NEO-ADVAITA (2)

Prezenţa vie a iluminaţilor 🚸 Nondualitate fără nicio practică 🚸 Nondualitate vs nondualism 🚸 Sinele Superior este un ego mai curăţel 🚸 Eu versus ego 🚸 Cioran şi disperarea mistică

În această afirmaţie constă diferenţa majoră dintre învăţăturile nondualiste tradiţionale (advaita, jnana, zen) şi nondualismul occidental de tip nou (neo-advaita). În al doilea caz, se specifică în mod explicit că nicio metodă, ritual, rugăciune, meditaţie, autosugestie, implorare, devoţiune faţă de guru etc. nu sunt decât mijloace de a-i da ego-ului ceva de făcut pentru a-şi alina suferinţa pe care singur şi-o provoacă şi o speranţă de viitor.

Ca să fim oneşti, chiar şi neo-advaita propune, involuntar, o „metodă” (singura, de altfel) şi anume participarea la satsang-uri online sau în persoană alături de iluminaţi. Totuşi, are decenţa să nu-i confere mesagerului nicio putere magică. Ba chiar ne avertizează să nu ne facem nicio speranţă că „statul la picioarele maestrului” sau că vizionarea de videoclipuri ne-ar putea aduce beneficiul iluminării.

Este foarte benefic acest duş rece al lucidităţii neo-advaita, pentru că învăţăturile spirituale, oricât de binevoitoare par ar fi, pot amplifica ego-ul spiritual, mai ales atunci când metodele propuse sunt luate prea în serios de către căutătorul spiritual. Desigur că nimic nu este rău în sine, cu atât mai puţin frumoasele învăţături spirituale, dar pândeşte acest pericol din spatele aparentului bine.

Unii ar spune că luciditatea propusă de neo-advaita este foarte crudă cu eul. Să-i spui cuiva în faţă să nu-şi facă speranţe că va atinge vreodată idealul său, poate părea crud. Dar e doar o aparenţă. Ne referim exclusiv la acea aspiraţie de „iluminare personală”, care este un nonsens în termeni. Acest paradox a fost dat în vileag încă de Nagarjuna, cel care a întemeiat calea de mijloc a budismului (madhyamaka). Iluminarea apare numai prin dispariţia „persoanei”, a senzaţiei de „eu”. Deci „tu” nu poţi fi prezent în momentul iluminării sau după aceea. „Tu” nu te vei bucura niciodată de această realizare.

Acesta este adevărul gol-goluţ, dar el este eludat chiar şi în budism sau advaita-vedanta, unde eu-lui i se propune să mediteze la eliminarea eu-lui. Oare nu sunt mult mai crude aceste învăţături care promit eu-lui o iluzorie realizare?! Din moment ce eul este recunoscut ca fiind o iluzie, înseamnă că nu are nicio putere de a destrăma acest vis cosmic. Deci nu-i oare o cruzime şi mai mare să-l minţi şi să-l pui să muncească pentru nimic, pentru o iluzie?! Meditaţia poate fi plăcută ca un drog, fără neplăcerile date de droguri, însă ea nu poate conferi nimănui mult-visata „iluminare”. Aceasta este marea revelaţie a nondualismului radical, înflorit abia în ultimele 3 decenii.

Descoperind dez-văţăturile neo-advaita, aspirantul spiritual se relaxează, îşi dezumflă ego-ul spiritual şi îşi pierde pasiunea pentru practicile ce-i promiteau transcenderea condiţiei umane. Iluminarea este cu totul altceva, anume descoperirea frumuseţii fiecărei clipe obişnuite. În comparaţie cu studiile erudite de filosofie indiană, greu de înţeles, mesajul neo-advaita este simplu şi proaspăt, un adevărat izvor de încântare.

