, să evadez din minte.

Şi când deschideam uşa îi mulţumeam camerei, înainte de a tăia o roşie îmi ceream iertare de la roşie. Înainte de a tăia un măr la fel. Şi am observat că, într-adevăr, nu poţi să tai roşia, adică nu ai binecuvântarea ei decât dacă simţi o stare de linişte în tine, un fel de acord din partea sa, o confirmare. Este o lume foarte fină în jurul nostru şi delicată. Noi părem foarte brutali. În mod obişnuit, nici nu ştim de ea. Dacă exista o neacceptare, o lăsam şi o schimbam, ori nu era încă momentul să o mănânc, sau încercam să discut cu ea. Neacceptarea, spre exemplu a unui măr de a fi tăiat, aduce consecinţe în viaţa noastră, de nu ne vine să credem. Sau o acţiune bruscă şi brutală, la fel. Trântirea unei uşi întăreşte foarte repede egoul. Povestim despre asta. Şi invers, acordul lucrurilor neînsufleţite poate ajuta foarte mult, exact ca în povestea cu regina furnicilor sau a albinelor din Harap Alb – ori cuptorul sau copacul de curăţat, jivinele pădurii şi balaurii din povestea „Fata babei şi fata moşului”.

< sus >

EVADARE DIN TIMP ŞI DIN SPAŢIU

În acelaşi timp, făceam mişcare lentă. Mi-am închipuit aşa: dacă gândirea cursivă, accelerată, este legată de timp şi ăsta este conceptul de timp – mişcarea rapidă – înseamnă că dacă eu mă deplasez încet, atunci acţionez direct asupra timpului. Şi asta este o cale de evadare din timp şi din spaţiu, deci din gânduri, din corp, din lumea aceasta conceptuală. Pentru că tot ce ne înconjoară sunt doar cuvinte întrupate. Şi depăşirea minţii înseamnă depăşirea lumii acesteia şi intrarea într-un alt spaţiu,  să-i zic – de graţie, de basm, care este cumva în interiorul lumii noastre. Stingeam cu încetul proiectorul acestei lumi.

Şi deschiderea porţii ei se face din interiorul nostru, prin modul cum îţi este gândul, când uneşti opusele – prin comportament, când renunţi la tine şi mai mult dai decât iei şi prin a nu lua lucrurile în mod personal, adică a nu-ţi întări egoul – acordarea circumstanţelor atenuante, non reacţie sau non conceptualizare. Toate acestea sunt chei care deschid poarta spre Shangri-La, oriunde te afli, poarta spre planul paralel, unde fiinţele extraterestre şi îngerii locuiesc. Dar, în principal, în toate este vorba numai despre scăderea egoului şi a importanţei corpului şi evadarea din lumea aceasta.

Revin. Aşa am început să practic mişcarea lentă. Făceam mişcările foarte încet – când luam paharul, îl luam într-un minut. Dura un timp până îl apucam. Se ducea mâna foarte lin spre pahar. Şi eram cu atenţia acolo, în prezent. Aşa a crescut în mine conştienţa prezentului. Conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. Când mâncam, totul se întâmpla încet. Începusem să mănânc foarte puţin, ştiind că nu este o lipsă sau o pierdere de energie pentru corp. Energia organismului nu ţine de cantitatea de hrană, ci ţine de temporal, de încărcarea cu Iubire a spiritului, deci de conştienţa prezenţei Domnului în viaţa noastră – ţine de abandonul de sine pentru că, atunci când iei, pierzi energie, dar când dăruieşti, te încarci cu energie, cu viaţă şi primeşti viitor. Depinde de cum priveşti lucrurile, ce priorităţi îţi pui. Ai schimbat gândurile, conceptele, s-a schimbat şi lumea ta. Sau dacă renunţi la ele, schimbi complet modelul de viaţă şi poţi să te retragi în fundal.

 

IEPURAŞUL DIN „ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR”

De viteza cu care mergi depinde timpul şi spaţiul, dar şi nivelul de conştientizare. Dacă încetineşti viteza, încetinesc toate procesele. Încetineşte şi timpul şi atunci ieşi din lumea aceasta. De Retragerea din minte depinde şi lungimea vieţii. Cum spunea iepuraşul din „Alice în ţara minunilor” – avea un orologiu în mână şi se întreba: „nu ştiu ce are ceasul acesta, când alerg eu, aleargă şi el. Când stau eu, stă şi el”. Acesta este principiul ieşirii din timp, sau al depăşirii lumii gândite, sau al sănătăţii. Abandonul de sine în orice situaţie de viaţă te duce în zero, în Fiinţa miraculoasă din tine.

După aceea, datorită mişcării lente, începusem să simt o stare de fericire nelămurită, care venea din interiorul meu. Nimic din exterior nu-mi oferea această bucurie şi nu-mi mai trebuia – deci nu se compara cu nimic cunoscut de mine. Bucuria aceasta nu depinde de lucrurile exterioare, ci se ridică din interiorul tău, fiind proprietatea ta de bază. Tu eşti această bucurie fără margini, tu eşti Iubirea toată. Şi ţine de ieşirea din timp sau de destructurarea realităţii, de ieşirea din gânduri – depăşirea minţii, sau de lepădarea de sine, care este o altă cale de a ajunge la Dumnezeu, folosindu-te de situaţiile de viaţă care vin spre tine. Ca în Aikido. Omul care depăşeşte mintea intră în starea de fericire fără obiect pe loc.»

Sursa: http://mariatimuc.blogspot.com/2018/03/marius-ghidel-cand-eram-copil-jocurile.html

< sus >