< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Necazul ⚡ Karma ta face parte din karma Creaţiei ♨ Totul e scris dinainte ⚔ Nimeni nu are merit şi nici vină ☣ Creaţia e un vis ⚛ Inexactităţi în akasha ☢ Dilema omului spiritual ✂ „Justiţia divină” 🌟 Pericolul dualismului ☯ Moştenirea lui Ramesh Balsekar 🌸 Rolul minţii e de a imagina poveşti ❇ Muţenie şi vorbărie
«Pentru a deveni Absolutul trebuie să accepţi că tu eşti Dumnezeu. Că există Doar Dumnezeu. Trebuie să admiţi că şi ceilalţi sunt Dumnezeu.
Dar dacă Iubirea ta nu ajunge atât de departe şi te laşi orbit de propria-ţi umbră, atunci nu te plânge că Eliberarea încă n-a sosit. De ce s-ar revela Libertatea cuiva care refuză să întruchipeze Iubirea?!
Când eşti gata să-l percepi pe Dumnezeu în totul şi orice, atunci ai deschis o poartă, o poartă care face posibil să fii înghiţit de viu de către Absolut.
PS. Orice urăşti este Dumnezeu, pentru că există Doar Dumnezeu. Orice crezi că nu ar trebui să se întâmple este Dumnezeu, pentru că există Doar Dumnezeu. Conştientizează că nu există Decât Dumnezeu şi acest adevăr va învinge; la început, în propria ta experienţă şi apoi în cea colectivă.»
De ce mi se întâmplă necazul ăsta tocmai mie, care sunt un om bun?
Răspunsul scurt:
1. Ţi se întâmplă fiindcă aşa ţi-e scris.
2. Nu eşti nici bun, nici rău, ci exact aşa cum te face Divinitatea să fii.
Dacă ai înţeles bine acest răspuns, eşti scutit să mai citeşti acest articol...
Ai putea presupune că necazul e o lecţie de viaţă din care înveţi ceva ca să nu mai greşeşti mâine sau în încarnarea viitoare. Asta, cu condiţia să ai un suflet nemuritor, separat de Dumnezeu, care doreşte să evolueze la infinit. Cu alte cuvinte, în viziunea dualistă, te aştepţi să rămâi separat de Dumnezeu pe vecie, nu-i aşa?!
Nondualismul susţine contrariul. Nu eşti altcineva sau altceva decât Dumnezeu, deja. Chiar dacă te simţi ca o mică conştiinţă diferită de Dumnezeu, asta-i numai o iluzie temporară. Chiar şi timpul e o iluzie.
Or, dacă totul este pus la cale de Divin, iar El nu are ce învăţa din păţaniile tale, înseamnă că singurul Său scop este, pur şi simplu, trăirea, senzaţiile create în om de acel eveniment dorit sau nedorit.
E ca o piesă de teatru. Toţi spectatorii ştiu că merg la o înscenare al cărei deznodământ îl cunosc dinainte, şi totuşi, trăiesc intens drama, ca nişte copii naivi.
Tu, ca individ aparent separat, ai singurul rol de a avea aceste senzaţii personale. Eşti o păpuşă divină de trăit senzaţii vii. Un Pinocchio real. Un robot psihologic.
< Sus >
Care-i rostul necazului care ţi se întâmplă?
Ai putea găsi un măreţ scop spiritual, cum ar fi arderea karmei sau dobândirea înţelepciunii supreme, dar fii sigur că nu justifică totul. E doar o acoperire. Dacă vei cerceta mai atent, vei rămâne tot nelămurit. Căci scopul tău personal este înglobat în scopul Creaţiei întregi.
Dacă tu crezi că poţi trage o linie de diviziune şi să explici doar partea ce ţine de karma ta sau lecţiile tale de viaţă, te înşeli. Ca să înţelegi corect de ce ţi se întâmplă asta, va trebui să desluşeşti care-i dharma şi karma Creaţiei. Şi bineînţeles că te vei împotmoli. Nimeni nu a reuşit să-i găsească rostul.
Pe de altă parte, a nu-ţi găsi niciun scop poate fi deprimant. Să te limitezi numai la jocul cauzelor evidente şi a efectelor imediate este simplist şi inhibant. Dar nici nu poţi găsi adevăratul scop, ceea ce-i frustrant pentru intelect.
Dilema e totală şi de nerezolvat pentru mintea omului.
