„Metode” de iluminare

Există diverse căi şi metode ce promit beneficii spirituale şi, mai ales, iluminarea spirituală. Un tratat indian, Vijnana Bhairava Tantra, a adunat de la diverşi înţelepţi nu mai puţin de 112 metode de iluminare. Dar însăşi faptul că sunt atât de multe ne sugerează că, poate, niciuna nu va funcţiona pentru noi. Poate că tocmai metoda nr.113 ni s-ar potrivi, dar nu a descoperit-o nimeni.

Dar, mai întâi, să definim iluminarea sau trezirea spirituală, ca să ştim despre ce vorbim.

Unii se referă la acel extaz pe care îl relatează yoghinii şi misticii, acea răpire în duh, cum spun creştinii, o trăire inimaginabil de frumoasă de revenire Acasă în braţele lui Dumnezeu, o trăire care durează puţin şi după care omul tânjeşte toată viaţa ca să o recapete.

Alţii înţeleg prin iluminare o stare de claritate mentală neobişnuită, o gândire mai rapidă, mai mare creativitate, conexiuni neobişnuite între lucruri, parcă omului i s-a luat o ceaţă de pe ochi, mai ales în chestiunile spirituale.

Iar nondualiştii definesc trezirea spirituală sau iluminarea NU ca pe o experienţă beatifică trecătoare, NICI ca pe o simplă acuitate mentală, CI ca pe o percepţie directă a Realităţii, care apare ca manifestarea nimicului-vid, cu o iubire generalizată pentru tot şi toate, fără excepţii, o blândă preafericire. Odată primită, în cazurile ideale, această percepţie devine permanentă şi conţine atât percepţia lumii fenomenelor, creată, cât şi starea de nondualitate, de unde răsare creaţia. Adică, atât percepţia iluziei realităţii, cât şi iubirea deplină a tot ce, aparent, există.

În cele ce urmează ne vom referi la această ultimă definiţie a iluminării, pe care o considerăm scopul suprem al existenţei umane. Orice alt scop – spiritual, intelectual, energetic sau de alt gen – păleşte ca importanţă.

Ce nu-şi propune această metodă

Vom trece în revistă, pe scurt, câteva metode folosite în cercurile spirituale, dar care nu fac obiectul acestui articol. Le menţionăm pentru a crea contrastul cu caracterul simplu al „metodei” de faţă.

Este o metodă pusă la punct în Orient, care necesită supravegherea unui profesor competent, fiindcă implică riscuri majore pentru sănătate. Totuşi, ea se foloseşte şi în Occident pentru a încerca trezirea unor puteri paranormale. Dar însăşi trezirea artificială a vreunei puteri paranormale, dacă se petrece vreodată, pune un alt risc de natură spirituală: puterile „inferioare” te pot împiedica să urci mai sus în dimensiunile rafinate ale spiritului, pentru că ai putea deveni sclavul lor.

Cel mai comun exemplu este postul alimentar. După câteva zile de post negru numai cu apă, cu siguranţă că vei simţi mari modificări fiziologice şi psihologice. Există şi alte mortificaţii, de genul antrenamentului luptătorilor Shaolin sau a fachirilor sau altor autoflagelări. Cei care exersează mulţi ani ajung să îşi controleze foarte bine disconfortul fizic prin puterea minţii. Totuşi, nu are nicio legătură cu iluminarea spirituală, ba chiar omul respectiv ar putea deveni foarte orgolios, ceea ce îl depărtează de ţelul spiritual suprem.

Aceste substanţe chimice promit să altereze starea psihică într-un mod plăcut, dar o pot face şi mai puţin plăcut, incontrolabil. În cazurile cele mai fericite, pot produce stări temporare de extaz sau pierdere a eului. Din nefericire, pot genera dependenţă, fie şi numai psihologică, dacă nu chiar fiziologică. Nicio substanţă psihotropă (ayahuasca, LSD, DMT sau alte droguri) nu poate aduce iluminarea autentică, ci doar o experienţă mai specială şi atât. În cazuri fericite, când eşti pregătit spiritual, îţi poate aduce un parfum al iluminării, cu a cărei nostalgie vei rămâne.

Una din variante urmăreşte stimularea senzorială ţintită, cum ar fi sunetele binaurale pentru inducerea undelor cerebrale Alfa sau Delta. Altă variantă constă în deprivarea senzorială totală (scufundarea în samadhi-tank sau rămânerea într-o cameră întunecoasă zile la rândul etc). Pot apare percepţii deosebite, prin activarea simţurilor astrale, şi chiar dedublarea astrală. Aceasta din urmă este un fenomen foarte captivant şi cu multiple posibile beneficii spirituale, dar nu are legătură cu iluminarea de care discutăm aici.

Intervenţia asupra minţii

Câteva cuvinte despre meditaţie. Se cunosc mai multe tipuri de meditaţie, fiecare cu specificul ei. Iată câteva exemple:

Meditaţia ghidată (vizualizarea creatoare): ascultăm, pe un fundal muzical liniştitor, o voce caldă ce ne îndeamnă să ne imaginăm un ambient plăcut şi ne induce nişte afirmaţii pozitive. Este o metodă pasivă. Efectele de calmare psihică sunt foarte clare, dar nu ne interesează ca metodă de iluminare. Ba chiar, am putea spune că este contrară scopului nostru, care este cel de a obţine luciditatea, nicidecum să ieşim dintr-o iluzie băgându-ne singuri în alta.

