< Pagina Nondualitate radicală
Ágnes din Oradea poartă un dialog vesel, exuberant cu Atiq din India pe tema nondualităţii şi ce înseamnă iluminarea. Urmăriţi videoclipul subtitrat în limba română încorporat la sfârşitul textului.
- Ai grijă ce spui! Eşti înregistrat. 😀
- Sunt în faţa camerei de filmat. Sunt înregistrat.
- Da, eşti la televizor. 😊
- Să îţi povestesc pe scurt despre călătoria mea. A fost o călătorie lungă, de peste 20 de ani.
- Aparent, a fost lungă.
- Da. 20 de ani. N-aş spune o călătorie spirituală intensă, dar căutarea intensă a început acum patru, trei ani, trei-patru ani. Înainte era cam intermitentă. Eram ocupat cu munca. Alergam după bani, încercam să fac mulţi bani.
- În India, din câte ştiu, nu ştiu prea multe, dar ştiu că este o cultură străveche a meditaţiei şi a lucrurilor de genul ăsta...
- Deci aşa a fost, iar în ultimii trei ani a fost intensă şi m-am uitat mult la Rupert Spira, nu ştiu dacă ai auzit de el.
- O, da. Nu l-am urmărit, dar am auzit că vorbeşte şi el despre...
- Din experienţa mea, simt că este cel mai bun învăţător. Prin felul în care explică, uneşte punctele. Apoi Tony Parker, Jim Newman.
- Niciunul nu e în neregulă. Dar bineînţeles că nu există nici Rupert Spira, nici Tony Parsons. Nu există nimeni, ci doar nişte etichete şi nume... Dar totul e în regulă.
- Da. Aşa că am înţeles tot ceea ce trebuia să înţeleg: că nu există nimeni, că nu există timp, nu există spaţiu, că totul este eternitate, doar acest acum, infinitul. Şi vine şi recunoaşterea, dar pentru un scurt moment. Simt că „O, da!” şi apoi dispare.
- Aşteaptă-mă! Unde eşti, nu poţi pleca aşa! Întoarce-te, întoarce-te! 😀
- Astăzi, am început ziua bucurându-mă de acum, de veşnicul prezent non-stop.
- Da, am trecut şi eu prin învăţăturile lui Eckhart: "să rămânem în prezent". Şi e cam nasol dacă nu eşti în prezent. 😊
- Aşa că, în dimineaţa asta, a durat vreo două ore şi apoi, când am ajuns la birou, a venit un nor şi l-a acoperit. Aşa vine şi pleacă, vine şi pleacă.
- Da, da, da.
- Energia căutării era foarte puternică până în urmă cu trei-patru luni. Era foarte puternică, foarte intensă. În prezent, energia căutării s-a stabilizat. Ceva de genul: okay, când se va întâmpla oare, când voi ajunge la asta oare, de ce nu o obţin oare, chestii de genul ăsta. Aşa că sunt în aşteptarea acelui moment de „Aha!”.
- Dar, ştii, deja tu nu exişti. 😃 Asta este deja totul: ecranul, faţa, acest chip, apa, mâna care se ridică, ochii care clipesc, respirarea aerului, râsul, deja asta este totul. Deja, deja. Nu poţi ajunge la ceea ce este deja. Este foarte rapid, Asta este mai iute decât lumina. Decât sunetul. Eul nu poate urmări Asta. Deja este libertate, deja.
- Da.
- Şi e o surpriză, o surpriză foarte mare că-i o dezamăgire. „O, ce naiba. 😀 O, pentru asta am muncit atâţia ani?” (sau ştiu eu cât timp am tot căutat Asta) „să fiu din nou ca un copil de un an, să fiu din nou ca un bebeluş, de asta am căutat atât de mult?!”... Da. E atât de simplu.
- Eul despre care vorbeşti, eul ăsta nu mă părăseşte. Se tot agaţă de mine, se agaţă de mine. Nu-mi dă drumul.
- Da. Energia sinelui este... Desigur, nu există doi, dar această contracţie energetică, acest simţ al corpului este foarte puternic, foarte puternic. Te trage tare, este foarte puternic. Pentru simplii căutători sau oamenii obişnuiţi, viaţa pe care o trăiesc este normală. Ei nu se gândesc la acel „eu” şi la „non-eu” şi la „fără de eu”. 😊 Trăiesc ca şi cum pentru ei nu există decât acea lume solidă. Acea soliditate a vieţii, acea continuitate, că te naşti, trăieşti şi apoi... asta fu tot!
