Legile ştiinţifice sunt o cacialma
Care-i rostul vieţii?
Creativitatea oarbă şi sălbatică a Sursei
Conştiinţă sau experimentare
Creatorul< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Taoismul nondualist
Legile ştiinţifice sunt o cacialma
Care-i rostul vieţii?
Creativitatea oarbă şi sălbatică a Sursei
Conştiinţă sau experimentare
Creatorul
Marea majoritate a taoiştilor nu sunt nondualişti. Mai degrabă, îi interesează înţelegerea nuanţelor naturii duale şi folosirea acestor cunoştinţe pentru optimizarea propriei lor vieţi. Simbolul yin-yang (parte din taijitu) arată foarte clar acest lucru.
Şi ei se arată oarecum intrigaţi de faptul că occidentalii vorbesc tot mai mult de „nondualitate”, fără a înţelege exact ce este ea. În privinţa Unităţii fundamentale, taoiştii spun că acesta este un mit al creaţiei, că această Unitate a existat înainte de apariţia dualităţii, iar revenirea la Ea nu ar însemna decât dispariţia lumii. Aşa că nu îi interesează.
Taoiştii cred că, prin nondualitate, occidentalii înţeleg depăşirea gândirii în alb şi negru, depăşirea logicii dihotomice da-nu sau logicii booleene adevărat-fals. Asta ar înţelege majoritatea prin a „trece dincolo de dualitate”. Este mai degrabă tendinţa naturală de a vedea lumea în toate nuanţele ei de gri şi de a se îndepărta de extremisme. Dar taoiştii au fost dintotdeauna foarte nuanţaţi, aşa că occidentalii nu fac decât să-i prindă din urmă.
Şi totuşi... La originea sa, taoismul este profund nondualist. Fondatorul său Lao Tzu (citit Lao Ţî sau Lao Ciă) era un iluminat, aşa cum rezultă din minunatul său tratat Tao Te King (citit Tao Tă Cing), adică Calea. La fel şi Chuang Zu, un alt mare taoist. La aceştia, nondualitatea este conceptul central. Conceptul de vid sau Wu este o stare de potenţialitate infinită, în care toate lucrurile sunt într-un permanent flux de transformare, interconectate şi interdependente – de unde şi necesitatea de a trăi în armonie cu natura. Acest fapt rezultă din faptul că Wu nu este separat de lumea formelor şi fenomenelor, ci cele două sunt două aspecte ale aceluiaşi Întreg, ale Nondualităţii.
Vom pune laolaltă aceste idei sub forma ecuaţiei nondualităţii:
Tao este prezentat uneori ca fiind vidul creator sau Wu. Alteori, Tao este înţeles drept coexistenţa şi interacţiunea contrariilor. Nondualitatea înseamnă nonsepararea celor două aspecte: cel real, nimicul, şi cel aparent, totalitatea (înglobat, amestecat cu primul).
< Sus >
Aparent, există nişte legi imbatabile ale naturii. Oamenii de ştiinţă au inventat conceptul de „lege naturală”, de parcă natura s-ar supune imaginaţiei omeneşti. Excepţiile le dau mereu peste nas.
Savanţii ne asigură că noile legi descoperite nu contrazic vechile legi, după care s-au făcut manuale de şcoală. Ele devin cazuri particulare. Deci noi am învăţat până acum nişte legi particulare, nu universale. Şi ne-am descurcat cu ele. La fel cum fiecare ţară are propriile legi, cu care se descurcă şi localnicii, şi străinii. Important este să aibă puţină coerenţă între ele, nu să fie "universal corecte".
Înseamnă că şi ştiinţa este o convenţie mentală. Definim ca ştiinţific ceea ce putem raţionaliza deocamdată. Dar peste 500 de ani, va deveni prejudecată. De pildă, legile naturii interzic la modul absolut depăşirea vitezei luminii. Şi totuşi, se pare că există nişte „găuri de vierme” care permit călătorii mult mai rapide. Numai că şi acestea sunt doar nişte concepte speculative şi nimeni nu ştie cum funcţionează şi dacă există.
Singurul lucru cert este că savanţii descoperă tot mereu derogări de la legile bătute în cuie ale naturii. De aceea, există atâtea modele ştiinţifice la ora actuală, imposibil de împăcat. O teorie de sinteză ar trebui să fie cu totul nouă pentru a le putea cuprinde pe toate. Deci încă o noutate la lunga listă de noutăţi ştiinţifice. Ştiinţa, ca şi moda, nu trăieşte cu adevărat decât dacă aduce ceva nou tot timpul. Altfel, ar deveni religie şi dogmă.