Meditaţia mindfulness: ne focalizăm pe obiectele simţurilor ca să scăpăm de gânduri. Este o metodă meditativă activă, folosind atracţia către exterior, ca să nu mai fim tentaţi de gândurile interioare. Poate fi folositoare pe calea spre iluminare, dar unii, mai activi intelectual, o găsesc dificilă pentru ei, şi poate că aceştia vor prefera altceva. În fond, iluminarea nu constă în dispariţia oricăror gânduri, ci în dispariţia ruminaţiei psihologice, ca un efect al dispariţiei senzaţiei de persoană.

Meditaţia vipassana: cu ochii închişi, pur şi simplu, îţi urmăreşti propriile gânduri şi emoţii, când apar şi dacă apar. Este o metodă semi-activă/semi-pasivă, pentru că nu te vei lăsa purtat la nesfârşit de gândurile care tot curg, ci trebuie să-ţi reaminteşti că tu eşti un spectator, nu un actor pe scena minţii. Scopul acestei meditaţii este să obişnuiască mintea cu auto-observarea, pe care apoi s-o continue în tot restul zilei şi pe tot parcursul vieţii. Pe această capacitate de introspecţie ne bazăm ca să aplicăm mai departe „metoda” de faţă.

Iluminarea atinge simultan două paliere ale fiinţei noastre interioare: cel mental şi cel non-mental (spiritual).

Aspectul spiritual este primordial, el generând starea propriu-zisă de iluminare, cu efecte colaterale asupra minţii. Totuşi, este complet misterios, straniu şi necontrolabil, fiind rezultatul exclusiv al Graţiei.

De aceea, ne vom focaliza asupra aspectului mental, singurul pe care putem lucra, pe principiul „încearcă să imiţi, până când devii autentic”. Deci preluăm descrierile noului mod de funcţionare al minţii ce apare în urma iluminării şi încercăm să ni-l reamintim cât mai des.

NU va produce negreşit marea iluminare, dar măcar vom fi pregătiţi mental să o suportăm, dacă apare. Unii se trezesc cu iluminarea pe neaşteptate, nu au auzit de ea şi nu ştiu ce să facă mai departe, nu o înţeleg şi, de aceea, renunţă la ea. Da, se poate şi asta!

Putem spune că iluminarea aduce o imensă schimbare spirituală (care ar fi aspectul ei şocant), dar lasă percepţia mentală aproape neschimbată, cu unele modificări. Pe aceste mici sau mai mari modificări ne vom apleca cu atenţie.

„Înainte de iluminare, tăiam lemne şi căram apă; după iluminare, tai lemne şi car apă”, spune un celebru dicton zen în acest sens. Aş completa cu: „Da, continui să tai lemne şi să car apă, dar mult mai elegant”.

Acesta este pivotul stabil în jurul căruia urzim noua minte „iluminată”. Am pus-o între ghilimele, pentru că nu mintea se iluminează, ci primeşte reflecţia Luminii Spiritului (precum Luna primeşte lumina Soarelui), devenind astfel mai clară, mai neatinsă de iluzia ego-ului. Iar acele mici modificări pot fi traduse prin reducerea influenţei şi dominaţiei ego-ului asupra fiinţei noastre. Or, noi putem oricând să lucrăm asupra propriului ego, să ni-l domesticim şi domolim.

Principiul de bază

Principiul de bază este să fim total relaxaţi. Nu există nicio miză a acestei „metode”, nimic special de obţinut. Este ca atunci când copiii se joacă de-a medicul: nu au niciun obiectiv, niciun standard, pur şi simplu, se joacă liber. Aşa este şi aici. Ne prefacem că facem ceva serios, dar nu avem nimic în plan, nu simţim nicio presiune.

Dar parcă spuneai că iluminarea este scopul suprem în viaţă! Dacă nici asta nu are importanţă, atunci nimic nu are...

Ai înţeles corect intelectual. Totuşi, nu simţi asta, ci încă faci comparaţii şi îţi alegi obiective. Dacă eşti un căutător spiritual, într-adevăr, iluminarea merită cea mai mare atenţie. Doar ai grijă ca atenţia să fie relaxată, degajată, fără miză. O faci din plăcere, nu dintr-o datorie. Ca un hobby, fără nicio agendă.

În general, căutătorii spirituali tocmai aici se împiedică. Pun prea mare patimă şi speranţe în ceva iluzoriu. Iluminarea nu schimbă cu nimic lucrurile aparente. Dar ei speră că vor căpăta puteri supraomeneşti, viziuni celeste, vor fi ca nişte zei printre oameni. Asta e iluzia. Chiar şi zeii sunt supuşi aceleiaşi iluzii. Iluminarea înseamnă ieşirea din matrix, din acelaşi tipar ce se repetă în toate planurile vibratorii.

Iluminarea nu îţi aduce niciun câştig. Dimpotrivă, este pierderea totală, absolută. Pierzi toate iluziile, toate credinţele, te pierzi chiar pe tine. Este o moarte reală, ca la decesul fizic. De aceea spuneam că nu are nicio miză. Dacă vei reuşi, vei câştiga nimicul. Prin urmare, este normal să fii relaxat de la bun început, fiindcă totul este o joacă: şi iluzia, şi ieşirea din iluzie.

Şi nu ai nicio garanţie că, orice ai face, te vei ilumina. Tu doar încerci să te pui într-o poziţie favorabilă, de rezonanţă. Dacă şi când rezonanţa va avea vreun efect, nimeni nu poate şti. Nu te aştepta la nimic. Renunţă la orice speranţă. Poate că asta pare o idee nebunească pentru mintea omenească, dar iluminarea nu ţine de minte, aşa că obişnuieşte-te cu ciudăţeniile!

Iluminarea înseamnă să trăieşti înconjurat de mister şi să-ţi dai seama că nu ştii nimic. Te împrieteneşti cu necunoscutul. Or asta contrastează puternic cu modul de funcţionare al minţii, care vrea să cunoască tot mai multe. Nu. Iluminarea nu îţi aduce cunoaştere, ci un tot mai mare mister. Misticul nu este un savant, nu se pricepe să inventeze sisteme de gândire sau teorii filosofice. El doar descrie un sistem de negândire, în care a fost introdus prin Graţie.