Dar totul se întâmplă aşa (o vibraţie verticală rapidă). Nu aşa (mişcare orizontală lentă). E atât de iute... Şi este... este o minune, o minune. Există doar ceea ce ai în faţă, ceea ce se află în faţa ta, nimic altceva. Şi pot exista gânduri şi sentimente foarte puternice, foarte, foarte intense. Dar este foarte ciudat când se întâmplă pentru nimeni. Este de nedescris. Nimeni nu poate descrie Asta. Nu există nimeni. Este un mister şi nu este un mister. Deci se ascunde, dar nu se ascunde. Ca în expresia „Secretul deschis” a lui Tony Parsons.
- Mintea nu-l poate înţelege niciodată.
- Nu, nu. Dispare toată înţelegerea, toată cunoaşterea şi posesiunea ei. Cunoaşterea dispare. Azi m-a sunat un tip, un budist, şi l-am întrebat ce înseamnă budist sau budism. 😃 Pentru că nu ştiu, chiar nu ştiu ce-i asta. E ca şi cum... nu ştiu. Nu ştiu, nu ştiu nimic. Dispare acea cunoaştere.
Dar bineînţeles, corpul şi totul funcţionează în viaţa normală ca înainte. Deci creierul ştie că trebuie să bei, să mănânci, să vorbeşti, să rezolvi lucrurile în viaţa de zi cu zi. Totul e la fel, dar este diferit, absolut diferit. Însă pare la fel. Nu mai eşti păcălit, vezi prin iluzie că nimic nu e solid şi nimic nu mai pare serios.
- Da, dar eul nu acceptă asta, pentru că zice „Stai aşa, cum să fiu eu nimic?!”.
- Când dispare – aparent, pentru că este deja o iluzie, dar aşa e limbajul – atunci se poate percepe, ceva recunoaşte că nu a existat niciodată un eu. Niciodată. Nici nu mai ştiu cum era înainte.
Iar când a dispărut, am încercat, ştii, am încercat să mă întorc înapoi, să aduc eul înapoi. 😊 Am încercat ceva de genul ăsta, să readuc energia din nou aici. Să simt iarăşi energia că „eu sunt acest corp” şi n-am reuşit. 😀 Dar am încercat s-o fac. Îmi amintesc că l-am rugat timp de câteva zile „O, întoarce-te, întoarce-te!”. 😊 Dar nu.
Stăteam chiar acolo şi mă uitam în gol şi a apărut recunoaşterea – din partea nimănui, e ceva de nedescris 😃 – că Agnes nu mai există. Iar acum că rostesc acest nume, e doar un nume. Iar vocea pe care o aud ieşind din această gură nu e vocea „mea”, e doar o voce, doar un sunet. Şi vocea ta, la fel. Doar sunete. Doar privire, doar şedere. Şi totul se întâmplă bine-mersi fără un eu. O, ce minune! 😄 Viaţa merge înainte fără mine.
- Deci, stăteai acolo în picioare şi a început să se întâmple asta... sau cum s-a întâmplat?
- Ce, dispariţia?
- Da.
- Chiar nu ştiu şi nu ştiu nici când s-a întâmplat. Poate că s-a întâmplat înainte de aparenta recunoaştere. Nu ştiu, poate că deja nu mai exista eul, dar nu observasem. Deci nu exista nimeni care să fi observat treaba asta. Dar ceva, nu ştiu ce anume, în acest spaţiu aparent, ceva recunoaşte că nu mai există nimeni. Dar este ceva complet energetic, aşa că nu pot spune prea multe despre asta. Pur şi simplu, stăteam în mijlocul camerei şi ceva recunoştea că Asta este totul.
Iar după ce se întâmplă asta, este adevărat că, aparent, se petrec nişte schimbări în structura corpului, acest corp aparent, şi în mecanismul de supravieţuire. Se evaporă. Şi după asta – deşi nu există înainte şi după asta – poate apărea orice sentiment, orice senzaţie, orice. Şi nu le mai pot eticheta. Nu-mi mai vin pe limbă unele cuvinte. Cum ar fi „depresie” sau „anxietate”, nu-mi mai vin nici măcar în limba maghiară, în limba mea nativă. E ca şi cum nu le-aş mai cunoaşte. Asta e absolut de necunoscut.