Se pare că maşina civilizaţiei are nevoie de frână şi acceleraţie, de religie şi ştiinţă. Ce s-ar întâmpla dacă am rămâne fără pedala de frână şi acceleraţie? Religia şi ştiinţa ar fuziona, iar cunoaşterea ar dispărea. Cum am trăi atunci? Ne-am descurca foarte bine. Am acţiona cu toţii numai intuitiv. Cunoaşterea raţională este doar un experiment în matrix. Nu e un capăt de drum şi nici o „lege naturală”. Natura a dus-o bine şi înainte să apară omul, cu legile lui, cu tot.
< Sus >
Ateul: Rostul i-l dă omul singur, el e responsabil.
Spiritualistul: Viaţa e plină de semnificaţii ascunse, iar omul nu are decât să le descifreze, să priceapă raţiunea lui Dumnezeu, dacă poate.
Nondualistul: Viaţa nu are nicio semnificaţie ultimă şi nu i se poate găsi nicio raţiune. Dar i se pot ataşa nenumărate poveşti. Inclusiv spiritele brodesc poveşti în funcţie de credinţele, părtinirile, dorinţele oamenilor cărora li se adresează.
Care-i diferenţa dintre un ateu şi un nondualist?
Ateul se simte dureros de singur şi separat de tot. Iluminatul se simte beatific de singur, înconjurat peste tot de el însuşi.
Îţi trebuie mult curaj să fii ateu. Măcar spiritualistul se simte ocrotit de Dumnezeu şi de îngeri. Iar dacă i se întâmplă ceva neplăcut, spune „Aşa a vrut Dumnezeu”. Asta e OK.
Problema e când spiritualistul începe să caute semnificaţii, sensuri în întâmplările neplăcute ale vieţii. Atunci începe Cerul să-şi deşarte desaga cu poveşti în mintea lui. Atunci, începe omul să se creadă special că el „înţelege raţiunile Cerului”. Ăsta-i pericolul! Omul spiritual toarnă peste întâmplări toate teoriile învăţate, crezând că aşa le face mulajul şi controlează cumva viaţa. Ce iluzie! Va veni şi timpul când i se va întâmpla ceva ce nu va putea explica, în ciuda ideilor învăţate pe de rost.
Şi nu-i voba că cineva ar dori să-i dezamorsese mintea sau să-i alunge fumurile, umilindu-l. Nu. Părerile lui nici măcar nu-s băgate în seamă. Pur şi simplu, viaţa e de neînţeles, nu are sens în manifestările ei. Dar desigur, asta nu putem crede, căci universul pare a fi controlat de o mare inteligenţă. Problema e că toate aceste manifestări aparent inteligente nu duc nicăieri în final. Nici nu există un final şi astfel nu există un scop, deci nici o finalitate inteligentă. E ca o moară care macină timpul degeaba.
Priveşte la mersul istoriei, care seamănă cu al unei găini bete! Nu e de mirare că oamenii nu învaţă nimic din istorie. Nu ei sunt de vină...
Nici spiritele nu găsesc uneori niciun sens. Dar dacă omul simte neapărat nevoia unor semnificaţii ale necazurilor sale, spiritele sunt destul de inteligente să scornească ceva pe loc. Numai că, cu puţină luciditate, îţi poţi da iute seama că-i doar o plăsmuire. Poate că şi spiritele o scot chiar din mintea omului, nu din altă parte.
< Sus >
SURSA are o nevoie nebună de a se exprima. Doar să se exprime, indiferent cum. Aşa a apărut Creaţia. Este ca dorinţa de exprimare şi creativitatea unui artist exuberant.
Noi am transformat creativitatea artistică în dihotomia artist-public. Dar adevăratul artist creează în primul rând pentru propria plăcere sau nevoie şi abia în secundar pentru ceilalţi. Când dispare eul, devine clar că dihotomia nu exista, că ambele plăceri aparţineau aceleiaşi Surse.
Şi artistul, şi publicul se minunează la producerea şi receptarea operei artistice în calitate de vehicule ale Sursei. Dar când există acolo un eu, pune stăpânire pe plăcere şi zice „e a mea”. „Mă bucur că am compus sau mă bucur că ascult această muzică.” Dar unica Sursă a cea care se exprimă şi se bucură.
Creativitatea există dintotdeauna, de la începutul Creaţiei. Priviţi nesfârşitul cerului, care îi uimeşte continuu pe astrofizicieni! Priviţi varietatea vieţii, care îi uimeşte pe biologi! Urmăriţi toate miturile, religiile, poveştile scornite de Sursă, aceste interpretări pe care le dăm întâmplărilor. De ce există toate astea?
Din bucuria de a crea, pur şi simplu, de a se exprima în miriade de forme, imposibil de contabilizat. Din acelaşi motiv, există şi suferinţa şi relele – sunt variaţii creative inocente, cu efecte aparent distructive. Şi tot Sursa încearcă apoi să le repare cumva. Iar oamenii vorbesc de legea karmei sau de legea pendulului sau de echilibrul dinamic yin-yang etc. Numai că Sursa habar nu are de aceste concepte umane, Ea doar se exprimă mereu din abundenţă, ca o ploaie de vară sau o ninsoare de iarnă...