Dar am intrat deja adânc în aspectul spiritual, non-mental, al iluminării. Dacă vă interesează acest aspect, vă sugerăm să vizionaţi serialul video „Ce este nondualitatea?”, de Richard Sylvester, un iluminat neo-advaita.

Specificul neo-advaita (nondualismul occidental) este că neagă posibilitatea unei căi care să conducă aspirantul la iluminare. Am împrumutat această idee şi o susţinem. În acelaşi timp, vă propunem o „metodă de iluminare” – ceea ce pare un paradox sau o contrazicere din partea noastră. Repetăm, este o simplă încercare de punere în rezonanţă mentală în speranţa unei alinieri cu Voinţa Divină.

Dacă şi când va avea succes, nimeni nu poate şti, dar avem mărturiile unora că efortul practicii spirituale poate da roade. Nu există o legătură cauzală directă, ci doar o corelaţie sau, mai degrabă, o implicaţie inversă. Adică, practici spiritualitatea pentru că ţi se apropie iluminarea, o presimţi şi eşti nerăbdător, iar practica te face să-ţi mai astâmperi focul interior, obosindu-te. La fel de bine, ai putea s-o aştepţi relaxându-te, privind lumea cu calm şi îngăduinţă.

Marele paradox este că, atâta timp cât avem un ego şi căutăm fericirea în viitor, ne simţim îndemnaţi să facem ceva pentru a rămâne fără ego şi a deveni fericiţi. Numai că, în momentul realizării supreme, ne va deveni clar că n-a existat niciodată acel ego cu liber-arbitru şi că am înotat dintotdeauna într-un ocean de fericire... Bun venit pe tărâmul nondualităţii!

Posibile urmări mentale ale iluminării

Iluminarea poate diminua puţin memoria de scurtă durată, la început, până creierul se ajustează la noua energie, dar acest efect nu-i obligatoriu. Dar nu e vorba de amnezie, ci mai mult de dezinteres pentru trecut. La nevoie, amintirile pot fi accesate. Însă este doar o stare tranzitorie. Oricum, depinde şi de starea creierului respectiv.

Poate apare şi dezinteresul pentru viitor, motivaţia de a te agita încolo şi încoace, pentru că observi direct inexistenţa timpului. Totuşi, asta nu înseamnă că nu vei mai face nimic, ci vei face numai ceea ce simţi nevoia intuitivă să faci şi vei economisi multă energie, fiind în mod automat foarte eficient.

Iluminarea nu afectează capacitatea de raţionare a minţii. Inteligenţa rămâne intactă. Cei care vorbesc despre iluminare ca „fără gânduri” se referă la cu totul altceva. Este vorba de lipsa gândurilor auto-referenţiale. Cu alte cuvinte, prin iluminare, dispare mintea egotică, eul, senzaţia de persoană. În asta constă marea schimbare mentală. Este o golire de zgomotul minţii, o dispariţie a vorbăriei mentale, o uşurare psihică de permanenta tensiune indusă de prezenţa eului personal. Apare o fantastică senzaţie de libertate, de eliberare de cămaşa de forţă a gândurilor legate de eu, mea, meu, mie, mine. Dispare nu doar persoana întâia, ci şi toate celelalte persoane gramaticale. Tot ce există este una.

Celelalte modificări mentale decurg din dispariţia ego-ului. Încercând să le imităm, nu facem decât să cerem, ca într-o rugăciune, să ne dispară obositorul ego. Trebuie să fim însă lucizi şi să înţelegem că este acelaşi ego cel care face acest efort spiritual. Iar prin asta, îi dăm şansa ego-ului spiritual să se întărească. Prin urmare, este o sabie cu două tăişuri.

Tocmai de aceea am subliniat, încă de la început, să nu luăm „metoda” (şi orice metodă) prea în serios. Pînă la urmă, nimic din ce facem noi nu poate fi cauza eliberării sau iluminării. De ce? Fiindcă, prin iluminare, descoperim că totul este o iluzie. Deci şi a ne considera un făptuitor cu liber-arbitru, care obţine nişte efecte prin provocarea unor cauze, este tot o iluzie. Viaţa decurge de la sine, în virtutea unui mecanism divin cosmic. Nu există nimeni altcineva decât EL, care face totul. De fapt, ceea ce vedem este o simplă aparenţă, un fel de film 3D proiectat pe ecranul Divin, fără consistenţă, fără realism.

Când percepem, prin intermediul minţii limitate, că totul este real, concret, atunci automat ne punem întrebarea cum a apărut şi cine l-a făcut, ajungând imediat la concluzia că există un Creator. Dacă însă percepem că aparenta „realitate” este iluzorie, această problemă nu se mai iveşte. Suntem copleşiţi de descoperirea stupefiantă că totul este o iluzie şi nu ne mai interesează cum a apărut şi cine a făcut-o. Ce mai contează?!

De fapt, cine se miră? Deja nu mai există nimeni separat. Se miră EL însuşi, singurul care există. EL şi-a făurit această complexă iluzie pentru a se fermeca singur, prin intermediul unei minţi localizate într-un corp.

Această minte suferă, în urma iluminării, nişte posibile şocuri, din cauză că i se dă peste cap tot ce credea a fi adevărat despre lume şi viaţă. Dar putem să diminuăm impactul adevărului dacă pregătim mintea din vreme cu noţiuni despre nondualitate şi îi explicăm ce posibile modificări o aşteaptă dacă se va ivi iluminarea. Totodată, o ferim de riscul de a cădea în plasa unor false învăţături sau viziuni supranaturale tentante, dar care o pot adânci şi mai tare în iluzie.