< Sus >
Oricum, totul e scris dinainte. Nu poţi fenta destinul. Dacă ai impresia că poţi, este pentru că şi „fentarea” a fost prescrisă. Nimeni nu e de vină şi nimeni nu are vreun merit, deşi fiecare faptă pare să conteze decisiv în curgerea evenimentelor.
Iar scenariul are rostul ca Creatorul (orice o fi acesta) să experimenteze ceea ce simte omul respectiv. Nicio aparentă persoană nu poate schimba nimic, ci doar să trăiască, aparent liber, ceea ce i s-a dat să trăiască.
Totuşi, înţelegând că totul e scris dinainte, nu înseamnă să fii de acord cu, de pildă, agresorii tăi, ci să reacţionezi normal. Asta vrea Creatorul, să simtă totul – şi plăcerea puterii, şi durerea victimei. Iar apoi, reacţia în oglindă, efectul de bumerang. Totul, pe rând. Şi nu neapărat atunci când ne aşteptăm noi.
Deci adevăratul fatalism sau predeterminism nu îndeamnă la pasivitate, ci la naturaleţe, dezinhibare şi, simultan, neutralitate, detaşare, dezidentificare cu aparentul personaj pe care-l joci.
< Sus >
Dacă ai ajuns la nivelul la care înţelegi această farsă cosmică, măcar intelectual, înseamnă că ţi-e menit ca, din acest moment, să nu te mai identifici total cu persoana ta şi necazurile ei. Nu e meritul tău, nici de data asta. Asta experimentează Creatorul prin personajul tău acum: luciditatea. Deci toate – bine şi rău, prostie şi înţelepciune, bucurie şi tristeţe – sunt prescrise şi dorite de Creator, ca să simtă totul şi toate. Şi nimic nu este rupt de întreg, totul se leagă magnific. Rostul unei întâmplări se poate vădi abia peste secole, dacă cineva ar sta să analizeze.
Nu fii supărat pe cel care te-a nedreptăţit, dar nici nu-i cânta osanale. Fii cât mai neutru. Prin acela a acţionat destinul tău. Nici măcar nu e destinul tău, ci doar o mică parte din scenariul cosmic. Tu eşti doar un martor la spectacol.
Cu siguranţă că vinovatul îşi va primi răsplata karmică, dar nu te priveşte pe tine să-i ţii socoteala. Dacă va fi cazul, vei afla despre „pedeapsa divină”. Dar nu spera la asta, nu-ţi pierde timpul şi energia nutrind gânduri de răzbunare, nici măcar din partea justiţiei divine. Ar fi un joc mintal care îţi tulbură seninătatea. Încearcă să îndepărtezi astfel de gânduri primitive.
Dumnezeu nu este răzbunător, nici măcar când pare că face dreptate. „Justiţia divină” e foarte vagă, imprecisă, imprevizibilă. Nu te baza pe ea, fiindcă nu e aliatul tău. Şi, desigur, nici nu încerca să-ţi faci singur dreptate, căci te vei afunda în necazuri şi mai mari. „Dreptatea” e doar un concept omenesc eronat din start.
Înţelege că asta ţi-a fost soarta. Şi nimeni nu-i ferit de necazuri. Nimeni. Toţi au parte de bucurii şi tristeţi. Prin fiecare om trăieşte Divinul. Unii sunt mai favorizaţi, mai dăruiţi de Divin, alţii, dimpotrivă, stau la coadă, vai de mama lor. Sunt doar nişte aparente personaje, dar în spatele tuturor se ascunde Divinul Creator, singura realitate. Necazurile nu sunt ale tale, bucuriile nu sunt ale tale. Tu eşti doar o schiţă de personaj.
< Sus >
Cuvântul „Creator” nu-i corect. Ceea ce a creat, din raze de lumină, nu-i real, este doar un vis în mintea Absolutului Visator. Prin urmare, nimeni nu se naşte, nimeni nu moare, nimeni nu a suferit, nimeni nu s-a bucurat. Aceste aparenţe există de dragul Visătorului. Personajele sunt doar instrumente pentru diverse trăiri. Impresia de „eu” este doar un alt vis în vis. Poate ai auzit ideea modernă că „trăim într-un matrix”, un fel de simulare pe computer, o realitate virtuală...