E ca un copilaş mic, care e mişcat de viaţă. Copiii mici nu au memorie, doar sunt mişcaţi de viaţă. Iar pe la doi ani, când se construieşte structura persoanei, atunci apare separarea, desigur. Şi simte „O, eu sunt ăsta şi tot restul există acolo, la distanţă”. Dar acum a dispărut şi distanţa. Deci nu există nicio distanţă, nicio distanţă între Asta şi tot restul, totul, da. Eşti una cu mediul, cu totul.
Desigur a fost înfricoşător. Prima dată a fost dezamăgire, apoi frică, apoi îngrijorare „O, Doamne, ce se va întâmpla?”. Şi apoi orice senzaţie era ca o nebunie. 😄 Este o nebunie. Şi liberă, este libertate absolută, pentru nimeni. Este indescriptibil, inexplicabil.
Asta-i o simplă împărtăşire dezinvoltă a acestui – nu ştiu ce e, nu-i chiar un mesaj – a nimicului, o împărtăşire despre nimic. Orice spun poate fi înţeles greşit sau poate fi etichetat. Mintea încearcă să înţeleagă orice: „O, ea a spus asta! O, ea a spus aia! A, tu ai spus chestia asta!”. Aste doar Asta.
Şi nu se întâmplă nimic. Aspectul înfricoşător al acestei împărtăşiri 😀 este că, de fapt, nu se întâmplă nimic. Totul este doar o aparenţă, doar o iluzie. Apare şi nu apare, apare şi nu apare, e ceva atât de rapid, încât mintea nu poate ţine pasul. Şi e de natură energetică, aşa că cuvintele nu contează.
Şi este o pasiune de a vorbi despre Asta. Aşa că sunt atât de fericită să vorbesc cu tine despre Asta. 😃 Este simpla bucurie a vieţii. Şi nu neapărat într-un mod pozitiv, pentru că poate exista şi durere, şi orice, orice. Nu este nimic lăsat pe dinafară.
- Când s-a întâmplat recunoaşterea, ai simţit că suferinţa s-a dizolvat? Suferinţa şi emoţiile şi gândurile şi sentimentele puternice neplăcute care existau?
- Nu. 😊 Deci nimic nu se schimbă, nimic. Dar nu mai exista acea rumigaţie persistentă. Nu mai existau acele monoloage ale minţii de genul „O, de ce mi se întâmplă asta? sau de ce asta e aşa?”. Încă apare durerea în acest corp aparent. Deci nu, nu s-a schimbat nimic, dar totul e schimbat. 😃 Nimic nu se schimbă, dar în acelaşi timp, totul este atât de... Cum se spune, pare absurd, dar numai pentru eu pare aşa. Pentru că eul caută mereu logica, ca lucrurile să fie logice, să le înţeleagă. Eul trebuie să ştie întotdeauna ce se întâmplă.
- Odată cu recunoaşterea, începi să fii un martor detaşat la ceea ce se întâmplă sau cum e? Adică, o observi sau devii una cu Ea? Cum se întâmplă?
- O, pui întrebări grele! ☺
- Da, acestea sunt întrebările pe care le am. 😊
- Există o recunoaştere, dar nu din partea persoanei. Deci persoana nu mai există. Asta este vidă. Totul este gol. Gol în sensul că este lipsit de sens, absolut fără semnificaţii, fără efort, fără scop. Asta nu devine altceva. Este deja perfectă. Deci nu e vorba de observare, pentru că nu există niciun martor. Asta nu are un centru. Nu există niciun centru. Asta este viaţă în stare pură, o vibraţie vie, ceva de neînţeles, nu are un centru. Deci nu are niciun centru într-o altă parte, ştiu eu, în Cer, 😃 de unde observă „Sunteţi nişte oamenii răi şi vă voi pedepsi”. Nu. Sau „Aţi făcut binele, iar acum vă voi răsplăti”. Nu, nu.
Nu există niciun martor. Asta este inconştiinţa. Fără conştiinţă. Nu există conştiinţă de sine. Aceea aparţine doar persoanei. Cum se spune, este ceva energetic. Asta nu este conştientă de sine. Ca un copil mic, ca un animal. Gândurile pot apărea, dar pentru nimeni, şi nu mai sunt ceva solid şi serios. Gândurile vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. Dar copilaşul nu se gândeşte la astea. Se mişcă, aleargă, râde, oboseşte, se întinde, nu se gândeşte la ce face. E împins de viaţă. Deci e ceva inocent, este o joacă inocentă. Totul e doar un joc al inocenţei şi fără un centru de coordonare.
