Bătrânii nu sunt victime ale biologiei, ci ale societăţii
Spitalul e real, dar bolile sunt imaginare
Sanatoriul pentru visare
Cine dă mai multă lumină: Luna sau stelele?
Metafora bacalaureatului< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Falsa modestie sau modestia prost înţeleasă
Bătrânii nu sunt victime ale biologiei, ci ale societăţii
Spitalul e real, dar bolile sunt imaginare
Sanatoriul pentru visare
Cine dă mai multă lumină: Luna sau stelele?
Metafora bacalaureatului
Ştiaţi că Celine Dion a interpretat pentru prima dată piesa „Prayer” pe o scenă împreuna cu Josh Groban şi nu de Andrea Bocceli? Este o poveste interesantă.
Andrea Bocceli se afla în drum spre America pentru a cânta prima dată acea melodie celebră pe scenă alături de Celine. Dar, ghinion, avioanele au fost oprite la sol în Germania, şi Andrea a întârziat cu o zi. Între timp, Celine trebuia să repete pe scenă, dar nu avea cu cine. Atunci, producătorul şi compozitorul David Foster, o altă stea a muzicii pop, a auzit că tânărul adolescent Josh Groban ar avea o voce superbă. I-a telefonat şi i-a spus să vină la sala de concert pentru a cânta împreună cu Celine. Josh, la acea vreme având 17 ani, l-a refuzat pe marele producător, pe motiv că nu poate lua toate notele acute din piesă. Şi i-a închis telefonul în nas. David Foster l-a sunat din nou peste câteva minute zicându-i: „Băiete, cred că n-ai înţeles. Nu te rog, îţi spun foarte ferm să vii chiar acum! Eşti singura noastră soluţie.” Aşa că Josh n-a mai avut încotro şi a cântat la repetiţie cu Celine, înaintea lui Andrea. Din acel punct, cariera lui Josh a explodat şi a devenit o stea a muzicii pop.
Ce se desprinde din această pildă este falsa modestie care l-a împins pe tânărul Josh să refuze o ofertă de nerefuzat. De fapt, era orgoliul său că se va face de râs. Un orgoliu prostesc, pentru că pe atunci nici măcar nu era celebru. Dar orgoliul şi alte defecte ale ego-ului nu sunt raţionale, aşa că nu trebuie să ne mirăm.
Ego-ul nostru se pune uneori de-a curmezişul norocului. Mai bine să acceptăm provocări imposibile, decât să regretăm ulterior şansa pierdută. Unele ocazii nu se mai repetă niciodată. Nu trebuie să ne fie frică să eşuăm, eventual. Măcar ne-am încercat norocul şi am făcut un pas către altceva, către inedit, către o nouă experienţă. Nu se ştie unde ne va duce.
Viaţa ne oferă mereu şansele de a trăi acele experienţe de care Spiritul nostru are nevoie. Dacă însă nu intuim momentul de graţie, adică nu ne ascultăm Mintea supraconştientă (Sinele Superior sau Sistemul de ghidare), atunci ne vom cam rătăci.
Cum să nu confundăm micuţa voce a Sinelui cu vocea puternică a ego-ului? Asta e o problemă pentru mulţi. Cea mai importantă măsură este să nu mai dăm prioritate opiniilor şi dorinţelor altora. Din cauza asta, ne înnăbuşim impulsurile interioare, ca să le facem altora pe plac. Să fim deci conştienţi că trebuie să ascultăm de poruncile Minţii supraconştiente şi nu de poruncile lumii. Asta-i o adevărată revoluţie psihologică, pentru că am fost învăţaţi să ascultăm de ordinele venite din exterior, nu de cele lăuntrice.
< Sus >
„Bătrânii noştri sunt victime ale biologiei, dar societatea are grijă de ei.” Acesta este un mit în care credem cu toţii. De ce este un mit?
La vârsta de 60-65 de ani, oamenii au acumulat multă experienţă de viaţă şi profesională şi ar putea fi de mult folos în societate. Chiar dacă fizic sunt mai puţin viguroşi, ei ar putea să se păstreze activi mult mai mult timp, chiar până la moarte. Însă societatea nu-i vrea.
Societatea preferă să le dea o pensie de vârstă cu care să nu moară de foame, dar să nu mai încurce lumea cu prezenţa lor. Deci însăşi societatea îi marginalizează, nu biologia.