< Sus >
Richard Sylvester: «Există o experimentare şi atât. Dacă vreţi să-i spuneţi conştiinţă, e în regulă. Doar că nimeni n-a putut defini conştiinţa. Într-un dicţionar de psihologie am găsit singura definiţie valabilă, după mine: „Conştiinţă – nimic din ce s-a scris despre ea nu merită citit.” SAT-CHIT-ANANDA. Cu certitudine, există o experimentare (Chit) şi o energie care face posibilă experimentarea (Sat). Mai greu e de crezut partea cu beatitudinea sau iubirea necondiţionată (Ananda). E greu să convingi oamenii că Asta e numai fericire, numai iubire. Şi totuşi, când eul dispare, iubirea Asta se revelează fără niciun dubiu. E un mister.»
Oamenii nu-şi pot închipui conştiinţa decât însoţită de un eu: o conştiinţă plus un sine, formând conştiinţa-de-sine. Îşi pot închipui conştiinţa fără corp fizic, dar nu aceea înseamnă conştiinţa pură. Acolo tot mai există un centru, de unde priveşte realitatea înconjurătoare la 360 de grade. În schimb, conştiinţa pură nu are niciun centru.
Dar asta nu înseamnă că ştie ce se întâmplă în tot universul. Nu are legătură cu fenomenele paranormale numite clarviziune sau bilocaţie. Pur şi simplu, e o conştiinţă fără centru. Imposibil de imaginat de către o minte omenească!
De aceea, vorbind de „Sinele Superior”, riscăm să comitem un fals. Nu e vorba de un sine cu o vedere mai largă sau care comunică mai bine cu Dumnezeu. Nicidecum. Conştiinţa pură este singura realitate, nonduală, vidă, substratul din care se iveşte totul şi care experimentează lumea. Şi nu e acel Dumnezeu imaginat atotputernic şi atotştiutor. E Sursa inocentă şi neştiutoare, dar total potentă, ca un izvor nezăgăzuit din care ţâşneşte viaţa veşnică. Sau altfel spus, vidul din care tâşneşte perpetuu viaţa, fiindcă nimic n-o opreşte.
Vidul creator!!! Fiind vid, nu există frecare, deci orice impuls tinde să se perpetueze la infinit. Aşa ne putem explica relativa continuitate a vieţii. Fiind creator, aduce mici schimbări la ceea ce pare continuu. Micile schimbări provoacă la un moment dat mari transformări. Totul începe la nivel cuantic, prelungindu-se până la nivelul cosmic.
< Sus >
Shiva este total inert şi vid, un cadavru perfect conştient. Shakti este vie, dinamică şi oarbă. Şi totuşi, Shiva = Shakti. Această ecuaţie oximoronică nu poate fi pricepută.
La fel este cu oximoronul din fizica cuantică: undă = particulă. Nimeni nu înţelege cum colapseasă unda în particulă.
Nimeni nu înţelege cum e posibil ca vidul să devină totul, creatorul să devină creaţia, cel conştient să devină cea inconştientă şi invers. Metafizica de cel mai înalt nivel e sortită eşecului, din start.
Există două interpretări privind Creatorul:
- Creatorul ar fi total inconştient, iar creaţia ar apărea automat din haos. Deci nu există niciun creator.
- Creatorul ar fi perfect conştient, dar creaţia sa nu are niciun scop, este o simplă joacă cosmică (lila).
- Spiritualiştii au adăugat a treia variantă: Creatorul ar fi perfect conştient, ba chiar ar avea un scop cu creaţia Sa. Este un Dumnezeu personal şi raţional, antropomorfizat.
Tu ce variantă alegi? Desigur, varianta umană pare mai atractivă. Îţi dă speranţa că poţi profita cumva de pe urma acestui Dumnezeu, prin rugăciuni sau meditaţii sau puterea gândului etc.
Dar ce-ai zice dacă Creatorul nu te recunoaşte ca entitate separată de EL?! Adică orice ai face sau gândi tu, este ca un fel de bolboroseală în maţele Lui – o simte, dar nu ştie ce anume a provocat descărcarea de gaze. Şi nici nu-L interesează, căci organismul ştie singur cum să-şi evacueze tubul digestiv.
Tu eşti o bolboroseală în maţele Creatorului lumilor, eşti ceva organic, natural şi de nebăgat în seamă. Înţelegi bine că e aşa, dar nu poţi să te priveşti în acest fel, ci îţi acorzi multă importanţă. De fapt, pentru tine, numai tu contezi în acest univers. Iar dacă tu nu exişti, la naiba cu toate, nu-i aşa?!...
Răzvan A. Petre
15 septembrie 2024
< Sus >