Sugestii-recomandări

Să nu ne fie frică să avem emoţii neplăcute, suferinţă, durere. Să nu fugim de ele, cum face ego-ul. Deci nu vom mai fugi de ce nu ne place. Nu înseamnă să devenim nişte masochişti. Ci, pur şi simplu, să ne simţim ca nişte pietre din matca răului, care stau acolo de milenii, rotunjite de fluxul neîncetat al apei. Răbdăm senzaţiile neplăcute, încercăm să nu ne pierdem cumpătul şi să lăsăm emoţia neplăcută să se stingă de la sine, ceea ce, oricum, nu durează mai mult de câteva minute. Să fim deschişi către orice emoţii apar.

În momentele liniştite, când ego-ul caută nerăbdător să-şi provoace o plăcere, fie ea doar mentală, gândindu-se la ceva plăcut, să îi retezăm acest entuziasm iluzoriu. Mai degrabă, vom contrapune acestui impuls ideea că totul este o iluzie care se opune fericirii durabile. Orice plăcere temporară ne va lăsa cu siguranţă nefericiţi după ce se termină. Or singura bucurie veşnică este nondualitatea. Deci ce preferăm?

Cele două recomandări de mai sus atacă direct cele două tendinţe egotice esenţiale: atracţia către plăcere şi respingerea suferinţei. Practic, reprogramăm codul-sursă al ego-ului, care este un program vechi, depăşit, incompatibil cu noul sistem de operare al fiinţei umane, aflat în curs de upgradare în aceste timpuri accelerate.

Desigur, se poate argumenta că tocmai mecanismul atracţie-repulsie stă la baza materiei vii, începând cu cea mai simplă celulă. Numai materia nevie nu are atracţii sau repulsii, ba chiar şi la nivel atomic există polarizarea electrică. Cum ar putea o metodă care atacă însăşi baza naturii să fie de vreun folos?!

Ei bine, dacă budiştii şi-ar fi pus problema aşa, n-ar fi reuşit nimic de milenii încoace. Dar fiindcă, în ignoranţa lor, nu şi-au pus-o, au încercat variante ale acestei metode, cu destul succes. Mai mult, există chiar o terapie modernă care tratează fobiile şi care foloseşte desensibilizarea treptată într-un mediu protector, adică învingerea repulsiei.

Prin analogie, am putea spune că există o teamă iraţională a unora, pe care am boteza-o „fobia de iluzie” care se tratează prin metoda de mai sus fără niciun pericol. „Fobia de iluzie” sau „foamea de adevăr” este o aspiraţie spre ieşirea de sub hipnoza cosmică. Spunem că este o teamă „iraţională”, tocmai fiindcă se opune naturii. „Raţional” ar fi să nu ieşim de sub dominaţia şi mirajul naturii, fiindcă „nu se ştie ce e dincolo”.

Ego-ul se manifestă prin faptul că te simţi în centrul spaţiului. Întreaga lume se întâmplă în jurul tău. Unii ar putea crede că soluţia scăpării de ego este să te dilaţi cât mai mult, să nu te mai simţi localizat într-o anumită poziţie. Totuşi, oricât de plăcută ar fi senzaţia de expansiune a conştiinţei, ea se face în jurul unui centru, oricât de subtil s-ar manifesta el.

De aceea, soluţia divină este de eliminare a însuşi acestui centru. Şi rămâi, dintr-o dată, fără centru. Adică devii întregul spaţiu, una cu tot restul. Fără vreun efort de dilatare progresivă şi niciodată suficientă. Da, pierzi acel aparent echilibru pe care ţi-l dădea senzaţia de centru. Acum devii absolut liber şi nelimitat. Nu mai ai acel echilibru instabil, pe care încercai mereu să nu-l pierzi. Dar nici nu ai unde cădea, fiindcă eşti totul, deci unde ai putea cădea, decât în tine însuţi?!

Iluminatul este complet deschis la orice îi prezintă viaţa, clipă de clipă. Nu are niciun filtru de protecţie egotică. Este ca o casă cu toate geamurile şi ferestrele deschise, unde nu-i nimeni acasă. Poate intra oricine şi orice, dar nimic nu rămâne, ci trece repede. Această deschidere naivă te face să fii bucuros în fiecare moment, eşti atent, receptiv la orice îţi vine din faţă, bun sau rău. Trăieşti emoţiile intens, dar trec repede, aşa că nu fugi de nimic.

Poate că eşti atras de filosofia spirituală, încercând să înţelegi cum şi de ce a apărut universul, care este rostul tău ca fiinţă conştientă şi ce practici spirituale sunt recomandate. Acestea sunt întrebări fireşti atunci când priveşti lumea ca fiind reală. Şi vei găsi, cu siguranţă, nenumărate răspunsuri, teorii şi învăţători care îţi vor satisface setea de cunoaştere. Doar că ţi se va face iarăşi sete şi vei reporni în căutarea „Sfântului Graal” pe care nu l-a găsit nimeni niciodată. Cunoaşterea nu are sfârşit, fiindcă ea cercetează o iluzie mereu proaspătă, un miraj în schimbare, pe care nu-l vei putea atinge niciodată.

Însă când înţelegi cu toate fibrele fiinţei tale că, realmente, nu există NIMIC, ci totul este doar o aparenţă, un vis, o iluzie, atunci te pleoşteşti mental, organul gândirii ţi se blegeşte şi te retragi în interior. Fericiţi cei săraci cu duhul, care nu mai muşcă din mărul cunoaşterii!