Şi asta-i o poveste, dar când se naşte un copil, în poveste, cred că senzaţia e la fel. E la fel, privirea pură, totul e atât de direct şi atât de puţin special. Atât de obişnuit. E doar viaţa simplă. Dar mintea, ştii, mintea caută mereu ceva complicat „O, nu, nu, nu poate fi doar asta, doar masa, doar telefonul, doar... nu!”. 😀 Trebuie să fie cu artificii, ceva spiritual, nirvana, raiul, iadul, ştiu eu ce. Nici măcar nu ştiu ce sunt astea. Când ceva nu este în faţa ta, nu te mai gândeşti la acel lucru, poate, foarte puţin, şi nu-l mai iei în serios. Nu te gândeşti „O, copilul meu se află acolo şi oare ce-o face el acolo?”. Deci dacă el nu este aici sau ceva nu este aici, el nu mai există.
- Da, înţeleg.
- „Maşina mea e acolo”. Acum creierul ştie că maşina e acolo, dar maşina nu există. Nu e solidă. Deci există doar camera, doar faţa ta, doar aceste sunete. Deci există absolut numai energia. Dar şi „energie” este doar un cuvânt. E foarte neutru, cuvântul energie, şi de aceea cred că este folosit de mulţi vorbitori. Şi astfel mintea nu se poate agăţa de el. „Energie” poate însemna orice. Dar nu ceva solid. Mintea nu poate face din acest cuvânt un lucru solid. Asta nu este un lucru. 😊 Nu este ceva ce ai putea...
- Da, înţeleg, vorbeşti despre Unime, când eşti una cu totul, aşa cum ai spus, cu acest pieptene sau orice altceva, eşti una cu asta. Nu există nicio distanţă.
- Da, da. Dar nu există gânduri despre Asta, vine atât de natural. Totul se întâmplă atât de natural. Viaţa se întâmplă, pur şi simplu. În aparenta viaţă de zi cu zi, nu apar gânduri non-stop de genul „O, asta se întâmplă doar aparent şi aparent beau apă şi aparent nu ştiu ce mai e”. 😀 S-a dizolvat energia eu-lui, acea contracţie energetică, că totul mi se întâmplă „mie”.
Şi era o povară imensă, această senzaţie de contracţie în trup era o greutate uriaşă. Dar şi aceasta face parte din Întreg, nimic nu este separat. Totuşi, aceasta este o mare greutate, o povară uriaşă când simţi că totul mi se întâmplă „mie”. Şi că ar trebui să fac ceva, acest sentiment că eu sunt cel ce făptuiesc. Că eu sunt responsabil de tot şi ce pot face ca să fie mai bine, ce pot face ca să urmez această cale, ce pot face ca să ajung în rai, ce pot face ca să ajung la Trezire şi bla-bla-bla. 😃
Dar şi acest eu este total inocent. Energia eu-lui, oamenii care se cred separaţi – deşi nu există indivizi separaţi – dar oamenii simt în mod natural că totul e ferm şi solid. Nu-i nicio problemă cu treaba asta. Unii oameni îşi gestionează vieţile – aparentele vieţi – foarte mişto, foarte ok. Dar fiecare este un căutător.
Şi s-a aflat că asta vine din ADN. Chestia asta este oarecum ştiinţifică şi nu cunosc prea multe, dar ştiinţa a dovedit deja că nu există liberul arbitru. Totuşi, ştiinţa încă vrea să înţeleagă şi să măsoare totul. Eul vrea să măsoare, să înţeleagă „Cât de mare este universul, stelele, OZN-urile”. 😃 Îmi spuneam că dacă aici va ateriza un OZN – dar chiar să fie aici, nu ca o abstracţie a minţii – dacă OZN-ul va apărea aici cu extratereştrii, nu va fi altceva decât tot energie, nimic altceva. Aşa că „Na, veniţi şi mă omorâţi!”. 😃
- Ce crezi că ar trebui să facă cineva pentru ca să-şi dizolve eul?
- Am spus deja că nu ai ce să faci, pentru că tu deja nu exişti. 😊 Deci nu-i nimic de făcut. Se întâmplă, dar de la sine.
- Dar există o minte, care pretinde că „eu exist”.
