<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


MINTEA este mai mult decât CREIERUL

de Rãzvan Petre

Mintea e creierul, creierul e mintea”. Acest slogan propagandistic este emis de către unii cercetători în neuroştiinţe. Dar convingerea lor personală nu poate ţine loc de concluzie filosofică, din considerentele ce urmează mai jos. Există cel puţin două argumente principiale care contrazic acest slogan. Unul ţine de inconsistenţa internă a raţionamentului filosofic care stă la baza afirmaţiei amintite. În al doilea rând, există fenomene obiective care o infirmă de-a dreptul. Să le detaliem.

Cercetările în orice domeniu ştiinţific se bazează pe o anumită paradigmă (set de teorii acceptate, mod dominant de gândire). Pentru familiaritate, în cele ce urmează vom redenumi paradigma ştiinţifică prin cuvântul „doctrină ştiinţifică”. Neuroştiinţele au ca obiect de studiu programatic CREIERUL. În doctrina lor, se postulează că activitatea creierului generează mintea. Dar aceasta este doar o ipoteză de lucru, considerată validă până la proba contrară. Savanţii recunosc sincer că studiile de până acum sunt departe de a ne descifra complet funcţionarea creierului şi, cu atât mai puţin, alte fenomene aşa-zis „parapsihologice”. Totuşi, ei speră optimişti că, într-un viitor nespecificat, creierul va fi desluşit total şi se va demonstra că activitatea mentală nu este decât „o secreţie a neuronilor”.

Acest raţionament se fondează, prin urmare, pe SPERANŢE şi CONVINGERI personale, izvorâte din ipoteza de lucru, nicidecum pe o demonstraţie ştiinţifică şi filosofică riguroasă. Faptul că există observaţii şi experimente care contrazic flagrant ipoteza de lucru a neuroştiinţelor este ignorat. Ei preferă „ascunderea gunoiului sub preş” (ignorarea contra-argumentelor, într-un mod total neştiinţific) sau chiar înaintarea unor pseudo-explicaţii slabe, din frica de a renunţa la vechiul mod de gândire al secolului XX. De fapt, ar însemna să renunţe la speranţa lor nedisimulată că, studiind creierul, vor înţelege mintea. Or, se ştie că „speranţa moare ultima”...  „Cum oare să studiezi mintea în afara creierului???”, ar putea întreba retoric aceştia.

Un geniu dintr-un domeniu limitat al ştiinţei, să spunem un savant care studiază creierul, se poate face de râs în public cu aserţiuni nefondate. Trebuie să diferenţiem clar între calitatea sa indiscutabilă de savant şi cea de filosof amator. Ipotezele de lucru folosite în doctrina ştiinţifică adoptată de el nu pot fi declarate adevăruri ultime, pentru că lipseşte demersul ideatic specific rigorii filosofice, care cere stăpânirea unui volum cât mai vast de cunoştinţe din toate domeniile (pentru a evita o viziune unilaterală, trunchiată).

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom face o paralelă cu activitatea unui poliţist. Poate că nu există altă categorie profesională care să cunoască mai bine lumea infractorilor decât cea a oamenilor legii şi ordinii. În activitatea sa, poliţistul s-a convins că infractorii pot proveni din toate categoriile sociale, iar unii pot chiar să disimuleze atât de bine faptele, încât cineva neexperimentat i-ar absolvi imediat de orice bănuială. De aceea, poliţistul poate nutri convingerea personală, întărită de atitudinea profesională, că oricare dintre cetăţeni este un posibil infractor. Totuşi, nici un poliţist nu declară public faptul că „toţi oamenii sunt nişte infractori potenţiali”, ca fiind crezul său filosofic. Este o chestiune de bun-simţ. Deci, cât de calificat este un neurolog să îşi dea cu părerea în chestiuni filosofice? Ar putea fi îndreptăţit să filosofeze public numai dacă ar avea şi rigoarea necesară...

Unii cercetători din neuroştiinţe se bazează însă pe autoritatea câştigată în domeniul lor profesional ca să lanseze pseudo-adevăruri filosofice, precum cel că „mintea este creierul”...

Până la un punct, putem tolera şi înţelege acest exces de zel în a împărtăşi omenirii credinţa lor personală. Astfel:

1.  Din punct de vedere ştiinţific, ei nu au instrumente pentru a explora fenomenele care ies din doctrina neuroştiinţelor. Pentru ei, invizibilul nu există din cauză că nu poate fi studiat cu instrumentele existente. Pe de altă parte, pentru inventarea altor tipuri de instrumente adecvate noii realităţi, ar fi nevoie de schimbarea teoriei însăşi. Prin urmare, prioritară este schimbarea doctrinei, atitudinii ştiinţifice, care va atrage chiar o metodologie şi concluzii absolut noi.

