<  Pagina de Nondualitate


Ego-ul spiritual, explicat

În seria de videoclipuri Ştiinţa Minţii (MindScience), Aaron Abke ne vorbeşte convingător şi clar despre ego-ul spiritual şi cum putem să-l contracarăm prin întrebarea "CUI ÎI PASĂ?" (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului).

«Bine aţi revenit la “Ştiinţa minţii”, episodul 34. În videoclipul de astăzi vom aborda, în sfârşit, un subiect extrem de cerut: ego-ul spiritual.

Mulţi oameni îmi cer să vorbesc mai mult despre el, ca să se lămurească mai bine. Şi astfel, în videoclipul de astăzi vom analiza ce este ego-ul spiritual, diferitele moduri în care se manifestă şi cum trebuie depăşit.

Voi începe cu menţiunea că, de fapt, nu există ceva distinct numit ego spiritual, în sensul că nu există diferite tipuri de ego. După cum am spus în unele episoade anterioare din “Ştiinţa minţii”, ego-ul nu este altceva decât activitatea minţii de a se identifica cu ceva exterior. Prin urmare, ego-ul spiritual nu funcţionează sau operează altfel decât orice alt tip de ego. Dar, spunând asta, cred în continuare că este un subiect important de discuţie, din cauză că acest aspect cu care se identifică ego-ul va modifica în mod dramatic puterea, influenţa şi viclenia sa. Şi, după cum vom vedea, ego-ul spiritual străluceşte mult mai tare decât oricare.

Ego-ul spiritual este, de departe, cel mai greu de recunoscut de către aspirantul spiritual. Din acest motiv, este de obicei şi ultimul loc în care se ascunde ego-ul, înainte de a fi transcens în cele din urmă. Ego-ul se identifică cu orice i se pune în faţă. Şi tocmai de aceea este atât de viclean, deoarece, prin însăşi natura sa, ego-ul îşi schimbă mereu forma. Deci, dacă suntem mai puţin conştienţi de el, nu-i nevoie să fie foarte şmecher. Însă cu cât ne extindem conştientizarea, cu atât deghizările sale trebuie să fie mai nuanţate şi mai complexe, ca să rămână nedepistat. Şi nu există o deghizare mai sigură pentru ego decât sub masca căutătorului spiritual.

Ego-ul spiritual este cel care ne face dependenţi să colectăm cunoştinţe spirituale, să vizionăm mai multe videoclipuri, să citim mai multe cărţi, să aflăm mai multe adevăruri spirituale. Făcând aceste lucruri, simţim că ni se îmbunătăţeşte imaginea de sine şi apoi confundăm această îmbunătăţire a imaginii de sine cu progresul spiritual. Iar, în cele din urmă, dobândim mult mai multe cunoştinţe spirituale decât putem integra şi ne pomenim în noaptea întunecată a sufletului. Deci înţelegerea intelectuală nu este acelaşi lucru cu conştientizarea.

Mintea creează ego-ul spiritual chiar din momentul în care începe căutarea spirituală, deoarece căutarea implică existenţa unui căutător. Şi din acel moment, fiecare nou concept pe care îl înţelege căutătorul va spori ego-ul spiritual, deoarece te face să crezi că există un “eu” care produce înţelegerea. Dar, bineînţeles, există doar înţelegerea în sine şi nimeni nu o produce. Nu avem nici cea mai vagă idee cum se întâmplă înţelegerea sau de ce se întâmplă sau când se va întâmpla. Oare ce anume îmi permite mie să înţeleg cu uşurinţă ceva care altei persoane i-ar putea lua ani de zile să priceapă? Nu ştiu, se întâmplă pur şi simplu. Orice înţelegere este, pur şi simplu, un act de Graţie. Dar când mintea o revendică drept „înţelegerea mea”, o transformă în mândrie.

Este, de asemenea, important să definim la ce ne referim în învăţăturile spirituale atunci când folosim cuvântul „minte”, deoarece nu ne referim la creier. Ne referim la ceea ce apare ca „eu” în minte. Sau, cum l-a numit Ramana Maharishi, „gândul de eu”. Acesta este motivul pentru care înţelepţii “nu au minte”. Nu înseamnă că nu au creier. Înseamnă că nu au sentimentul de a fi un subiect separat de experienţa pe care o trăiesc. Înseamnă că ei se referă la “eu” ca la pura conştiinţă. Nu se referă la un obiect, la un corp sau la un personaj şi la povestea călătoriei în căutarea iluminării.