Mulţi bătrâni nu vor să iasă la pensie sau cei care se pensionează se reangajează. Pentru mulţi, ieşirea la pensie e ca şi cum ar fi puşi pe o linie moartă. Se consideră deja morţi.
În societăţile tradiţionale, mai vechi, bătrânii erau consideraţi avuţia familiei. „Cine n-are bătrâni, să şi-i cumpere”, se spune în popor. Ceea ce nu mai crede nimeni azi.
Desigur, sunt şi unii care abia aşteaptă pensionarea, ca să scape de un serviciu care i-a înrobit timp de 30-35 de ani, o slujbă care nu le-a plăcut. Aici apare problema alegerii profesiunii predestinate, care iar este o chestiune total neglijată şi considerată un moft. Societatea are propriile ei priorităţi, indiferent de nevoile omului. Dar oare este mai importantă o societate abstractă decât omul concret?!
Deci realitatea de azi este că bătrânii sunt victime ale ordinii societăţii, nu ale biologiei. De fapt, ce ne mai mirăm, că societatea îi transformă în victime cam pe toţi membrii ei, tineri, adulţi şi bătrâni. Toţi sunt subordonaţi unor reguli făcute fără cap, din mers, fără nicio strategie pe termen lung, fără un proiect înţelept al societăţii.
< Sus >
Imaginaţi-vă un spital cu tot dichisul, cu multe camere, medici şi asistente, aparatură, perfuzii, medicamente şi tot restul. Desigur că există şi mulţi pacienţi internaţi în acele camere mari, aşteptând în pat vindecarea. Numai că niciunul dintre pacienţi nu este cu adevărat bolnav. Toţi cred că au diverse boli, iar medicii îi încurajează să o creadă. Li se dau medicamente cu pumnul, dar, de fapt, sunt sănătoşi tun. Regulile spitalului nu îngăduie să fie găzduiţi decât oameni bolnavi.
Luaţi această imagine ca pe o metaforă potrivită să descrie cum este realitatea din punctul de vedere spiritual nondualist. Realitatea este că toate fiinţele sunt nişte spirite divine perfecte în sine, dar care vor să evolueze tot mai sus. Pentru a evolua, se încarnează pe Pământ, în acest plan fizic supus limitărilor de tot felul. Adică „spitalul”. Prin încarnare, spiritele sunt convinse că sunt nişte bieţi oameni limitaţi, părăsiţi de Dumnezeu, care Dumnezeu nici nu prea există. Aceştia sunt falşii „pacienţi” cu pretinsele „boli”. Aceste spirite încarnate sunt convinse de către tot ce văd în jurul lor (inclusiv „medicii” şi „aparatura medicală”) că sunt bolnave, grav bolnave şi că trebuie să se trateze, căci altfel vor muri.
De fapt, nu au nevoie de niciun tratament, pentru că sunt sănătoase şi nici nu pot muri, fiindcă sunt nemuritoare. Dar acesta este un secret pe care numai medicul-şef îl cunoaşte şi nu-l spune oricui. De ce nu-l spune? Păi, e simplu: ar fi considerat incompetent, ba chiar răuvoitor, că nu vrea să-şi facă datoria faţă de pacienţi. Aşa că, mai bine, tace. Spitalul a fost inventat tocmai pentru a trata boli şi bolnavi. Dacă spui că nu există boli, înseamnă că negi rostul spitalului, că negi „realitatea”.
Iată în ce paradox suntem băgaţi cu toţii când intrăm în acest tărâm fizic. Este o pseudo-realitate de care nu putem face abstracţie, dar care, din perspectiva nondualistă, nu este Realitatea pură şi perfect adevărată. Spitalul este real, că noi l-am construit, dar bolile sunt o ficţiune, un pretext de a ridica spitalul. Nu e un spital de nebuni, ci, de-a dreptul, un spital nebun.
La un moment dat, medicul-şef al spitalului te cheamă în biroul lui, fiind înconjurat de personal medical zâmbitor, şi îţi spune cam aşa: „Dragul nostru, te-ai făcut bine! Felicitări, poţi părăsi spitalul.” Iar tu te cam codeşti. „Dar ştiţi, cred că mai sunt încă bolnav...” Directorul râde, şi râd şi ceilalţi medici din jur, cu subînţeles. „Dumneata n-ai fost niciodată bolnav.” „Cum n-am fost?!”, te burzuluieşti tu uluit şi cam iritat. „Dar analizele medicale şi tratamentul şi suferinţa mea, asta ce-au fost, domnule director?!”. „Aaa, au fost greşite. De fapt, acum trebuie să afli tot adevărul. Dumneata nu te-ai internat pentru că erai bolnav, ci pentru voiai să fii sănătos...”. „Cum adică?!”. „Adică, voiai să treci prin experienţa spitalului, ca să te bucuri că nu eşti bolnav. Pricepi?”.
No, să şedem puţîn ca să cujetăm...
< Sus >
În celebrul film „Nosso Lar”, ecranizare după romanul omonim scris de mediumul Chico Xavier şi dictat de spiritul Andre Luiz, există o secvenţă memorabilă. După ce moare, spiritul Andre se trezeşte într-un gen de sanatoriu de recuperare psihică, aşezat pe un pat şi tratat cu energie luminoasă de un medic astral. Alături de el, alţi „pacienţi” recent decedaţi şi ei. Imediat după moarte, sufletul continuă să viseze că este om şi se confruntă cu coşmarurile vieţii abia apuse. Totuşi, treptat, începe să înţeleagă că totul a fost un vis şi viaţa reală abia acum reîncepe. Îşi revine la condiţia naturală de spirit liber.
Este o minunată metaforă pe care o putem extinde. Din punct de vedere nondualist, însăşi viaţa de om viu este o visare.
Să ne închipuim un imens stadion umplut cu paturi de campanie frumos aliniate. Printre ele, mişună suflete libere sau îngeri, fiecare cu sarcini diferite de îngrijire a sufletelor aflate în paturi. Cine sunt acestea? Sunt sufletele care au acceptat să se încarneze pe Pământ. De fapt, încarnarea constă în faptul că sufletul se aşază în pat şi înghite medicamentul specific înmânat de un medic astral, unul din acele spirite libere. Apoi, sufletul se întinde şi începe să viseze că este om şi are o viaţă pe Pământ. Fiecare vis este diferit, conform reţetei somniferului respectiv (sau halucinogen?!).
Aceste vise apar ochiului spiritual sub forma unui abur colorat ce înconjoară capul şi trupul sufletului pus să viseze. Dar, mai mult de atât, acest abur individual se uneşte într-un fel de ceaţă compactă care acoperă tot stadionul. Acesta este visul comun al umanităţii, format din visele tuturor membrilor săi. Oamenii comunică prin visele lor, deşi fiecare pare a sta izolat în pătrăţica lui. Este o lume comună, chiar dacă nu pare aşa la prima vedere. Numai ochiul spiritual poate vedea unitatea omenirii, la nivel de spirit.
Oamenii au impresia că sunt separaţi unul de celălalt, la fel cum spiritele sunt aşezate în paturi separate. Numai spiritele care se plimbă libere printre paturi înţeleg că totul este legat de tot.
Dar se mai poate întâmpla ceva special şi rar. Unii oameni se trezesc la realitate, adică sufletul lor deschide ochii şi se vede întins în pat, alături de alţi „visători”. El continuă să viseze lucid, dar în acelaşi timp, vede şi realitatea, că lumea este doar un vis şi nu realitate. Vede şi spiritele libere mişcându-se printre paturi şi având grijă de „pacienţi”. Este, aşadar, prins între două realităţi simultane. Vede clar că lumea este o iluzie, dar nu se poate ridica din pat şi nici nu poate pune capăt visului până ce efectul somniferului nu se estompează de la sine. Aceasta este starea de iluminare spirituală.
La moarte, iluminarea este dublată şi de eliberarea deplină de necesitatea de a sta ţintuit pe un pat separat, adică încarnat într-un corp distinct. Acum, spiritul devine cu adevărat liber să se plimbe şi el printre paturi, să-i ajute pe „pacienţii” cu probleme sau, de ce nu, să plece definitiv din sanatoriu.
< Sus >
Iubirea şi fericirea sunt infinit mai puternice şi omniprezente, dar ego-ul ţipă mai tare, pentru că este minuscul şi altfel n-ar fi băgat în seamă. Cine are nevoie de panarama de ego?!
La fel sunt stelele şi Luna pe cerul nopţii. Stelele nu-şi strigă măreţia şi forţa, ci abia pâlpâie. Oamenii sunt însă interesaţi de Lună, că pare mai mare, deci muuult mai importantă. De fapt, ea este un corp ceresc minuscul, doar că, fiind mai aproape, ne atrage atenţia.
< Sus >
Se spune că Pământul este o şcoală pentru spirite. Ce fel de şcoală? Este Şcoala Iubirii. Pare ciudat, căci iubirea cam lipseşte din lumea noastră! Dar este cât se poate de adevărat. Spiritele învaţă să iubească prin încarnare într-un corp omenesc.
Dar nu sunt oare ele divine de la bun început?
Da, sunt create după chipul lui Dumnezeu, întru o nesfârşită asemănare cu El. Adică sunt perfecte, au potenţialul de a deveni Dumnezeu, dar pentru aceasta trebuie să străbată o lungă călătorie evolutivă. Au în interiorul lor un „motoraş cuantic” care le împinge să acţioneze permanent către această desăvârşire. Perfecţiunea divină este un ideal îndepărtat, dar realizabil, după parcurgerea veşniciei.
Spiritul are din start anumite calităţi divine, dar îi lipseşte memoria, este tabula rasa. Trebuie să înveţe totul pe cont propriu şi într-un mod unic. Tocmai acesta este motivul pentru care se naşte fără memorie: pentru a-şi trasa o istorie evolutivă unică. Dumnezeu doreşte să se extindă în permanenţă şi o face prin fiecare spirit creat, cu condiţia ca acesta să fie unic. N-ar avea niciun beneficiu să creeze două spirite identice, căci ar lipsi elementul de inedit, de noutate, de originalitate.
Cum învaţă spiritul să iubească pe Pământ?
Simplu, prin lipsa iubirii, garantată de prezenţa ego-ului. Aici sunt create toate condiţiile ca iubirea să lipsească dar, tocmai datorită nostalgiei după iubire, ea este atrasă în viaţă. Cum se spune adeseori, n-am şti ce este binele dacă nu ne-am lovi de rău. N-am aprecia frumosul, dacă nu ne-am lovi de urât. Binele este iubirea, frumuseţea, iar răul este lipsa acestora.
Dar nu am putea învăţa cu mai puţină suferinţă?
În primele faze, nu. Spiritul începător trebuie să-şi impregneze memoria goală cu experienţe memorabile. Teoria este utilă, dar practica este obligatorie. Experienţele traumatizante vor fi amintite în veşnicie şi astfel iubirea nu va mai fi niciodată uitată. Deci nu cu vorbe frumoase învaţă spiritul primele lecţii, ci prin durere.
Atunci de ce există învăţători spirituali care ne promit o evoluţie frumoasă fără suferinţă?
Şcoala Pământului poate fi comparată cu învăţământul general de 12 clase. Absolvirea bacalaureatului îi conferă spiritului diploma de absolvire a Şcolii Iubirii. Apoi, el poate merge la facultate. Nu poate deveni student fără diploma de bacalaureat.
Ei bine, când elevii ajung în clasa a 12-a, ei ştiu deja să înveţe singuri, aproape că nici nu mai au nevoie de profesori. Au dobândit toate abilităţile de autoeducaţie. De fapt, la facultate, studenţii folosesc tocmai acest stil nou. Ei pot lipsi de la cursurile profesorilor şi învaţă după notiţele colegilor sau după manuale tipărite. Sunt relativ independenţi şi au multă iniţiativă.
Aşa este şi cu spiritele ajunse în ultima fază a evoluţiei lor pământene. Ele pot beneficia şi de o educaţie mai blândă, pentru că sunt capabile să înveţe din ea. Au trecut deja de etapele incipiente care necesitau metode dure. Au achiziţionat deja cam toate abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a trece la următoarea etapă evolutivă. Şi-au cam ars karma.
După părăsirea lanţului reîncarnărilor terestre, spiritul va continua să evolueze la nesfârşit pe alte planuri şi în moduri inimaginabile acum. Dar condiţia este ca ele să fi învăţat deja lecţia iubirii. Iubirea este fundamentul pe care se pot clădi celelalte experienţe divine. Iubirea este abia începutul. Ce urmează este de o frumuseţe şi măreţie inimaginabilă.
Deci, învăţătorii spirituali se adresează spiritelor evoluate, nu celor imature. De altfel, acestea din urmă nici nu vor interesate şi nu vor înţelege despre ce vorbeşte înţeleptul. Ele au nevoie de senzaţii tari, fizice.
< Sus >
Răzvan A. Petre
23 martie 2021