- De fapt, nu există nicio minte. Mintea înseamnă doar nişte gânduri. Mintea e tot un concept. „Mintea” este o abstracţie a minţii. 😊 Există doar gânduri, care sunt nişte etichete. Etichetăm totul. În realitate, există doar o anarhie inocentă, sălbatică, haotică. 😄 Nicio autoritate, o minunare copilărească: „Wow! Wow! Wow!”. Dar bineînţeles că nu stai toată ziua cu gura căscată „Wow, wow, wow!”. 😃 Este o senzaţie subtilă că Asta nu este reală. Nimic nu este real. Nimic nu este real. Totul este doar o aparenţă, apare şi iar apare şi iar apare.
- Spuneai că trezirea se întâmplă automat, vine de la sine. Dar cu ce efort din partea noastră, ştii că mulţi spun că trebuie să medităm sau să...
- Da, da.
- Deci recomanzi meditaţia sau ai făcut multe meditaţii?
- Nu! 😀 Fără meditaţii!
- Eşti norocoasă, foarte norocoasă.
- Am făcut şi meditaţii... mmm, amintirile sunt atât de vagi... Timp de câţiva ani, nu prea mulţi, am fost un căutător spiritual pe o cale spirituală. Dar nu am prea aprofundat metodele. Nu ştiu prea multe despre advaita. Nu am mers în profunzime. Dar am avut şi eu nişte străfulgerări. Îmi amintesc de unele viziuni care, pentru mine, nu au fost plăcute, mi s-a făcut frică, de genul „Unde mă aflu? Unde sunt eu? 😊 O, nu, asta nu! Sunt o fiinţă unică şi specială, viaţa mea este bine alcătuită. Nu, nu, nu-mi trebuie asta. Unde este eul meu?” Iar Asta aduce sfârşitul ideii că ai fi ceva special.
- Da, pot simţi fericirea, bucuria pe care o răspândeşti!
- Şi personajul este atât de liber, există doar libertatea. Nu există nici o agendă, niciun plan. Nu mă gândesc la ceea ce spun. Cuvintele astea nu sunt pregătite. Asta nu are nicio structură, pur şi simplu, este vorbire liberă, liberă, liberă vine şi iarăşi vine şi se întâmplă. Cred că acest personaj a fost întotdeauna aşa exuberant, dar acum este mai liber. Totul este mai din plin. Bucuria este mai deplină, dragostea este mai deplină, durerea este mai deplină. Când apare o durere în acest corp aparent, durerea este extremă, pentru că nu mai există filtre.
- Am înţeles.
- Nu o mai poţi ocoli. „O, nu accept asta, trebuie să fac ceva cu durerea asta, pentru că nu o vreau, nu vreau să fiu bolnavă”. Toate filtrele se prăbuşesc. Aşa că totul este mai viu, mult mai viu. Personajul înfloreşte, e ca o erupţie de vitalitate, ca un vulcan, ştii, plin de culori, de sunete. Iar când vorbesc despre Asta, simt că mă încing, mă umplu.
- Ca şi cum fiecare moment este proaspăt.
- Da, da, totul este nou. Dar vine atât de natural, pentru că nu există nici „după”, nici „înainte”. Amintirile sunt foarte vagi şi nimic nu este personal. Din moment ce Asta nu devine altceva, Asta fiind deja dintotdeauna Asta, atunci cum poate fi comparată?! Cu ce şi de către cine? 😊 Este incomparabilă. Este mereu nouă. Este mereu proaspătă. Da, este... o, Doamne!
- Cuvintele au limite, dar Asta e nelimitată. Cuvintele nu o pot descrie.
- Este fără limite. E atât de plăcut să stau de vorbă cu tine. Trebuie să mai vorbim şi altă dată. O, este atât de minunat!
- Şi mie îmi place. Simt energia pe care o emani. Este atât de plăcută, mă face să mă simt foarte bine. 😊
- Este ceva inconştient, inconştient. Asta nu te recunoaşte. Nu există niciun tu. „Recunoaştere” e doar un cuvânt, acea recunoaştere că nu există un eu. Dar asta nu te recunoaşte. Este ceva inconştient. Şi este iubire pură necondiţionată. Mulţi folosesc cuvântul necondiţionat. Dar chiar este necondiţionată, nu sunt condiţii, nu sunt reguli. Asta este libertatea, dintotdeauna libertate.
- Într-adevăr, asta şi toate celelalte sunt acelaşi lucru. