< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Nondualismul se foloseşte de argumentele spiritualităţii pentru a nega ateismul şi de cele ale ateismului pentru a nega spiritualitatea. Şi totuşi, nondualismul le admite pe toate. Negând totul, el acceptă totul. Ciudată toleranţă, nu-i aşa?!
* * *
„Altius, citius, fortius” este sloganul jocurilor olimpice, dar este şi idealul spiritualităţii, adică al „jocurilor spiritului”. Omul spiritual aspiră la tot ce e mai înalt, mai frumos, mai bun. El vrea să ajungă cât mai repede la Dumnezeul cel atotputernic, pentru a fi cât mai fericit cu putinţă. Cât de fericit? Nimeni nu ştie să spună exact. Maximum maximorum.
Acesta ar fi Dumnezeul spiritualităţii, un concept. (Oare putem considera infinitul drept maximum?! Numai o valoare fixă poate fi maximă, or infinitul e mişcător, mereu se găseşte un maxim peste maximum...)
În schimb, nondualismul are o viziune total opusă: mai lent (unde şi spre ce te grăbeşti,bre? – tardius, în latină), mai jos (cât mai smerit – inferius, în latină), mai slab (fără niciun control – infirmius, în latină). Cu menţiunea că iluminatul nu se străduieşte să fie în niciun fel...
Prin urmare „jocurile nondualimpice” s-ar desfăşura sub auspiciile lui inferius, tardius, infirmius. Nu-i un slogan sau deziderat, ci acestea ar fi caracteristicile lipsei unui sine uman.
Dacă însă îl facem ideal, atunci nondualismul devine şi el o învăţătură spirituală, cu toate defectele ei. Iar spiritualitatea este doar un atletism psihologic al ego-ului.
* * *
Orice om s-a întrebat de ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă, dacă El este atât de bun şi atotputernic. Desigur că preoţii şi teologii au venit imediat cu diverse răspunsuri. Fiecare religie are propriile sale explicaţii raţionale. Însă tocmai mulţimea lor arată că niciuna nu este corectă. Dacă ar fi existat vreuna adevărată, atunci ar fi clarificat totul şi definitiv. Nu ar mai fi fost nevoie de inventarea altor variante. Adevărul s-ar fi impus de la sine în faţa raţiunii. Însă, se pare că tocmai asta e problema, că Adevărul nu-i deloc raţional.
Poate din acest motiv, ateii refuză să creadă în Dumnezeu, fiindcă imaginea creată de religie nu se verifică în practică, nu are logică. Este o imagine cosmetizată, idealizată, pe calapodul minţii umane. Astfel, ateul adoptă postura struţului cu capul în nisip, negând orice dimensiune metafizică.
Singur nondualismul pune ordine în această ceartă: Dumnezeu există cu adevărat, dar nu e raţional. (Dacă ar fi raţional, ar însemna, automat, că e şi sadic.) „Raţiunea” este modul de a funcţiona al minţii, nimic altceva. Nu e o valoare universal-divină, ci o valoare umană.
* * *
- Cum poate fi Dumnezeu iubitor dacă nu este raţional?
- Mai degrabă, cred că vrei să întrebi „cum poate El să iubească dacă nu e o persoană?”.
El e Iubire pură, impersonală. Iubirea e natura Lui, dar nu e o iubire omenească, condiţionată. Nu e condiţionată nici măcar de existenţa unei raţiuni sau persoane. Iubirea e o radiaţie veşnică, fără scop final. E „radiaţia de fond a universului”.
Iluminaţii ne spun că această Iubire este paradoxală: pur şi simplu, ESTE, se simte, dar nu se poate explica. Nu are legătură cu aparentul haos sau suferinţă din lume. Deci întrebarea „cum de permite un Dumnezeu iubitor suferinţa?” este superfluă din perspectiva nondualistă, absolută.
Cu mintea noastră duală, am putea distinge două aspecte ale Absolutului: Pura existenţă (sat) sau Vidul, nimicul, şi Pura iubire sau fericire (ananda). În timp ce Vidul nu are nevoie de nimic ca să existe în sine, Iubirea există când apare Creaţia, adică din veşnicie. Cum s-ar spune, Iubirea stă la baza Creaţiei, iar Vidul stă la baza Iubirii. Dar nu în această ordine, ci simultan. Fiindcă Creaţia e simultană cu Creatorul.
Apoi, înţelepţii indieni au mai adăugat şi pe chit, conştiinţa, Eu Sunt, şi au făcut o triadă. Şi aşa a apărut denumirea de sat-chit-ananda, dată Divinităţii Absolute. Doar că, odată cu chit, cu conştiinţa, începe şi aparenta degradare, căderea în iluzie. Conştiinţa de sine este eul subtil, care e sămânţa eu-lui grosier. Iar cu eul grosier vine suferinţa, lipsa păcii şi întrebările metafizice fără răspuns; de exemplu, „cum de permite un Dumnezeu iubitor suferinţa?”
* * *
Nondualismul spune că Dumnezeu este, simultan, nimic şi totul, vid şi Creaţie.
Spiritualitatea afirmă altceva, anume că Dumnezeu ar fi undeva în afara Creaţiei Sale, de unde o controlează. De aceea, credinciosul trebuie să se roage de acest Dumnezeu ca să-i meargă mai bine. E un dialog, o dualitate.
Ei bine, să acceptăm, ipotetic, că ar exista un Dumnezeu în afara Creaţiei. El nu poate fi altceva decât nimic, vid necreat. Chiar şi tradiţiile spirituale recunosc: Dumnezeu nu poate fi perceput nici măcar de către îngerii cei mai înalţi. De aceea, El nu are nicio putere asupra Creaţiei separate de El. Căci, dacă Creaţia este cu adevărat separată, chiar şi parţial autonomă, trebuie să fie şi puternică ca să se poată auto-organiza, nu-i aşa?!
În mitologia tantrică hindusă se vorbeşte de cuplul Shiva-Shakti. Shiva-Absolutul este înfăţişat ca un cadavru, simbolizându-i astfel neputinţa. Toată forţa şi energia este a lui Shakti.
Pe de altă parte, tantrismul afirmă că „Shiva o controlează pe Shakti”, îi dă indicaţii preţioase cum să manifeste ea lumea. Asta-i o gogomănie şi o contradicţie, dar se pare că nimeni nu bagă de seamă.
Shakti se mişcă precum o găină căreia tocmai i s-a tăiat gâtul. Nu întâmplător, Shakti apare uneori în hinduism sub forma Marii Puteri Cosmice Chinnamasta, înfăţişată ca o femeie cu gâtul tăiat, ţinându-şi capul în mână. Puterea şi energia creatoare este oarbă, nu e coordonată de un centru inteligent atotcunoscător. Păi, dacă n-are cap, cine mai primeşte ordine, hă?!
Da, Shiva şi Shakti este un cuplu de nedespărţit, dar un cuplu neconvenţional, format dintr-un bărbat mort de câteva zile şi o femeie proaspăt decapitată. Asta face dualitatea, transformă ecuaţia simplă Shiva=Shakti într-o poveste cu un deznodământ tragic. Orice explicaţie doar complică realitatea într-un mod ciudat.
* * *
Noi înşine, oamenii, suntem cam ciudăţei. Păi, da, întâi ne facem un ideal despre Dumnezeu, în care apoi credem orbeşte. Căutând argumente, ni se vor oferi nenumărate („universul e mental”), ceea ce ne va întări şi mai mult credinţa. Iar unii dogmatici vor păzi cu străşnicie „puritatea credinţei”, adică puritatea minciunii (ce mai oximoron!).
Într-o zi... tot castelul de nisip se va prăbuşi la impactul cu valurile realităţii. Să vezi atunci şoc, când absolut tot ce credeam se va dovedi o minciună! Nicio creaţie mentală a eu-lui uman nu va dura.
Şi cine ne pune să credem bazaconii? Păi, cine altcineva, decât Dumnezeu, că doar EL singur există. 😊 Numai că nu există cum ni-l imaginăm noi. (Spunând asta, nu vrem să-L coborâm la nivelul unui zeu-creatură cu toane, ci să ridicăm creatura la statutul de Dumnezeu amnezic.)
Singura soluţie la dilemă este să dispară eul; atunci vom îngădui în mod organic coexistenţa ordinii şi logicii cu haosul şi absurdul. Vom fi relaxaţi şi îngăduitori. Nu ne va mai deranja incoerenţa aparentă şi vom admira inteligenţa imanentă a Creaţiei.
Însă, cât timp avem un eu uman, nu vom fi mulţumiţi cu explicaţiile minţii noastre limitate. Nici măcar cu acestea de mai sus. Nu-i aşa că nu v-au plăcut?!...
Apropo de credinţă... După ce un preot catolic reuşi, cu chiu, cu vai, să creştineze un trib de amerindieni primitivi, unul mai isteţ dintre ei remarcă:
„Părinte, înainte să aflăm că suntem nişte păcătoşi, eram liniştiţi şi fericiţi. Acum însă am devenit nefericiţi, copleşiţi de câte păcate avem. De ce a trebuit să ne coverteşti la religia ta?”
Dar preotul nu se pierdu cu firea, ci răspunse voios:
„Foarte bine că sunteţi nefericiţi, copiii mei! Numai aşa puteţi simţi nevoia de a crede cu toată tăria în Mântuitorul păcatelor. Când eraţi fericiţi, nu aveaţi această credinţă... Înţelegeţi binefacerea pe care v-am adus-o?!”...
Bieţii amerindieni plecară capetele, neînţelegându-i logica.
* * *
Teoriile spirituale spun că primim necazuri de la Dumnezeu ca să ne diminueze ego-ul, să ne purificăm. În practică, totuşi, mulţi se înrăiesc de la necazuri. Şi atunci...?!
Se răspunde că e nevoie ca omul să rezoneze cu învăţăturile spirituale şi să încerce să se detaşeze de propriul ego. Or asta se întâmplă destul de rar. Aşa că, în ciuda marilor suferinţe, foarte puţini chiar se desprind de ego în acest mod forţat, doar prin lecţii dure de viaţă. Se mai spune că aici contează „vârsta astrală” sau „purificarea de karmă”.
Dar să adăugăm aici că tot Dumnezeu ne dă şi bucuriile efemere, amăgindu-ne cu ele, care ne întăresc ego-ul, bineînţeles. Cum ni-l întăresc? Făcându-ne să ne agăţăm de iluziile vieţii.
Se pare, deci, că În cosmos nu există nicio direcţie privilegiată, cum ar fi de la ego către non-ego. El distruge, pe rând, şi ego-ul şi non-ego-ul, pe fiecare când îi vine rândul.
- Cum distruge non-ego-ul?
- Simplu, emanând un ego.
În ochii divini, non-ego-ul nu e mai bun decât ego-ul, e doar altceva... Singura lege este crearea şi distrugerea, în alternanţă. De dragul experienţei...
Răzvan A. Petre
27 octombrie 2024
< Sus >