Gândurile care ne vin nu sunt ale noastre. Intenţiile pe care le avem, nu ne aparţin. Nehotărârea şi nelămuririle, nici astea nu-s ale noastre. Nici lenea, nici forţa, nici iubirea, nimic. Totul vine de undeva, iar noi acţionăm automat, crezând că avem liber-arbitru. Voinţa personală este o iluzie subtilă şi puternică cu rolul de a face mai credibilă viaţa. Dacă am simţi clar că totul e o farsă, atunci nu am mai nutri aceleaşi senzaţii tari. Prin urmare, Divinul nu ar mai simţi ceea ce vrea să simtă.
De fapt, nimic nu poate fi altfel decât este deja şi e o simplă speculaţie să imaginăm scenarii alternative. Dar chiar şi imaginaţia este prescrisă, căci oferă şi ea anumite senzaţii Divinului, un fel de „joc secund”, un joc în joc. Odată ce ne simţim deconectaţi de la Sursă, în vidul creat îşi găsesc un loc primitor imaginaţia şi gândirea.
Toate funcţiile vieţuitoarelor oferă senzaţii pentru Divin, de la simplul instinct de supravieţuire până la cele mai rafinate delicii estetice. Nimic nu este mai presus sau mai prejos în faţa Divinului...
< Sus >
Dar dacă totul e scris dinainte, de ce spiritele care citesc în arhiva akashică greşesc deseori previziunile de viitor?
Poate că acea „akasha” din care citesc spiritele este doar imaginaţia Divină deghizată în bibliotecă sau glob de cristal. Adevărata desfăşurare cosmică o ştie numai Divinitatea, din care strecoară, numai câteodată, informaţii exacte şi în „akasha”.
Cu alte cuvinte, spiritele nu ştiu nimic cu de la sine putere, ci doar ce primesc de la Divin. Cu cât spiritele cresc în rang, cu atât află mai multe lucruri exacte, li se întăreşte viziunea akashică. Dar niciodată cunoaşterea lor nu va fi completă, identică cu a Creatorului. Nicio fiinţă creată nu va egala vreodată Creatorul.
Omul iluminat recunoaşte că nu ştie nimic. Adevărata iluminare înseamnă să trăieşti împăcat cu necunoaşterea. Asta-i vidya, adevărata cunoaştere.
Marea diferenţă dintre spiritele inferioare şi cele superioare este că ultimele îşi recunosc neputinţele şi greşelile în previziuni. Desigur, dau vina pe faptul că omul are liber-arbitru, care poate modifica viitorul. Este o scuză elegantă, dar viitorul este deja scris în amănunt. Nu doar faptele noastre şi evenimentele, ci chiar şi trăirile psihice, strict lăuntrice. Viaţa ni s-a încheiat deja. Ceea ce trăim acum este reluarea ei cu încetinitorul, ca s-o savurăm mai bine. S-a încheiat – asta-i partea tristă. O reluăm cu încetinitorul – asta-i partea distractivă.
Dar când un om obişnuit aude aceste cuvinte, se poate întrista. Aude că este un simplu personaj de mucava pe o scenă de teatru decorată cu alte cartoane vopsite. Iar adevăratul Făptuitor sau Păpuşar stă mereu pitit în culise, nevăzut, necunoscut. Uneori joacă şi rolul de sufleur, când ne strecoară nişte informaţii exacte despre viitor. Face asta ca să demaşte falsul că ne-am decide singuri viitorul.
Nimănui nu-i place să afle că e un simplu instrument sau personaj dintr-un scenariu, că nu are libertate. Că nu se ridică nici măcar la nivelul lui Pinocchio, care măcar a devenit o fiinţă reală. Dar aceea e doar o simplă poveste pe placul oamenilor, care preţuiesc mult ideea de liber-arbitru, de mecanism care a devenit, nu se ştie cum, autonom.
< Sus >
Sentimentul de independenţă şi autonomie personală este încastrat în fiinţa umană şi nu poate fi eliminat, decât prin Graţia divină. Ateul e ferm convins că voinţa sa este supremă şi că este pe deplin responsabil de tot ce se petrece.
Omul spiritual începe să aibă mari îndoieli. Cunoaşteţi, probabil, frumoasa rugăciune:
«Dă-mi Doamne răbdarea de a suporta ceea ce nu pot schimba,
Dă-mi puterea de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă
Şi mai dă-mi înţelepciunea de a deosebi între cele două situaţii!»