Imaginează-ţi că ţii vertical pe masă o monedă şi îi dai un bobârnac. Începe să se rotească foarte iute, stând în echilibru, ca un titirez. Dar când trânteşti palma peste ea, moneda se lipeşte de tăblie şi îţi arată una dintre feţele ei: banul sau stema, capul sau pajura.

Acelaşi fenomen a fost remarcat de mecanica cuantică: în momentul când experimentul este observat de un savant în timp real, rezultatul este întotdeauna altul faţă de situaţia când se desfăşoară fără monitorizare live. Nimeni nu a putut explica de ce.

În acest punct, nondualitatea ar putea să ne ofere soluţia filosofică. Observatorul este sinele uman, senzaţia de eu. Când intervine simţul eului, percepţia realităţii se modifică, capătă alte conotaţii şi poveşti. Mintea face asociaţii cu diverse alte aspecte aflate în memorie. Nu mai este o percepţie pură, ci alterată prin contaminarea cu amintiri, tipare mentale achizionate anterior, cu prejudecăţi şi critici.

Fizica cuantică relevă chiar mai mult, că realitatea „subiectivă” a eului personal, într-un fel misterios, influenţează şi realitatea fizică, aparent „obiectivă”. De parcă eul ar proiecta lumea în afara sa.

Realitatea pură – nonduală, echivocă, nedefinită – este ca moneda care se învârteşte pe verticală. În momentul când apare eul, moneda este culcată pe una dintre feţe, şi apare dualitatea. Eul vrea să elimine incertitudinea rotirii, el vrea un răspuns clar: ban sau stemă? Nu acceptă alt răspuns. Şi i se face pe plac, primeşte una dintre variante, pe orizontală. Dar astfel pierde complet frumuseţea echilibrului „imposibil” pe verticală.

Ce-i foarte interesant este că, pe timpul unei zile obişnuite, orice om trece prin ambele faze: cu eu şi fără eu. De pildă, când asculţi transfigurat o melodie care îţi place foarte mult, care îţi înalţă sufletul, atunci ai uitat de tine, eşti fără eu. Dar apoi, reintri în fluxul activităţilor personale, când îţi reiei grijile şi preocupările cu eul în centru – legate de ce zice lumea, sau legate de anumite regrete sau de anumite speranţe etc.

Metafora celor două realităţi

De ce a fost creat ego-ul?

Ego-ul este o invenţie divină prin care Dumnezeu creează o nouă lume fictivă, acest univers format din gândurile şi emoţiile egotice. Ego-ul este un comentator al realităţii, de unde i se mai spune şi vocea din cap. Este un chibiţ, un observator care se crede făptuitor. Când SE ia o decizie, rolul ego-ului este să justifice raţional de ce „a luat el” acea decizie. Dintr-un bazin de idei, le alege pe cele potrivite să raţionalizeze acea faptă – faptă care nu-i aparţine, dar el aşa are impresia. Şi nici măcar acele idei nu-i aparţin, ci vin „de undeva”. Ego-ul este baza unui nou univers mental, care oferă o nouă formă de experienţă interesantă pentru Divinitate.

Fericirea lui Nimeni

Prin permanente comentarii, opinii, judecăţi, ego-ul îşi creează propriile sale suferinţe şi bucurii, în paralel şi separate de aspectele obiective ale realităţii. Ego-ul este un întreg univers paralel, o minunăţie de iluzie.

„Eu” nu este o fiinţă, ci o experienţă: ce se întâmplă când, peste realitatea obiectivă se suprapune senzaţia de individ separat, care caută să aibă experienţe cât mai plăcute pentru „sine”, dar lovindu-se mereu de „opoziţia” lumii exterioare. Este experienţa alcătuită din toate gândurile secundare brodite în jurul realităţii, fără nicio influenţă asupra ei, dar care pot crea noi suferinţe şi bucurii artificiale.

Spunând că gândurile şi emoţiile egotice sunt complet separate de realitatea faptică, de fapt, împărţim realitatea în două zone diferite: cea concretă şi cea virtuală. Este un procedeu radical, de maximă simplificare a unei realităţi complexe.

Într-un fel, e ca şi cum am scoate particulele de ego din aerul înconjurător cu un aspirator şi le-am înghesui pe toate în minte. Pe de-o parte, purificăm realitatea externă de orice urmă de ego, lăsându-i întreaga frumuseţe neatinsă, în starea sa virgină.

De cealaltă parte, devenim conştienţi de aglomerarea cu gânduri a universului interior, prin contrast cu luminozitatea realităţii exterioare. Astfel, poate că vom simţi nevoia să ne aerisim şi mintea, ca să reflecte cât mai fidel limpezimea exterioară.

MIntea egotică generează o realitate virtuală, paralelă cu realitatea concretă

Atâta timp cât lăsăm ego-ul să se amestece cu realitatea, presară confuzie şi este greu de depistat. Punându-l în locul său natural, în cutia virtuală, lucrurile se clarifică dintr-o dată.

Parcă spuneai că nu există nicio metodă către nondualitate, ci iluminarea ţine numai de Graţie!

Spuneam că ai total liber-arbitru să crezi şi să simţi ce vrei în interior, dar că nu ai niciun liber-arbitru ca să modifici realitatea exterioară după fanteziile tale. Făceam această separare în scop didactic. Oare ţi-ar fi uşor să accepţi că nici măcar ce simţi lăuntric nu depinde de tine, fiindcă „tu” nu exişti?!

Dar iluminarea modifică şi realitatea interioară, nu-i aşa? Înseamnă că iluminarea ţine şi de voinţa noastră.

Nu inversa cauza cu efectul! Iluminarea revelează că separarea-i doar o poveste.

Eşti obligat să crezi în poveşti, cât timp mai ai un ego. Poţi doar să alegi în care. Dar că „orice separare-i o iluzie”, asta nu vei putea crede cu mintea de acum.