2.  Din punct de vedere psihologic, poate că savanţii si-ar pierde entuziasmul pentru studierea creierului dacă ar fi convinşi că sediul minţii este invizibil, aflându-se în altă parte decât creierul însuşi. De asemenea, este ştiut că orice om are tendinţa de a generaliza cunoştinţele limitate pe care le are, construindu-şi pe baza lor o „filosofie de viată” proprie. Totuşi, să nu confundăm „filosofia de viaţă” cu adevărata filosofie!

Aceste opinii pot fi înţelese, dar în acelaşi timp combătute, pe cale paşnică, cu argumente raţionale, dacă ele dăunează mentalităţii colective. De aceea am şi numit afirmaţia de la începutul articolului ca fiind un „slogan propagandistic” al ideologiei materialiste. Dincolo de naivitate sau de educaţia primită, se poate întrevedea la unii o dorinţă de persuasiune inexplicabilă asupra cititorilor de ştiinţă popularizată. Ei chiar ne forţează să-i credem că ştiinţa va demonstra cândva că „mintea este creierul”... dar nu ni se oferă şi garanţii în acest sens. Asta e ideologie, nu ştiinţă!

În realitate, mintea nu este doar creierul, dovadă stau mărturiile celor întorşi din moarte clinică (NDE – experienţele din preajma morţii), ca şi experienţele paranormale (telepatie, proiecţie astrală, psihokinezie etc) omniprezente în istorie şi pretutindeni în lume, astăzi mai mult ca oricând. Ele, ieşind cu totul din doctrina neuroştiinţelor, provoacă o mare nemulţumire savanţilor de stil vechi, pentru că le solicită o reevaluare a fundamentelor ştiinţifice cu care au fost educaţi (îndoctrinaţi) în şcoală.

Aceste fenomene stranii sugerează inconsistenţa modelului explicativ neurologic. El este valabil în medicina creierului, în aplicaţii practice plecând de la creier sau avându-l ca scop final, dar nu poate fi generalizat filosofic. Este important să reţinem valoarea practică limitată a unei doctrine ştiinţifice, dar să nu o confundăm cu valoarea sa teoretică generală. De exemplu, unui om cu preocupări lumeşti i-ar fi de ajuns să ştie că Soarele se învârte cu regularitate de ceasornic în jurul Pământului, fiindcă mecanica cerească nu joacă nici un rol în viaţa lui cotidiană. De altfel, omenirea a trăit mii de ani cu această convingere, care s-a dovedit suficientă la vremea respectivă...

Asimilarea unei noi doctrine ştiinţifice nu înseamnă renunţarea completă şi dintr-o dată la cea anterioară, căci cunoaşterea umană necesită continuitate şi acumulări cantitative. Este un salt calitativ, prin care noul înglobează vechiul. Ar fi greşit să absolutizăm o cale sau alta. În fond, cunoaşterea nu are sfârşit, iar singurul păcat este stagnarea. Nu mai este cale de întors la vechea gândire materialistă...

Până aici, am argumentat inconsistenţa vechii doctrine „neuroştiinţifice” şi cât de păgubos, în termenii cunoaşterii, este fixarea mentală în scheme depăşite de vremuri. În continuare, vom arăta cum aceleaşi fapte experimentale din neuroştiinţe pot fi lămurite în alt mod de către noua paradigmă. Este vorba de „doctrina info-energiei”. Avantajul său este că are explicaţii elegante şi consistente pentru fenomenele considerate „paranormale” (inexplicabile) de către vechea gândire ştiinţifică.

Raţionamentul de bază de la care pleacă vechea doctrină este că modificându-se funcţionarea creierului (chimic, mecanic, fizic) sau structura sa (chirurgical, accidental) se constată modificări în funcţionarea minţii (prin teste psihologice, observaţii, experimente etc). Concluzia găsită de savanţi, cea mai directă şi mai comodă, a fost că „mintea se identifică cu creierul”. Noua explicaţie este mai cuprinzătoare şi, desigur, mult mai rafinată.