Desigur că nu este nimic rău cu învăţăturile spirituale; ele provin tot din dorinţa de manifestare a Divinului. Dar de ce să nu aibă parte şi cei mai leneşi de Graţia divină?! 😊 Poate că tocmai asta a vrut El să ne demonstreze, că nu trebuie să meriţi Graţia ca s-o capeţi. În fond, şi Isus era înconjurat mai ales de norodul prost, nu de învăţaţi şi preoţi şi dregători. În fond, şi cei vrednici, şi cei nevrednici sunt egali în ochii lui Dumnezeu, nu-i aşa?! Mai bine zis, nici nu există persoane între care să se facă discriminare; orice fiinţă este tot El, sub o formă deghizată.

Prezenţa vie a iluminaţilor

M-am străduit să traduc câteva întâlniri online cu diverşi iluminaţi neo-advaita pentru a da cititorului român gustul acestei noi şi nonconformiste orientări spirituale. Scrierile sunt cu mult mai puţin eficiente. Mulţi îi citesc pe Ramana Maharishi, Jiddu Krishnamurti, Nisargadatta Maharaj sau alţi maeştri indieni, dar nu înţeleg ce spun ei. Claritatea mesajului şi posibilitatea de a pune întrebări direct la sursă este beneficiul intelectual ce se poate obţine din contactul direct cu orice iluminat neo-advaita.

De fapt, mesajul constă doar din câteva idei simple, repetate în diverse forme. Secretul constă în „transmisia energetică” de la om la om, care însă nu se simte neapărat ca nişte efecte spectaculoase. Are un efect discret, treptat şi, la un moment dat, te pomeneşti că ţi-ai pierdut interesul pentru fenomenele energetice.

Nondualismul nu este o filosofie nihilistă, un fatalism dogmatic sau un agnosticism paralizant. Numai mărturiile vii ne pot convinge, oarecum, că e ceva real aici, ba chiar foarte real. Căci, altfel, afirmaţiile luate în sine, la rece, sună aiurea de tot şi ne pot da senzaţia de nihilism, fatalism sau agnosticism.

Limba de bază pentru transmitere este, desigur, engleza. Nu sunt mulţi amatori şi sunt răspândiţi pretutindeni în lumea civilizată, aşa că contactul online este cel mai uzitat. Totuşi, este destul de „eficient”, ţinând cont de numărul în creştere evidentă a celor care se trezesc iluminaţi doar pentru că au vizionat astfel de videoclipuri, întâlniri zoom sau i-au cunoscut personal pe aceşti mesageri spirituali. Pare a se petrece un fenomen în cascadă. Mă bucur că am fost pe fază, ca să-l observ din timp şi să-i fac publicitate.

Nu-i vorba că ar fi avut neapărată nevoie de ajutorul meu pentru a se face cunoscut şi în România. Dar îmi dă plăcuta impresie că mă aflu în avangarda acţiunii, după micile mele puteri de infanterist spiritual. Şi cred că acesta este viitorul spiritualităţii, într-o lume care simte nevoia de o resetare fundamentală. S-au cam epuizat toate experimentele omenirii şi poate că a venit momentul pentru însăşi transformarea psihologică a fiinţei umane. Ceea ce numai trezirea sau iluminarea poate produce.

Nondualitate fără nicio practică

Tony Parsons, unul dintre aparenţii „fondatori” ai curentului nondualist numit de unii „neo-advaita”, foloseşte altă denumire, cum ar fi nondualitate radicală sau nondualitate fără compromisuri. Asta, pentru că ea nu recunoaşte existenţa „eu-lui” şi, prin urmare, nu-i dă nimic de făcut. Învăţăturile nondualiste tradiţionale indiene, dar şi cele occidentale preluate din surse orientale, îi dau aspirantului spiritual nişte recomandări şi sarcini de rezolvat pentru a-i facilita progresul spiritual şi iluminarea. De aceea, pentru a distinge această orientare faţă de celelalte tradiţionale, mi se pare mai explicită denumirea de nondualitate fără nicio practică.

Desigur, un „eu” circumspect ar putea considera că este doar o strategie de marketing, bazată pe psihologia inversă. Căutătorul spiritual leneş ar fi mai uşor atras şi apoi ar rămâne captiv, precum în nisipurile mişcătoare. Însă este o ipoteză complet falsă. Un minim interes acordat acestui mesaj ne va convinge că el afirmă clar că nondualitatea nu are nimic de oferit persoanei pentru a se ilumina. Nu se recunoaşte nicio persoană, de la bun început.

Or, când aude spunându-i-se în faţă că „Tu nu exişti”, ego-ul va da urgent bir cu fugiţii, ferindu-se de acest mesaj „absurd şi inutil”. Asta va face orice ego normal. Deci aici nu se vinde nimic, ba dimpotrivă, ni se retează orice speranţă că am putea face ceva pentru a ne ilumina. Asta, pentru că iluminarea înseamnă tocmai dispariţia „eu-lui” care vrea să facă şi să dreagă.

Un „eu” sănătos la cap va concluziona că trebuie să ai tendinţe sinucigaşe sau vreo tulburare de identitate disociată ca să te intereseze aceste chestiuni. Nondualitatea te decapitează din start şi apoi joacă fotbal cu capul tău. Este o variantă mai septică a sângeroasei zeiţe Kali. Doar că, în loc de un satâr, foloseşte laserul pentru a-ţi lua gâtul. Mai curat, mai cicatrizat! 😊

Nondualitate vs nondualism

Nu este vreo diferenţă între aceşti doi termeni. Totuşi, pentru a ne face că filosofăm profund, vom face o distincţie.

Nondualitatea ar reprezenta absolutul, nimicul, totul, divinul, YHWH. Apropo de Yehova, cabaliştii refuză să numească Supremul cu vreun cuvânt, pentru că orice cuvânt am folosi Îl reduce, deci Îi anulează caracterul infinit. Nondualiştii spun şi ei că nicio descriere nu se apropie nici cu o iotă de Realitate. Am observat că mulţi îi spun doar „This”, un termen foarte vag, dar care desemnează în limbajul colocvial „tot ce ne înconjoară”. L-am tradus din engleză prin „Asta”, cu majusculă. Nici nu trebuie să fim mai precişi de atât, pentru că Asta este fără fisură, nedivizată, deci oriunde ai pune degetul, este tot Asta, Dumnezeu. Ca să sune mai cuprinzător în româneşte, aş spune „acest Întreg rotund”.

Nondualismul are toate avantajele şi deficienţele unui „-ism”. El reprezintă toate comunităţile de persoane interesate de nondualitate, precum şi toate întrunirile, conferinţele şi discuţiile pe acest subiect. Mai important însă, reprezintă toate poveştile despre nondualitate. „Poveste” sau „metaforă” este cuvântul preferat de nondualişti când încearcă descrierea acestui Întreg rotund.

„Asta” e veşnică, adică în afara timpului, iar noi încercăm să o descriem din interiorul timpului. Astfel, orice atribut al Ei devine o poveste, o desfăşurare. Însuşi Creaţia este o poveste, pentru că este desfăşurarea în timp a Fiinţei Divine. Şi orice descriere este doar un mic segment al acestui Întreg. Forţând metafora, poate că, adăugând toate ideile posibile una lângă alta, am reuşi cumva să ne apropiem de Realitate. Dar cine ar putea-o face şi cât timp i-ar lua?!

Mintea umană trăieşte numai din poveşti şi orice „-ism”, adică ideologie, o hrăneşte cu nişte poveşti. Pentru ca o poveste să fie crezută, este total interzis de legile psihologiei ca naratorul să spună din 5 în 5 minute că „asta e o poveste”, pentru că ne-ar scoate din stare şi din sărite. Ei bine, exact asta fac nondualiştii radicali, ne amintesc mereu să nu credem nimic din ce spun ei despre nondualitate. Şi, în general, să nu credem niciun gând – cam ce spunea şi Buddha. E un deconstructivism sinucigaş, dar lor nu le pasă, pentru că ţin mai mult la adevăr. Poate că şi prin asta câştigă încrederea căutătorilor spirituali, prin sinceritatea absolută.

Deci nondualismul este o colecţie de poveşti despre nondualitate, folosind limbajul omenesc, care, din păcate, este total inadaptat la acest mesaj. De aici pot apare unele neînţelegeri. Dar neînţelegerile apar din chiar natura non-mentală a realităţii despre care se vorbeşte aici. Nu numai limbajul, ci nici chiar mintea nu este adaptată la nondualitate. Prin urmare, nondualismul pare sortit să eşueze, din start. Şi totuşi, contrar oricărui pronostic, el a supravieţuit în Orient de-a lungul mileniilor, iar în prezent înfloreşte în cultura occidentală.

Sinele Superior este un ego mai curăţel

Doi termeni des uzitaţi în spiritualitatea inspirată din nondualism sunt Sinele Superior şi ego-ul, consideraţi ca opuşi. Priviţi mai atent, sunt, de fapt, două tipuri diferite de eu. Afirmaţiile spiritualităţii new-age standard ar fi că trebuie să ne diminuăm ego-ul pentru a face loc prezenţei nemăsurate a Sinelui Superior (Atman, în sanscrită) în viaţa noastră. Iar în acest scop, sunt prescrise nenumărate practici, exerciţii sau noi obiceiuri, care tot ego-ului îi revin ca sarcină.

Nondualitatea radicală spune însă că ego-ul este un sine iluzoriu, iar singura realitate este nonduală, deci fără niciun sine, căci „un” sine presupune existenţa şi „altora”. Cam acelaşi lucru spune şi advaita-vedanta (vedanta nondualistă), anume că „Brahman este totuna cu Atman”. Desigur, o minte logică va întreba imediat: „Păi, dacă sunt totuna, de ce avem două denumiri?” Răspunsul ar fi, probabil, că cei doi termeni au apărut în contexte culturale diferite.

Dar dacă ne gândim că Atman a fost înţeles de mintea neiluminaţilor cam cum înţelegem noi acum Sinele Superior – adică un fel de ego mai pur, mai curăţel – atunci afirmaţia poate fi astfel explicată în contextul advaita: Atman este inclus în Brahman. Sinele iluzoriu este inclus în non-sinele real. Altfel spus, sinele nu există deloc, ci este un vis. Atman nu există, ci doar Brahman.

Eu versus ego

Cuvântul „ego” se foloseşte deseori în spiritualitate, unde are, de obicei, o conotaţie negativă. (În psihologie, ego-ul poate avea şi o conotaţie pozitivă.) Unii spiritualişti chiar identifică ego-ul cu demonul – aşa că, în acest sens, am putea inventa cuvântul „egon”. Toate învăţăturile spirituale ne îndeamnă să ne diminuăm ego-ismul şi ego-centrismul.

În schimb, în nondualism, cuvântul „eu” este neutru, semnificând iluzia universală, de care nu se face nimeni vinovat. Idealul descris de iluminaţi este dispariţia eu-lui. Simpla lui îmbunătăţire ar fi doar un paliativ, o continuare poleită a iluziei.

Unii afirmă că senzaţia de eu apare pe la vârsta de un an şi jumătate, fiind apoi întărită de familie şi mediul social. Dar aceasta este doar o poveste, căci eul există şi în lumea astrală, nu-i aşa?! Eul este foarte subtil, putând supravieţui morţii fizice şi continua iluzia în dimensiunea astrală. Putem bănui că tocmai această iluzie este „sufletul” care se reîncarnează.

Să continuăm cu comparaţia. Am putea găsi o diferenţă şi mai frapantă între eu şi ego. După dispariţia eu-lui, prin iluminare, ego-ul rămâne totuşi! Ne referim aici la anumite caracteristici personale care mă deranjau şi încercam să scap de ele, fiindcă le consideram ca fiind „ego” negativ. În realitate, însă, aşa era construită fiinţa mea umană, iar eu mă luptam împotriva naturii. Cum nimeni n-a învins vreodată natura, personalitatea rămâne cam aceeaşi şi după dispariţia eu-lui.