Ea rezumă marea dilemă a omului spiritual. Pe de-o parte, recunoaşte post-factum că anumite evenimente şi alegeri pe care le-a făcut nu puteau fi altfel, că aveau un scop ascuns, revelat ulterior. Pe de altă parte, nici nu poate renunţa la liberul său arbitru şi încă mai crede că există multe situaţii în care poate alege cu adevărat.
Acesta e şi motivul pentru care majoritatea învăţăturilor spirituale vorbesc atât de Voinţa Divină atotputernică, cât şi de responsabilitatea propriilor noastre fapte, care trebuie orientate către bine.
În realitate, noi nu decidem niciodată nimic. Faptul că suntem nişte persoane aparent decente, echilibrate, binevoitoare, nu e meritul nostru, după cum nu este vina noastră dacă suntem invers. Meritul şi vina sunt doar aparenţe, cu menirea să ne dea senzaţia de libertate, să ne deschidă orizontul tuturor posibilităţilor. Este o simplă impresie, nu o realitate absolută.
Aşa că fii liniştit, că nu vei greşi, orice ai alege! Iar dacă te vei răzgândi, nici atunci nu vei greşi. Aşa funcţionează Unimea, acceptă orice din partea ta, pentru că orice ai face tu, îi urmezi Voia. Nimic nu e în afara Unimii – nu doar ca simplă existenţă, ci nici ca fapte şi decizii şi dubii şi răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu.
< Sus >
Ce tocmai am spus nu poate fi o scuză pentru cei cu rele intenţii. În primul rând, ei înşişi nu vor crede aşa ceva, fiindcă nu sunt orientaţi spre iluminare şi înţelepciune. În al doilea rând, nimeni din jur nu o va lua în serios. Justiţia umană nu poate ţine cont de predestinare, căci are ca fundament ferm responsabilitatea individuală.
„Justiţia divină” nu are nimic în comun cu cea omenească, care are rolul să îndrepte ceea ce omul a greşit. Or, din start, nimic nu este greşit în Creaţie, totul decurge perfect, cu toate aparentele greşeli şi îndreptări. Erorile erau prevăzute să existe. Corecţiile erau şi ele prevăzute să existe. Nu există întâmplare, deşi totul pare aleator. Deci nu are cum să existe „justiţie divină”.
Este un joc uimitor, o magie perfectă, care-i păcăleşte chiar şi pe magicieni. De ce credeţi că magicienii nu-şi spun secretele niciodată? Pentru că nici ei nu înţeleg prea bine cum le funcţionează magia. Dar înţeleg bine că nu ştiu mai nimic. Ei doar aplică nişte reţete pe care le-au învăţat de la spirite, iar mai departe le lasă să acţioneze cum ştiu ele mai bine. Magicienii se pot mândri în faţa „ignoranţilor” cu numerele lor spectaculoase, dar nu se pot lăuda cu vreo cunoaştere divină. Sunt şi ei duşi de val, doar că fac surf pe valuri mai înalte. Iluzionismul demonstrează multă ingeniozitate umană, dar magia autentică ţine exclusiv de metafizică.
< Sus >
De metafizică ţine şi moartea. Ea este punctul de glorie al vieţii. E momentul când ne dăm seama că n-am fost niciodată în pericol. Culmea, în clipa pierderii absolute, dobândim Totul. Ne dăm seama că nu l-am pierdut niciodată. Întotdeauna am fost vegheaţi de sus, sau din interior, sau de pretutindeni.
Ne este frică de viaţă, fiindcă nu putem vedea Realitatea. Iar asta, pentru că aşa trebuie: să fim orbi. Puţini oameni sunt treziţi pe deplin din somnul conştiinţei. Nu este „vina” nimănui, ci aşa funcţionează iluzia cosmică. Suntem obligaţi de împrejurări să avem anumite reacţii emoţionale şi comportamentale. Le putem regreta sau nu, le putem înţelege sau nu, le putem corecta sau nu. Totuna. Orice reacţie e necesară, pare-se, şi îmbogăţeşte viaţa universală cu câte ceva.
Credinţa dualistă în Bine şi Rău are mari hibe raţionale, pe care suntem împiedicaţi să le sesizăm. Mergem înainte, „din greşeală în greşeală, spre victoria finală”.