Mintea este o structură energetică şi informaţională separată de structura fizică a creierului. Am putea înţelege această structură ca fiind o „materie” invizibilă, subtilă, extrem de fină, nedetectată de aparatele de măsură fizice, grosiere. Deci mintea ar fi o materie mai fină decât cea a creierului, în mod analogic cu starea de vapori a apei lichide (este aceeaşi substanţă, dar de o altă densitate). Mintea se foloseşte de creier pentru a se exprima în planul fizic. Oamenii s-au obişnuit să observe funcţionarea minţii doar prin intermediul activităţii creierului. Totuşi, în fenomenele paranormale, mintea se poate manifesta independent de creier, acţionând direct în planul invizibil, subtil, propriu minţii însăşi.

Rolul creierului este, printre altele, de a concretiza în planul fizic activitatea info-energetică a minţii subtile. Creierul reproduce parţial structura minţii, construind o replică fizică a unui mecanism subtil foarte complex. Conform acestui model, mintea determină creierul. Există însă numeroase observaţii - pe care se bazează vechea doctrină - conform cărora creierul influenţează mintea. Cum să explicăm atunci faptul că şi creierul acţionează asupra minţii?

Calitatea activităţii psihice (afecte, gânduri) depinde şi de creier, dar nu el este sursa acesteia. Creierul influenţează exprimarea psihică în planul fizic, dar în plan subtil psihicul ar putea funcţiona relativ independent. Mai concret, unii oameni cu aşa-zise probleme psihiatrice ar putea, eventual, demonstra o perfectă activitate a minţii în planul invizibil. La ei ar fi defecte circuitele de legătură dintre minte şi creier, care le provoacă neadaptarea la planul fizic. Am putea defini creierul ca fiind interfaţa de adaptare a minţii la planul fizic.

Nu ne opreşte nimeni să inventăm metode de a studia mintea în mediul său propriu, info-energetic. De fapt, astfel de studii se desfăşoară de mii de ani, de către iniţiaţii în diversele căi spirituale, esoterice de pretutindeni. Acestea sunt astăzi accesibile oricui doreşte să se instruiască. Ele folosesc ca instrument de cercetare chiar mintea umană, cu posibilităţile sale nesfârşite. Aplicându-le, ne vom convinge personal că mintea este altceva decât creierul. Şi nu este o simplă opinie sau o iluzie, ci o cunoaştere directă atât de vie, încât nu ne mai rămâne nici un dubiu. Se mai îndoieşte numai cel care nu poate trăi el însuşi asemenea experienţe parapsihologice („Toma necredinciosul”).

Poate accepta ştiinţa ca instrument de cercetare însăşi mintea (prin definiţie subiectivă)? Noua obiectivitate poate fi definită ca reproducerea aceluiaşi tip de experienţe psihice individuale la nivel de colectivitate statistică, în condiţii relativ identice şi controlate ştiinţific, astfel încât să fie exclusă orice halucinaţie sau influenţare colectivă. Desigur că asemenea experienţe trebuie conduse de persoane oneste şi instruite în tehnici mentale speciale, având posibilitatea de a ţine sub supraveghere fenomene de neimaginat pentru savanţii vechii epoci.

Mintea poate fi perturbată, indiscutabil, de problemele creierului, din cauză că există interacţiuni permanente între ele două. Mintea solicită un permanent feed-back din plan fizic, iar în lipsa lui sau dacă el este eronat, activitatea minţii va suferi şi ea. Mintea este oarecum „oarbă” la senzaţiile şi realităţile fizice. De aceea, este dependentă chiar şi de semnalele chimice sau electrice care circulă prin creier, ca purtătoare de informaţii.

Când însă cele două etaje se separă, mintea se eliberează de defectele induse de creier şi poate funcţiona perfect în plan subtil (timp în care creierul se odihneşte, mintea rupând temporar contactul cu planul fizic). Nu putem judeca visele nimănui (fie el bolnav psihic) după standardele lumii fizice. Poate că visele unui „bolnav” sunt mai luminoase şi mai coerente decât ale altui om „normal”...

Savanţii au constatat că structurile creierului par a avea funcţii precise şi diferite între ele (deşi unele funcţii nu sunt strict localizate). Noua viziune ştiinţifică consideră aceste structuri neurologice mai degrabă ca pe nişte relee specializate în transmiterea ideilor, emoţiilor, care provin din mintea subtilă. Este evident că, intervenind asupra unui releu fizic, se va distorsiona expresia ideilor sau a afectelor respective. Şi invers, creierul va transmite minţii unele semnale eronate, care vor perturba generarea de idei si afecte normale.

În concluzie, aceleaşi fapte experimentale pot fi interpretate diferit din punct de vedere filosofic, conform paradigmei preferate. Să reţinem că interpretarea materialistă conform căreia „mintea se identifică cu creierul” este o simplă preferinţă personală, nicidecum o concluzie ştiinţifică sau un adevăr imbatabil! Cu cât aflăm mai multe, cu atât devenim mai liberi să gândim neîncorsetaţi în nici o ideologie...

În continuare, vă prezint câteva fragmente din articolul care m-a determinat să scriu studiul de mai sus. Între paranteze drepte am inserat comentariile mele, într-o cheie polemică, pe linia celor ante-discutate.

Răzvan Petre
6 noiembrie 2008

 

Creier trist, creier vesel

sursa : Money Express, 29 oct 2008
de Dr. Michael Craig Miller (Redactor Şef la ‘The Harvard Mental Health’)

Dintr-o sută de miliarde de celule nervoase, mai mult sau mai puţin, nici una nu are capacitatea de a simţi sau de a raţiona individual, dar împreună generează conştientul. [Chiar aşa? Cum anume? Explicaţi formarea conştientului, dacă vreţi să fiţi credibili! În realitate, e o afirmaţie aruncată “la plezneală”, nicidecum una ştiinţifică. Tot astfel, comentatorii de ştiinţă popularizată vorbesc despre muşuroaiele de furnici ca părând a fi proiectate de mintea unei arhitect. Dar imediat adaugă, speriaţi de ceea ce tocmai au afirmat: “Lucru imposibil. De fapt, minţile milioanelor de furnici creează un gând colectiv ordonator.” Numai că asta e şi mai greu de înţeles...] Timp de aproape 400 de ani, urmând ideile filozofului francez Rene Descartes, cei care s-au gândit la natura conştientului au considerat mintea în relaţie cu corpul, dar separată de el. În acest model, numit ‘dualism’ sau problema minte-corp, mintea era ‘imaterială’, neancorată în nimic fizic. Astăzi, neurologii descoperă o multitudine de dovezi ale unei idei cu care s-a jucat chiar Freud, cu mai bine de 100 de ani în urmă, anume că separarea minţii de creier nu are nici un sens. [De când au început neurologii să invoce autoritatea lui Freud, psihanalistul??? Poate de când au descoperit preferinţa comună pentru ateism. Sau nu este decât un procedeu de „fermecare” a cititorilor?!] Neurologul şi psihiatrul Eric Kandel, câştigător al Premiului Nobel, a declarat acest lucru direct, într-o lucrare publicată în 1998: ‘Toate procesele mintale, chiar şi cele mai complexe procese psihologice, provin din operaţiuni ale creierului’. [Iată cum se face un transfer insidios de autoritate, dinspre un domeniu restrâns al ştiinţei înspre filosofie, unde respectivul nu are nici o competenţă.]

Cercetătorii neurologi sunt cu toţii de acord [aşa, fără nicio excepţie, mai ceva ca în democraţia socialistă???] că mintea se naşte din cooperarea a miliarde de celule interconectate, care, individual, nu sunt mai inteligente decât o amoebă. Dar ideea că mintea umană s-ar putea naşte dintr-o astfel de înşiruire inconştientă e şocantă pentru oricine. [E şocantă inclusiv pentru cei care o lansează, dar, săracii, se încurajează reciproc să susţină bazaconii reducţioniste. Şi contrazice evidenţa că întotdeauna e nevoie de un coordonator inteligent al unei mulţimi, fie ea formată din celule vii.] Mulţi îşi exprimă mirarea că emoţiile, durerea, sentimentele sexuale sau convingerile religioase ar putea fi un produs al funcţiilor creierului. Ei resping noţiunea că astfel de experienţe bogate pot fi reduse la simple procese mecanice sau chimice. Sau se îngrijorează că explicaţiile ştiinţifice ar putea seduce oamenii, care ar adopta un fel de lene morală ce ar scuza orice slăbiciune umană: ‘Creierul meu m-a pus să fac asta’. [De fapt, oamenii posedă înţelepciunea că teoriile se schimbă mereu, iar viaţa este infinit de complexă. Ei intuiesc că omul nu este închis în creierul său, ci deschis către universul nesfârşit.]