Deci o altă iluzie provine din confuzia pe care o facem între ego, ca diverse trăsături de personalitate înnăscute (chiar şi mai neplăcute!), şi eu, ca senzaţia de subiectivitate. Acesta din urmă este cel care ne face viaţa un calvar în primul rând şi, mai degrabă, acesta ar fi demonul – putându-l boteza „eumon”.

În concluzie, ego-ul (ca set distinct şi unic de trăsături personale) dispare la moarte, dar eul, de obicei, nu dispare, decât în cazul celor iluminaţi. De multe ori, spiritele morţilor ni se înfăţişează sub vechea formă pe care le-o cunoaştem şi manifestând unele caractere personale, dar totul este un fel de înscenare. În noua lor viaţă de spirit liber, nu mai au aceeaşi personalitate umană, ci îşi aleg voluntar doar anumite trăsături, alegând din imensa bază de date a sutelor de încarnări umane prin care au trecut.

Cioran şi disperarea mistică

Există şi oameni aflaţi pe muchia iluminării, dar care nu-şi dau seama de asta. Ca să priceapă ce li se întâmplă, ar trebui să intre în contact cu mesajul nondualist. Nu toţi au acest noroc, ci se chinuie toată viaţa, cum a făcut-o Emil Cioran. El a descris ca nimeni altul „noaptea neagră a sufletului”, de care vorbesc mulţi mistici.

Din scrierile sale, se desprinde foarte uşor concluzia că Cioran a avut o Întrezărire a nondualităţii, pe care apoi a pierdut-o, aşa cum se întâmplă la început cu toţi misticii. Şi toată viaţa a căutat să facă faţă disperării lăsate în urmă de acea trezire, scriind despre inutilitatea vieţii şi descriindu-şi cu luciditate angoasa existenţială. Studiile sale filosofice doar i-au hrănit nihilismul (chiar exagerându-l sau deturnându-l), dar rădăcinile sale sunt mult mai subtile.

Emil Cioran este un mistic incomplet. După o primă trezire în Absolut, a rămas tot restul vieţii suspendat între nimic şi iluzie. Dar el este un exemplu „fericit” din punct de vedere social; şi-a strigat disperarea prin scris, a vorbit cu patos despre inutilitatea vieţii şi, totuşi, a avut mare succes. Există însă mulţi alţi mistici neîmpliniţi care încearcă să iasă din neagra disperare a sufletului prin alcool, droguri sau sfârşesc în ospicii de boli mentale. Toţi misticii însiguraţi, dacă ar găsi o comunitate nondualistă, ar putea supravieţui mai bine.

Un exemplu de fost alcoolic care s-a reabilitat cu ajutorul nondualităţii este iluminatul Fred Davis (canalul său de YouTube). Un altul, este iluminatul Paul Hedderman (canalul său de YouTube).

Citate nondualiste ale lui Emil Cioran:

„Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are niciun rost; fiecare dintre noi găseşte însă unul.”

„Viaţa nu există, iar moartea este o stare de vis. Suferinţa le-a inventat pe amândouă spre a se justifica pe sine însăşi. Numai omul se poate chinui într-o irealitate şi o închipuire.”

„Nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.”

„Trebuie să suferi până la capăt, până când încetezi să crezi în suferinţă.”

„E un mare talent şi un mare noroc să poţi trăi fără nicio ambiţie. Eu unul mă străduiesc. Dar faptul că mă străduiesc ţine totuşi de o ambiţie.”

„Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el.”

„Începi să ştii ce-i singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.”

„Mă gândesc la om şi nu văd decât umbre; mă gândesc la umbre şi nu mă văd decât pe mine.”

„Sunt un simplu accident. De ce atunci să mă iau atât de în serios?” (după ce mama sa i-a spus că, dacă ar fi ştiut că va fi atât de nefericit, l-ar fi avortat de la bun început).

„Oare este posibil ca existenţa să fie exilul nostru, iar nimicul, casa noastră?”