Povestea credinţei

Hai să luăm un exemplu mai concret. Doctorul neurochirurg Vlad Ciurea spunea că, înainte de fiecare operaţie, el se roagă pentru ca Dumnezeu să-i ghideze mâinile. Şi asta fac mulţi chirurgi. Dar nu toţi. Ce să înţelegem din asta? Că chirurgii care nu se roagă au performanţe mai slabe?! Nicidecum. Că cei care se roagă au numai succese?! Nicidecum.

Este clar că nu putem trage nicio concluzie practică. Faptul că tu îţi alegi să te opereze un chirurg care se roagă la Dumnezeu nu îţi oferă nicio garanţie suplimentară. Dar te poate, eventual, linişti psihologic. Însă soarta ta nu depinde de spiritualitatea chirurgului, ci de mâinile sale, pe care le manevrează Dumnezeu. Întotdeauna, indiferent dacă se roagă sau nu, dacă crede în Divinitate sau nu.

Deci fii pe pace, că nu credinţa sau necredinţa medicului te face bine. Şi nici măcar credinţa sau necredinţa ta în Dumnezeu. Astea sunt nişte poveşti, care uneori par că te ajută, iar alteori par că te încurcă. Ele ţin numai de universul tău virtual. În realitate, soarta operaţiei este deja pecetluită şi nu ai cum s-o schimbi, oricâte rugăciuni ai face.

Poate că ţi-ar fi mult mai bine, psihologic vorbind, să adopţi viziunea aceasta „fatalistă”, de împăcare cu orice îţi aduce viaţa. Dacă operaţia va ieşi bine, asta ţi-a fost soarta, iar medicul a fost mâna Providenţei. Dacă va ieşi prost, asta ţi-a fost soarta, iar medicul a fost tot mâna Providenţei.

Desigur, te poţi zbate în prealabil ca să-ţi alegi cel mai „bun” chirurg. Dar chiar şi cei mai buni au uneori zile proaste. Iar asta iese din sfera oricărui control.

Ulterior, poţi să-i dai nişte bani medicului, ca mulţumire. Îi faci un bine. Înseamnă că merită. Sau poţi să-l reclami la Colegiul Medicilor pentru malpraxis. Asta îl va ajuta să devină un medic mai bun. Înseamnă că merită. Totuşi, în sinea ta, nu fii pătimaş, nu căuta merite şi nici vinovaţi acolo unde ştii că a acţionat exclusiv Divinitatea.

Rugăciunile la Dumnezeu te ajută pe tine să-ţi făureşti o aparentă protecţie psihică. E foarte bine, dacă totul se termină cu bine. Dar, într-o situaţie de eşec, te poţi supăra pe Dumnezeu sau poţi chiar deveni ateu. Nici asta nu e greşit şi ai libertatea interioară s-o faci.

Oricum, Divinitatea nu poate fi înţeleasă de nimeni şi nici atinsă de emoţiile noastre. Cu atât mai puţin manipulată. Ea acţionează aparent haotic şi niciun sistem de gândire sau practici nu a reuşit să o circumscrie. De aceea o şi iubim, fiindcă e plină de surprize, total liberă...

Unul strânge mii de dovezi că Dumnezeu există, dar la un moment dat, viaţa îi demonstrează contrariul. Altul strânge mii de dovezi că Dumnezeu nu există, dar la un moment dat, viaţa îi demonstrează contrariul. Atât de alunecos şi misterios este El sau Ea (nici măcar genul nu i se cunoaşte).

Efectele metaforei celor două realităţi

Revenind la „metafora celor două realităţi”, dacă reflectezi la ea serios, s-ar putea să simţi nişte modificări mentale. Te vei relaxa imediat, ştiind că orice ai gândi, nu modifici exteriorul. Capeţi o imensă libertate interioară. În consecinţă, se va diminua impulsul puternic al minţii de a gândi continuu. Ştii că nu foloseşte la nimic. Desigur, îţi distrează mintea, ceea ce nu-i greşit, dar cam atât.

Această compulsiune de a gândi vine de la ego, care încearcă să acopere cât mai mult din spectrul posibilităţilor, în speranţa că cunoaşterea îl va proteja. Pentru ego, cunoaşterea are puterea magică de a-i spori protecţia externă. De aceea, mintea obişnuită este mult mai agitată decât a iluminatului. Este plină de angoase şi nelinişte, fiindcă încearcă să ghicească ce-i va aduce viitorul. Numai că, în felul acesta, rămâne total neprotejată intern, vulnerabilă la emoţiile autodistructive. Şi nici nu-şi creează vreo reală protecţie externă – este oricum protejat automat.

În momentele de interiorizare şi reflecţie, când eşti mai predispus la gândurile personale, cu eul în centru, când îţi vine compulsia de a gândi neapărat, atunci îţi poţi spune cam aşa, rapid şi fără cuvinte: «Gândurile mele nu contează. Nu sunt în pericol. Realitatea curge de la sine. Am încredere în viaţă.»

Normal. Dar este o gândire fără compulsie şi fără obsesia propriei persoane. De fapt, în general, aşa ţi se întâmplă şi ţie. Doar că, în plus, atragi nenumărate alte gânduri inutile, care te vor influenţa psihologic. Prin meetoda propusă, poţi diminua din această presiune mentală şi emoţiile generate de gândurile personale.

În concluzie, poţi încerca să aplici această logică „absurdă şi neobişnuită” pentru a te simţi mai bine în pielea ta. Îţi întăreşte înţelegerea că ego-ul, realmente, nu are nicio putere. Asta îl vlăguieşte, ceea ce face posibilă relaxarea.