Suntem limitaţi de a privi doar din propria noastră perspectivă şi nu înţelegem motivaţiile celorlalţi. Nici nu vrem să le ştim, ca să nu ne înduplece cumva, să nu devenim prea îngăduitori cu ei. Şi totuşi, fiecare este mişcat de Dumnezeu, în felul său. Nimeni nu are dreptate, decât în mintea sa. Nu există o dreptate absolută, un bine absolut. Singurul adevăr este că nu există un adevăr absolut.
Dar cui îi pasă de filosofie şi metafizică, când sunt atâtea probleme urgente şi importante de rezolvat?! Uite aşa, ni se pune vălul pe faţă şi ne pierdem busola spirituală. Rapid.
Credeţi că Dumnezeu n-ar putea să ne dea la toţi mintea românului cea de pe urmă?! Sigur că ar putea, drăguţul de El. Iar dacă n-o face, oare nu-i cam dur?! Ar fi crud, dacă ar fi o Fiinţă, o Persoană. Dar El este o energie impersonală, o inteligenţă universală, o iubire a binelui şi a răului.
De fapt, nu există bine şi rău decât în mintea omului. Aici e buba, în minte. Frica omniprezentă ne face să împărţim totul în bine şi rău. Iar frica provine din sentimentul vulnerabilităţii, cauzat, la rândul său, de senzaţia separării de Sursa vieţii. Vedeţi cum se leagă lucrurile, mai presus de voinţa omului?
Deci frica este efectul iluziei separării, de care nu suntem vinovaţi. Unii simt mai multă frică, alţii mai puţină. Dar e aceeaşi iluzie care ne domină. Cei mai fricoşi sunt mai agresivi (cel puţin lăuntric), fiindcă văd în exterior mai multă duşmănie, iar apoi simt nevoia să se apere, „pe bună dreptate”, de acea duşmănie imaginată.
Toate lucrurile astea sunt bine cunoscute în psihologie şi spiritualitate. Dar la ce folos?! Teoria e interesantă, dar rareori are eficienţă în practică. Vedeţi cât de neputincioşi suntem de unii singuri?! Cum spune cântecul: „norocul s-a împărţit la unii cu carul, numai mie cu paharul”. Norocul pare a fi o realitate neîndoielnică. „Fortuna imperatrix mundi”, cum spune opera lui Carl Orff, „Carmina Burana”. Cum să nu te superi pe norocul altuia, când îţi este atât de greu?!
Răspunsul e simplu: nesupărându-te. Păstrându-ţi pacea minţii. Cum spunea Ramesh Balsekar, singura posibilitate raţională este să accepţi că totul este mâna şi voinţa divină. Dacă păstrezi jumătăţi de măsură, că Dumnezeu ar fi bun, iar Diavolul ar fi rău, atunci îţi pierzi echilibrul, cazi într-o extremă. Ăsta-i marele pericol al dualismului: dezechilibrul. Dualismul e totuna cu iluzia cosmică.
De fapt, chiar şi părinţii creştini spun că diavolul n-ar avea nicio putere dacă nu i-ar fi îngăduit de Dumnezeu. Asta-i o afirmaţie clar nondualistă.
Dar poate că nu ne interesează. Pe noi ne interesează scandalul, conflictul, ofensiva şi contraofensiva. Adică dualitatea. Vrem să luptăm, nu să ne resemnăm. Acceptarea predeterminării sună a fatalism. Şi chiar este.
Dar nondualitatea spune chiar mai mult. Nu numai că totul ne este scris dinainte, ci nimic din ce gândim, spunem şi facem nu este intenţia noastră. E acelaşi lucru, spus în două feluri diferite. Doar că în expresia a doua trebuie să acceptăm mai mult, anume că „noi” nici nu existăm.
Dacă nu decid nimic, atunci ce rol mai am eu? Evident, niciunul. Dacă nu am niciun rol, mai are eul vreo realitate?! Evident că nu. Şi atunci, cine sunt eu? Evident, nimeni, nimic. Nimenimic.
< Sus >
Fiindcă am pomenit de Ramesh Balsekar, unii nondualişti „purişti” cam strâmbă din nas la numele acestuia, pe motiv că, deşi a fost discipolul lui Nisargadatta Maharaj, nu a ajuns un iluminat get-beget. Nu ştiu, dar învăţătura sa mi se pare foarte potrivită pentru cei care au ajuns la mesajul nondualist, dar nu-l pot realiza în ei înşişi, lovindu-se de zidul neputinţei personale. Unii ajung chiar la depresii grave, dându-şi seama că idealul este de neatins altfel decât printr-o întâmplare norocoasă sau divină.
Învăţătura nondualistă lui Ramesh este foarte eficientă în cazul acestor căutători care nu mai găsesc niciun rost pentru căutarea spirituală, dar asta nu-i face fericiţi. Obiectivul lui Ramesh este fericirea sau pacea, nu iluminarea. De multe ori, iluminarea este o iluzie după care aleargă discipolul îmbătat de idealul Absolutului. În acest sens, nu diferă de alte idealuri spirituale absurde răspândite prin lume.
Învăţătura are un fundament în verificarea sa practică, mai ales pe discipolii săi occidentali. Unul dintre aceşti discipoli de încredere i-a fost Roger Castillo, care apoi a devenit învăţătorul Lisei Cairns, o iluminată cu succes pe internet. Şi iată ce mărturiseşte Roger pe site-ul său:
Gurul a adus un set de concepte bazate pe propria sa experienţă şi le-a împărtăşit generos şi răbdător celor care i-au călcat pragul timp de 25 de ani.
După ani de zile în care a asistat la convorbirile lui Nisargadatta (fiindu-i translator regulat) şi nu a căpătat răspunsurile pe care le dorea, Ramesh a decis să se focalizeze pe căutările sale practice şi ce putea să observe pe cont propriu. Asta i-a adus nu răspunsuri, ci dispariţia întrebărilor.
El căuta fericirea personală, pe care a asimilat-o cu „iluminarea”. Conform concepţiei sale, iluminarea nu-i decât pacea neîntreruptă a minţii pe tot timpul zilei. (Desigur, această definiţie pare să nu fie totuna cu pierderea eu-lui, dar interpretează corect psihologic starea de iluminare.)
Baza învăţăturii sale psiho-nondualiste este conceptul clasic indian de predeterminare şi non-făptuitor: „Totul se întâmplă din Voinţa Divină, nu eu sunt adevăratul decident”. Când acest concept ni se cimentează bine în minte, credinţa în existenţa individuală separată se dizolvă şi percepem legătura noastră indestructibilă cu Sursa. Conştientizăm că trupul duce la îndeplinire permanent directivele divine, suntem o expresie a Sursei. Şi astfel, dispar de la sine sentimentele de vină, mândrie şi acuzaţii. Pacea minţii devine dulcea pace a inimii.
Principiul non-făptuitorului se aplică inclusiv la învăţăturile pe care Ramesh le împărtăşea cu atâta uşurinţă zi de zi. Deseori, remarca cât de impresionat era el însuşi de claritatea acestor concepte. El spunea, nu cu mândrie, ci bazându-se pe o analiză obiectivă a ceea ce scotea pe gură, că această învăţătură simplă, clară şi coerentă chiar funcţiona, era un fapt la care era martor, recunoscând că nu era „făptuirea” sa.
Deşi tot o învăţătură Advaita, totuşi avea ceva diferit, abordând subiectul din perspectiva vieţii de zi cu zi, nu de sus în jos. Îi ajuta pe cei care-l vizitau să-şi elimine unele confuzii spirituale, multe dintre ele aducându-le suferinţă în loc de pace.
Roger adaugă că, fiindu-i discipol constant, simţea nevoia să reformuleze conceptele sale, crezând că anumite cuvinte nu exprimau corect ideea. Niciodată însă Ramesh nu a fost de acord că ar fi nevoie de vreo reformulare. Iar cu timpul, Roger şi-a dat seama că vorbele lui Ramesh erau atent alese şi exacte, şi tocmai această robusteţe a exprimării l-a ajutat să-şi corecteze unele greşeli de înţelegere.
În esenţă, Ramesh Balsekar afirma că „Orice se întâmplă prin fiecare minte-corp este în conformitate cu genele sale şi condiţionările actuale”. Şi mai adăuga: „Să fie foarte clar, ceea ce vă comunic aici este doar o nouă condiţionare mentală, care are puterea să vă schimbe în mod radical actualele voastre condiţionări.”
< Sus >
Aş completa spunând că nondualismul este o poveste foarte simplă, cea mai simplă cu putinţă, care înlocuieşte toate celelalte poveşti mai complicate. De pildă, afirmaţia „Dumnezeu este unul singur” este pur nondualistă, echivalând cu: „Nimic din ceea ce există nu este separat de restul, deci Dumnezeu e tot ceea ce există, este unic”.
Dar mintea dualistă a interpretat-o cu totul altfel: „Dumnezeul vostru nu există, ci numai Dumnezeul nostru există”. Spus pe şleau, acceptăm numai definiţia pe care o dă imaginaţia nostră acelei ipotetice Fiinţe supreme, dar nu acceptăm şi imaginaţia vostră. Este o dispută între ipoteze şi între imaginaţii, fără legătură cu Realitatea.
Realitatea, când este percepută direct, anihilează orice ipoteze şi imaginaţii. Pentru minte, este devastator, supremul cataclism, Rudra-Shiva – distrugerea absolută. Într-un fel, este bine că mintea nu poate percepe Realitatea, căci ar fi un chin inacceptabil. Rostul minţii e opus: să imagineze diverse poveşti despre ceea ce nu există.
Chiar şi simpla discuţie despre nondualitate îndepărtează rapid o mulţime de oameni. Ei presimt pericolul descoperirii Adevărului incomod. Procentul de oameni spirituali care îndrăznesc să asculte regulat mesajul nondualist este extrem de redus. Şi de aceea este bine ca nondualiştii să se sprijine reciproc în comunităţi restrânse, pe internet sau în persoană, fiindcă nu au cu cine altcineva schimba impresii în tonul acestui mesaj radical.
Totuşi, nu poţi fi partizanul nimănui, căci toţi oamenii sunt expresiile Tale. Aşa că orice îţi prezintă viaţa este propria Ta operă, de care te bucuri, indiferent dacă te doare sau te înveseleşte.
«Oriunde am fi în desfășurarea vieţii noastre, acolo suntem meniţi să fim. Prin intuiție şi chemarea personală, Realitatea ne vorbește desăvârşit. Trebuie să ascultăm ce ne spune Infinitul. Viaţa are modul său de a ne conduce într-un mod perfect, cu condiţia să o ascultăm.» ~ Adyashanti ~
< Sus >
Fericirea...
Alergăm după fericire precum câinele după propria-i coadă. Ea nu depinde de efortul cu care o urmărim, fiindcă e deja în noi.
Voinţa personală...
Care voinţă, când totul este predeterminat, scris dinainte?!
Spaţiul...
Care spaţiu, când nu există separare?!
Observi? Orice gând se dizolvă înainte de a-l putea exprima. Despre ce să vorbim, când nu ai cum vorbi?! Orice subiect ai alege, se scurge rapid în acelaşi sorb hămesit de sensuri.
Nu poţi aduna destule idei într-o naraţiune cursivă. Orice concept e fals, orice afirmaţie e mincinoasă, orice dorinţă provine dintr-o iluzie – iluzia că ceva ar lipsi. Nimic nu lipseşte. Totul e pus la locul lui. Totul decurge conform proiectului.
Proiectul...
Care proiect, dacă nu există timp?!
Viaţa...
Totul e numai viaţă în mod continuu, neîntrerupt.
Moartea...
Asta-i frica de întrerupere, teama de o fantasmă.
Însă când dai atenţie efemerului, dintr-o dată ai ce vorbi. Poţi discuta la nesfârşit despre trup şi nevoile lui, despre cât de importante sunt aparenţele pentru eu.
Divinul îşi prezintă această creaţie iluzorie ca fiind cât se poate de reală, de serioasă, plină de suferinţe. Dar dacă universul e atât de bine organizat, oare de ce există suferinţă? Tocmai ca să pară real. *
* Există o boală manifestată prin lipsa sensibilităţii la durere. Poate credeţi că ar fi o mare fericire. Dar din cauză că nu se feresc de pericole, astfel de copii suferă numeroase răni, infecţii, traumatisme, iar media lor de vârstă nu depăşeşte 25 de ani. Concluzia? Lipsa suferinţei te face să nu iei viaţa în serios.
Doar că, din când în când, Divinul îşi face singur cu ochiul – prin sincronicităţi, semne şi miracole, care dau peste cap toată această pretinsă ordine. Sunt clipele când devine foarte clar că totu-i o glumă cosmică.
Dar imediat, Divinul îşi trage vălul la loc, ca să nu observe păcăleala. Redevine grav şi serios.
Din fabrică, lumea asta-i de râsu-plânsu...!
< Sus >
Răzvan A. Petre
1 octombrie 2022