“Eul” egotic se referă întotdeauna la un obiect, o persoană, un nume, un corp, o poveste, o amintire şi aşa mai departe. Aşa îşi păstrează vie ego-ul în minte imaginara sa senzaţie de sine. Tot ceea ce face ego-ul are scopul de a-i spori falsul sentiment de a fi un sine separat, deoarece, în realitate, nu există niciun sine separat. Deci ego-ul trebuie să menţină acest tren în mişcare constantă, altfel riscă să îi depistezi deghizarea.

Gândiţi-vă aşa: M-am născut fără nume şi fără istorie personală. Niciun sentiment de a fi un sine separat. În acel moment, eram “eul” pur şi imaculat, conştiinţa pură. Dar apoi, la un moment dat, părinţii mi-au dat o serie de litere prin care să mă refer la mine şi am început să mă identific cu acel grup de litere. „Eu sunt Aaron, Aaron, Aaron, Aaron”. Iar apoi Aaron are experienţe care creează o istorie personală şi ego-ul face referire în mod constant la această istorie personală, ca dovadă a faptului că există cu adevărat un Aaron.

Dar să presupunem că am un accident de maşină şi mă trezesc a doua zi la spital cu amnezie totală. Nu-mi mai amintesc nici măcar cum mă cheamă. Unde-i Aaron? În acel moment, Aaron nu este nimic, ci doar o născocire a imaginaţiei, o idee dispărută din minte. Dar ce a rămas? Conştiinţa pură.

Deci ideea este că nicio identitate din minte nu are decât realitatea pe care i-o dă mintea. Acesta este fundamentul pentru adevărata jnana sau cunoaştere. Jnani este cuvântul sanscrit pentru „cel care ştie”. Este termenul folosit pentru a desemna un înţelept sau o fiinţă realizată, care trăieşte ca o conştiinţă pură.

Cel mai simplu mod de a pricepe cum este starea de conştiinţă a unui jnani este să vă imaginaţi că faceţi parte dintr-o trupă de teatru care joacă un celebru musical pe Broadway. De îndată ce spectacolul s-a terminat, toată trupa merge la restaurant pentru a mânca şi a sărbători împreună. Şi totuşi, când ajungi la masă, observi că toată lumea joacă în continuare rolurile de pe scenă şi se luptă şi se ceartă pentru nişte probleme din piesă, care nu există în realitate. Jnani este singurul de la masă care ştie că ei nu sunt personajele pe care le joacă. Deşi toţi din jurul acestui jnani sunt complet absorbiţi de jocurile de rol, el nu este deranjat de asta, pentru că ştie că întreaga piesă şi personajele sunt doar imaginate. De aceea, pentru el nu există probleme şi rămâne perfect liniştit.

Totuşi, el poate vorbi în continuare cu ceilalţi membri ai trupei despre problemele lor imaginare, dar numai în scopul de a-i face să le pună la îndoială şi să-i trezească din falsele lor fantezii. Tot ce face un jnani este în folosul celorlalţi. În schimb, tot ceea ce face ego-ul spiritual este în propriul beneficiu, chiar şi când se preface că ar fi virtuos. Din acest motiv, unul dintre cei mai faimoşi jnani din toate timpurile, Isus, le spunea ucenicilor săi „Când daţi la săraci, să nu afle nici măcar mâna stângă ce face mâna voastră dreaptă”. El îi avertiza să nu lase ego-ul spiritual să le deturneze practica, pentru că asta încearcă întotdeauna să facă ego-ul spiritual. Este incredibil de şmecher şi abil. Nu are niciun scrupul să se prefacă că ar fi un sfânt virtuos, doar ca să capete în secret merite pentru încă un act de moralitate.

Haide să aruncăm o privire mai atentă de unde ia naştere acest “gând de eu” al ego-ului spiritual şi cum îşi creează în minte falsa senzaţie de sine.

Tot ceea ce există este Conştiinţa, unicul Sine universal. Totul se întâmplă numai prin puterea Sinelui şi nu există nimeni altcineva care să facă ceva. Acţiunile corpului, mişcările minţii şi chiar abilitatea de a înţelege concepte, toate se întâmplă, pur şi simplu. Dar mintea a evoluat timp de miliarde de ani pentru a crea sentimentul că ar exista un făptuitor separat şi independent, aflat în afara vieţii şi acţionând asupra ei. Acest lucru se realizează prin “gândul de eu”. În somnul profund, “gândul de eu” se întoarce la sursa sa din centrul Inimii şi rămâne acolo. Dar la trezire, “gândul de eu” se ridică în minte după câteva secunde şi începe să rumege gânduri de bază precum „eu am dormit şi acum eu m-am trezit”. Dar “eul” care are aceste pretenţii, nu el a generat somnul şi nici trezirea. Pur şi simplu, s-a întâmplat, iar mintea şi-a asumat meritele pentru asta.

Când conştientizăm această activitate de identificare, mintea începe să-şi piardă puterea, iar “gândul de eu” începe treptat să nu mai aibă unde a se ascunde. Realizarea de sine poate apare numai când “gândul de eu” începe să intre în panică, din cauză că nu mai are unde a se ascunde din faţa conştientizării şi, în cele din urmă, se retrage în centrul Inimii. Iar atunci Sinele începe să absoarbă permanent “gândul de eu” în Inimă şi îl distruge, astfel încât să nu se mai ivească niciodată. Orice sentiment de a fi un sine separat sau independent dispare pentru totdeauna şi te simţi a fi întregul univers. Dar până când se va întâmpla asta, ego-ul spiritual va încerca mereu să întârzie realizarea Sinelui.

Una dintre cele mai evidente manifestări ale ego-ului spiritual este aceea că doreşte întotdeauna să îşi etaleze cunoştinţele spirituale. Ego-ul spiritual vrea ca toată lumea să ştie că trece printr-o trezire spirituală. Sau că s-a trezit deja spiritual. Ego-ul vrea să se simtă special arătând tuturor că se simte “atât de singur în călătorie, fiindcă nimeni nu-l înţelege cât de singur te simţi când eşti atât de iluminat spiritual”. Experienţele de Conştiinţă unificată omoară ego-ul şi, prin urmare, ego-ul te îndeamnă să vorbeşti despre ele cât mai mult posibil şi să le transformi în poveşti, ştiind că asta le va diminua puterea. Deci cel care se grăbeşte să vorbească despre experienţele sale de Conştiinţă unificată pierde, de obicei, toate efectele benefice. Dar cel care tace şi le ţine în interior culege toată răsplata.

Sunt sigur că în acest moment mulţi dintre voi se gândesc: „Cu siguranţă, pot observa în mine multe dintre aceste elemente ale ego-ului spiritual. Deci ce se poate face? Cum să depăşesc problema asta?”. Am petrecut multe ore din viaţa mea reflectând la aceste întrebări, deoarece, aşa cum spuneam, ego-ul spiritual este incredibil de alunecos şi greu de depistat. Mulţi oameni îşi petrec ani întreg crezând că şi-au depăşit ego-ul şi vorbesc ca o persoană iluminată, doar că, într-o zi, descoperă cât de enorm încă mai este ego-ul lor spiritual. Aşadar, din experienţa mea, adunată parcurgând această cale, am descoperit ceea ce cred eu că este cea mai mortală armă împotriva ego-ului spiritual. Arma este simpla întrebare: CUI ÎI PASĂ?

Dacă vă deprindeţi să vă puneţi această întrebare de fiecare dată când vă apare impulsul de a vă remarca cu ceva, atunci veţi prinde mereu ego-ul spiritual în flagrantă acţiune.

“Omule, n-o să-ţi vină să crezi ce revelaţie tocmai am primit în meditaţie. Hai să-ţi povestesc totul. Dar, ia stai puţin! Cui îi pasă de această revelaţie pe care tocmai am primit-o? Oare îmi împărtăşesc acum revelaţia cu această persoană doar pentru că vreau să o ajut să se elibereze de suferinţă? Sau poate că o parte din mine vrea să împărtăşesc această revelaţie doar pentru a dovedi lumii că primesc revelaţii? Poate că revelaţia nici nu s-a terminat încă. Poate că ar trebui să tac pentru o vreme şi să mă îmbib cu mesajul şi să ascult şi să văd ce altceva mi se va mai dezvălui prin această experienţă.”

Ego-ul spiritual se deghizează întotdeauna ca o persoană iluminată, ca un lup îmbrăcat în blană de oaie. Dar chiar dacă se îmbracă în blană de oaie şi behăie, tot va saliva la mirosul de carne proaspătă. Punându-ţi întrebarea „Cui îi pasă?” îl faci pe lupul îmbrăcat în blană de oaie să înceapă să saliveze. Pentru că, deşi se pretinde a fi o oaie căreia nu-i pasă, ego-ului spiritual îi pasă foarte tare. Ceea ce cred alţii despre el are o importanţă capitală pentru ego. Aşa că simte nevoia permanentă să se afirme, să se apere şi să impresioneze oamenii. Dacă faci pauză o clipă şi-ţi pui întrebarea „Cui îi pasă atât de mult de treaba asta acum?”, este ca şi cum ai ţine o friptură suculentă proaspătă sub botul lupului. Nu va putea rezista poftei de a muşca din ea, dând astfel de ştire că “mie îmi pasă”.

Să zicem că scrii o postare pe reţelele de socializare despre un concept nou pe care tocmai l-ai aflat şi cineva răspunde „Nu, nu, nu, totul este greşit. Sunt complet împotrivă”. Te enervezi imediat şi începi să-i răspunzi în scris şi, mamă, o să-l faci harcea-parcea cu cunoştinţele tale spirituale superioare. Dar atunci răsare conştientizarea: „Cui îi pasă? Scriu acest răspuns doar pentru beneficiul aceastei persoană? Sau poate îl scriu doar în beneficiul senzaţiei mele de sine?”

Este doar ego-ul cel căruia îi pasă când cineva îl contrazice sau când este privit ca înţelept sau spiritual. Deci întrebarea „Cui îi pasă?” va primi întotdeauna un răsunător răspuns “Mie îmi pasă” de la ego-ul spiritual, deoarece trebuie să se ridice la înălţimea identităţilor sale. Nu va pierde niciodată ocazia de a o face, deoarece însăşi viaţa sa depinde de asta. Şi aceasta este ocazia de Ta a-l prinde în acţiune flagrantă.

Când atingi stări profunde de fericire şi linişte în meditaţie, ego-ul spiritual este acea voce subtilă care spune: „Wow, pot obţine stări atât de profunde de fericire şi linişte în meditaţie! Cu siguranţă, voi deveni iluminat în această viaţă”. Şi dintr-o dată, te-a readus în postura de persoană aflată într-o călătorie pentru a realiza ceva în viitor. Ego-ul vrea să transforme fiecare practică spirituală într-o formă de îmbunătăţire de sine. Iar remediul să meditezi la meditator, punându-ţi întrebarea: „Cui îi pasă de îmbunătăţire? Cine crede că trebuie îmbunătăţit?”. Instantaneu, îţi vei da seama că este ego-ul care s-a deghizat în meditator.

Pacea şi fericirea adevăratului Sine nu pot fi descrise. Deci vom medita doar pentru a exersa să fim în acea stare şi să ne stabilim ferm în ea, dar niciodată ca să îmbunătăţim ceva în noi sau să dobândim ceva. Adevăratul Sine este mereu aici-şi-acum şi tu eşti întotdeauna Acesta. Deci este foarte clar că adevăratul Sine nu poate fi realizat. Singurul lucru care poate fi realizat este non-sinele. Punându-ne continuu întrebarea „Cui îi pasă?”, non-sinele este revelat continuu. Adevăratului Sine nu-i pasă de nimic şi nu vrea nimic. Este o dragoste şi înţelepciune care străluceşte de la sine. Cu cât o experimentăm mai mult şi ne îndrăgostim de ea, cu atât suntem mai puţin interesaţi să le povestim tuturor despre ea şi cu atât mai interesaţi suntem să o întruchipăm.

Dar ca să putem întruchipa adevăratul Sine, trebuie să renunţăm la identităţile noastre eronate, în special la cea spirituală. Această întrebare „Cui îi pasă?” în cele din urmă va dispărea de la sine, de îndată ce nu mai rămâne niciun ego spiritual căruia să-i pese de ceva. Pentru că, chiar şi dacă-ţi spui „Păi, nu-mi pasă!”, înseamnă totuşi că mai există acolo un “eu” căruia i-ar putea păsa. Dar la un moment dat, această întrebare nu va mai avea niciun sens: “Să-mi pese pentru ce?! Pentru cine?! Pentru ce motiv?!”

Etapa premergătoare iluminării este cea în care nu-mi mai pasă dacă iluminarea se va întâmpla sau nu. Îmi este suficient să ştiu că „Eu sunt Sinele, nu sunt mintea sau gânditorul sau făptuitorul sau cel căruia îi pasă”. Iar când nu mai este nimeni căruia să-i pese, iluminarea deja a început, deoarece ultima barieră în calea eliberării este tocmai cel căruia îi pasă atât de mult de eliberare. Deci, până când această întrebare nu dispare în mod natural, continuă să te întrebi „Cui îi pasă?”. Şi fie ca liniştea Sinelui să-ţi fie răspunsul.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
27 mai 2021

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=kS2cWsVIkuA

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Aaron Abke , videoclip publicat de autor pe 21 mai 2021.