Oamenii, în mod obişnuit, sunt crispaţi psihic şi fizic – din cauza ego-ului. Relaxarea sau fericirea apare doar în scurtele momente când ego-ul se simte uşurat de povara grijilor permanente (de exemplu, când şi-a împlinit vreo dorinţă). Dar nu durează mult, căci este programat să nu se simtă niciodată în siguranţă...

Ceea ce se întâmplă în realitatea fizică e treaba lui Dumnezeu, nu a ta. Nu-ţi mai bate capul, căci oricum sunt prea multe variabile pe care nu le poţi lega şi înţelege.

Nu acţionezi tu. Tot n-ai înţeles?! Se acţionează prin tine tot timpul şi doar ai impresia că tu faci şi dregi.

Oamenii suferă pentru că nu se cunosc pe sine înşişi. Nu-şi analizează trăirile şi nu îşi controlează gândurile. Ar putea face foarte multe, psihologic vorbind, ca să se simtă bine. E mult loc pentru psihoterapii şi autoterapii.

Dar ego-ul întoarce mereu invers lucrurile. Întâi, pretinde că poate manipula realitatea exterioară, ceea ce-i fals. Apoi, nu te lasă să te cunoşti mai bine, ca să nu-i descoperi vicleşugurile.

Gândirea necompulsivă, a iluminatului, nu-i creează oare şi lui o lume interioară, virtuală?

Iluminatul vede că toate gândurile şi emoţiile vin din afara sa. Acelaşi lucru este valabil şi pentru omul obişnuit.

Iată diferenţa. Iluminatul este deschis la emoţiile negative care se reped asupra lui. În schimb, omul obişnuit li se împotriveşte, ceea ce îi provoacă o suferinţă mult amplificată şi prelungită în mod inutil.

Apoi, iluminatul nu ia gândurile în serios, pe când omul obişnuit îl crede pe fiecare, cel puţin până vine următorul gând, care ar putea fi opus, şi atunci îl va crede pe acesta. Aşa apare „îndoiala” – care nu-i o necredinţă, ci o alternare rapidă de credinţe. Singura necredinţă autentică este cea nondualistă. Iluminatul nu crede în absolut nimic, ceea ce-i imposibil de înţeles de către ceilalţi.

În sfârşit, iluminatul are mai puţine gânduri, în general, ca şi emoţii negative. Omul obişnuit are mai multe şi suferă mai mult pentru că ia gândurile în serios şi se împotriveşte emoţiilor negative. Este împins să gândească neîncetat, îşi umple mintea cu bazaconii şi adesea suferă, din cauza unor ipoteze ireale.

Nu are efect decât pe moment, dar ulterior, mintea se va „răzbuna” şi vei fi copleşit de gânduri. Nu lupta cu mintea pe terenul ei, că vei pierde! Oricum, toate tehnicile mentale nu fac decât să-ţi ofere alte iluzii, ceva mai elevate, îmbogăţindu-ţi universul psihologic.

Ţi-ar fi de ajuns să observi că majoritatea gândurilor sunt egotice şi inutile, deci te poţi lipsi de ele. Nu le mai da importanţă, nu te mai lăsa purtat de ele! Şi, de asemenea, nu te mai împotrivi emoţiilor negative când apar, căci ele vor să-ţi comunice ceva despre tine, în felul lor. Ai libertatea şi puterea de a-ţi controla dispoziţia psihică. Este un fel de autoterapie.

Iar o metodă rapidă de a reuşi asta este să reflectezi la „metafora celor două realităţi”. Cu condiţia să te atragă cumva nondualitatea. Iar când te vei trezi spiritual, vei renunţa în mod natural la ea, ca la ultima poveste pe care ai crezut-o ca să te scape de toate poveştile.

Concluzii la „metoda” metaforică a celor două realităţi

De ce să te mai îngrijoreze realitatea exterioară, din moment ce n-o poţi influenţa cu absolut nimic?! Desigur, corpul tău va face tot ce trebuie, ca şi până acum, dar e limpede că nu tu decizi ce şi cum (fiindcă tu nu există). În schimb, poţi să te relaxezi şi să priveşti pe gratis spectacolul vieţii. Ce pace minunată în suflet!

În acelaşi timp, realizezi dintr-un foc „poruncile” propuse de căile spirituale: nu mai cauţi vinovaţi, nu condamni pe nimeni, din moment ce toate sunt „manevrele” Divinităţii, accepţi că totul este aşa cum este şi că nu poate fi altfel, te detaşezi oarecum de atracţiile şi repulsiile psihologice, chiar dacă păstrezi unele preferinţe, nu mai eşti egoist, eşti recunoscător că ţi se dă ocazia de a asista la această creaţie minunată şi interesantă, cu toate neplăcerile ei, eşti fericit, fiindcă eşti relaxat, deci iubeşti totul.

De ce să mai alimentezi dramoletele ego-ului, din moment ce ştii că nu au niciun impact asupra realităţii?! Vezi că sunt inutile, chiar dacă eşti împins să le dai atâta importanţă. Treptat, energia imaginaţiei se stinge şi rămâi să asişti la spectacolul realităţii concrete, fără comentariile minţii. Asta te va scuti de foarte multă suferinţă.

Vezi că toate ideile au adevărul lor, deşi niciuna nu prezintă un adevăr absolut. Nu te va deranja să dai dreptate oricui, având chiar şi tu propriile păreri. Dar sesizezi cât sunt de fragile, de inconsistente, de trecătoare. Pot fi suflate oricând ca frunzele de vânt. Aşa că nu mai ţii cu dinţii de opiniile tale, combătându-le neapărat pe ale altora, fiindcă lumea are nevoie de toate. Toate sunt gândurile lui Dumnezeu, care le aruncă în joc pentru a face spectacolul vieţii mai dinamic. Toate au micul lor rost şi niciuna nu contează cu adevărat, decât ca şi combustibil pentru motoarele cu ardere mentală.

Deficienţa acestei „metode” este că nu se potriveşte cu nimic din ce ai auzit sau învăţat vreodată. Şi nici nu poate fi aplicată împreună cu alte tehnici mentale, fiindcă postulează lucruri total opuse.

Am sugerat că viaţa ţi-e scrisă dinainte. Astrologia sugerează şi ea că totul este fixat de poziţia astrelor. Dar adevărul gol-goluţ este că nimic nu este scris „dinainte”, pentru că nu există timp. Ăsta-i doar un mod de a vorbi pe înţelesul minţii omeneşti. Cum altfel să pricepi că nu există motive să te îngrijorezi de nimic?!

Nu există niciun plan exterior şi anterior creaţiei, ci ea se autogenerează. Nu există nicio coordonare dinafara creaţiei. Dumnezeu simte organic ce are nevoie creaţia şi îi oferă. Creaţia este una cu Dumnezeu, este trupul Său.

Ideile contează şi ele, fiindcă fac parte din creaţie şi nimic nu este inutil. Dar nu sunt ideile „tale”, fiindcă nu există nicio persoană separată de întreaga creaţie.

Într-adevăr, am afirmat că gândurile tale NU au impact asupra realităţii. Cum altfel să pricepi că comentariile tale interioare nu au niciun efect asupra nevoilor organice ale naturii, fiindcă aparţin unei iluzii?!

Par afirmaţii contradictorii, din cauză că însăşi natura realităţii este paradoxală şi nu poate fi clarificată logic. Există o logică divină, dar care nu-i şi a minţii. Sublima logică divină poate fi pricepută numai când vibrezi mai înalt energetic. Atunci totul devine clar şi se înlănţuie perfect.

Posesiunea demonică şi tămăduirile

Oare modelul tău simplist poate explica fenomenul complex al posedării demonice?

Modelul nu neagă nimic din aparenta realitate complexă şi nici nu îşi propune să o explice. Drept urmare, nu neagă nici existenţa demonilor şi a influenţelor acestora. Doar că diferenţiază între efectele lor fizice, concrete, obiective asupra oamenilor (de genul poltergeist), pe de o parte, şi efectele pur psihologice, subiective, pe de altă parte.

Se pare că cele mai frecvente efecte sunt din a doua categorie, cele subiective. Ele sunt cât se poate de reale pentru pacient, dar nu şi pentru cei din jur. Pacientul este chinuit de voci batjocoritoare, care-l îndeamnă la tot feluri de lucruri absurde şi dăunătoare. Acesta este universul mental al ego-ului său. Aici este loc pentru psihoterapii.

Cei din jur, în schimb, pot fi înspăimântaţi sau chiar terorizaţi de manifestările pacientului. Aceste spaime ţin de universul mental egotic al respectivilor. Putem spune că universurile mentale comunică între ele. Există un subconştient colectiv al întregii umanităţi, dar şi domenii mai restrânse la grupuri de oameni.

Când intervine un preot exorcist, la rândul său, este convins de existenţa şi puterea demonilor. Iar dacă reuşeşte scoaterea dracilor, se poate întâmpla ca aceştia să se lege de el sau de familia lui. De ce? Tocmai pentru că universul său mental rezonează cu aceeaşi sferă demonică, prin educaţie şi preocupări constante.

De pildă, cei treziţi spiritual. În mod natural, iluminatul nu crede în poveşti. Or, dracii se manifestă, în primul rând, prin nişte poveşti mentale. Chiar şi manifestările fizice violente au rolul principal de a spori credinţa în acele poveşti. Puterea dracilor constă în poveştile lor, dar numai dacă sunt crezute.

Câmpul energetic al iluminatului bruiază orice poveste, în mod natural. Este posibil ca cei din preajma sa să rezoneze cu el şi, astfel, să le dispară şi lor credinţa în poveştile dăunătoare. Efectul poate fi spectaculos. Iluminatul este supremul exorcist şi taumaturg. Uneori, simpla lui prezenţă poate induce chiar trezirea spirituală, adică necredinţa în orice fel de poveşti.

Singura „problemă” este că nu se consideră un expert şi nici nu acţionează ca un tămăduitor. Nu-şi propune să vindece în mod sistematic, pentru că nu vede nicăieri niciun „bolnav”. Totul este aşa cum trebuie să fie, inclusiv boala are rostul său, ori lipsa trezirii spirituale.

Pe de altă parte, dacă a venit timpul vindecării, el nu se opune să devină canalul divin pentru ea. Dar nu face din asta un scop personal. Nimeni nu poate profita de iluminare ca de o metodă sigură de a obţine ceva. Efectele sale sunt imprevizibile.

Într-un caz aparte, dacă iluminatul este deja un tămăduitor recunoscut, atunci trezirea spirituală îl poate ajuta sa devină mai eficient. Menirea sa înnăscută este să vindece, iar consecinţa, că mulţi bolnavi sunt îndrumaţi de Divinitate să-l caute. Totuşi, bineînţeles, nu toţi cei chemaţi se vor vindeca, decât dacă le-a sosit ceasul.

P.S. Putem aborda problema şi din altă perspectivă. Unii iniţiaţi spun că ar exista nişte făpturi subtile negative, numite „răpitori”, care se hrănesc cu energia negativă emanată de fiinţele vii. Ar fi foarte probabil ca aceşti demoni să se hrănească cu energia negativă produsă de ego. Dacă este aşa, atunci acei demoni ar muri de foame în preajma unui iluminat, fiindcă el emite zero energie egotică.

„METODE” DE ILUMINARE