Drumul către descoperirea bazelor biologice ale acestor experienţe umane complexe a dat naştere unei discipline relativ noi: neurologia cognitivă. Aceasta a explodat recent ca domeniu, mulţumită în mare parte deceniilor de progrese ale tehnologiei de cercetare neuronală imagistică, ce ne permite să vedem creierul la lucru. Aşa cum a spus şi doctorul Joel Yager, profesor de psihiatrie la Universitatea din Colorado: ‘Acum putem privi cum şovăie mintea!’ Cu siguranţă că nu veţi găsi o definiţie a expresiei ‘îţi fuge mintea’ în manualele de neurologie modernă. De asemenea, vă va fi greu să găsiţi cuvintele ‘fericire’ sau ‘tristeţe’, ‘furie’ sau ‘dragoste’. [Nu ar fi oare mai corect să vorbim despre acţiunea asupra creierului a acestor emoţii? Nu ar fi o dovadă de probitate ştiinţifică să recunoaştem faptul că încă nu ştim ce şi cum le provoacă? Probabil că le generează însăşi mintea cea imaterială!] Cu toate astea, neurologii înţeleg într-o măsură din ce în ce mai mare creierul emoţional şi încep să privească îndeaproape aceste stări subiective, ce erau nu cu mult timp în urmă terenul filozofilor şi poeţilor. [Se sugerează că filosofia ar fi ceva prea penibil ca să fie luată în serios. Poate de aceea orice savant se crede mai capabil decât filosofii. Ar putea fi un efect secundar nedorit al hiperspecializării lipsită de dialog interdisciplinar.] E o ştiinţă complexă ce promite multe în ce priveşte îmbunătăţirea calităţii vieţii. [Aşa să ne ajute Dumnezeu!]

 

Încheiere

SPIRITUL ARE UN ROL FOARTE IMPORTANT

Conform definiţiei, psiho-logia este ştiinţa SUFLETULUI, nu ştiinţa creierului! Dacă sufletul nu este creierul, atunci ce este sufletul? Pentru a evita să răspundă la această întrebare dificilă, neuroştiinţele spun că sufletul este totuna cu creierul. Dar psihologii au dreptul să-şi aleagă o altă viziune.

După opinia noastră, psihicul are o origine spirituală, el nu este un produs al materiei. Dacă spiritul stă la baza psihicului, desigur că psihologia trebuie să se preocupe şi de Spirit. Psihologia fără spiritualitate este lipsită de orizont, precum o artă decadentă.

Există psihologi având ca hobby lecturi despre spiritualitate. Dar ei nu îndrăznesc să depăşească canoanele profesiei practicate şi dezaprobarea colegilor. Există şi maeştri spirituali care au studiat psihologia. Văzându-i însă limitările, ei nu intră în detaliile ştiinţifice, limitându-se la psihologia practică. Rareori veţi găsi o abordare simultan spiritual-esoterică şi psihologic-ştiinţifică.

Iată mai jos câteva fapte care relevă importanţa covârşitoare a Spiritului nu numai pentru personalitate, ci chiar pentru funcţionarea generală a organismului.

1. Joao de Deus (Ioan al Domnului) este un celebru vindecător brazilian, popularizat în toată lumea. El este un medium de încorporare, adică în trupul său intră spirite vindecătoare care realizează operaţii energetice şi chiar fizice asupra a mii de pacienţi. La un moment dat, Joao de Deus paralizase parţial, dar se vindeca imediat atunci când încorpora un alt spirit. Revenea la starea de paralizie imediat ce spiritul-musafir îl părăsea, iar spiritul propriu se întorcea în trup.

2. În cazuistica psihiatrică a personalităţii multiple se cunosc situaţii în care, de exemplu:

Din punct de vedere parapsihologic, pacientul cu “personalitate multiplă” este un medium involuntar, în care intră unul sau mai multe spirite.

Ce concluzii majore se pot desprinde din cele de mai sus privind rolul Spiritului pentru om?

În cazul mediumului de încorporare, este evident că spiritele care se perindă în trupul său îşi poartă propriul biocâmp fost-uman (în perispiritul lor). Este o dovadă clară a perpetuării elementelor psiho-vitale personale de la o încarnare la alta şi între ele.

În plus, în cazul pacientei care nu a dormit ani de zile, este evident că spiritele se încărcau cu energie din planul subtil, în timpul în care îşi aşteptau rândul la încorporare, dând apoi suficientă vitalitate corpului mediumului-pacient ca acesta să nu mai aibă nevoie de odihnă.

În cazul omului obişnuit, refacerea prin somn este posibilă datorită detaşării spiritului de trup şi alimentarea sa cu energie din planurile non-fizice. De fapt, biocâmpul uman are o componentă esenţială, detaşabilă, formată chiar din perispirit.

Răzvan Petre
19 august 2009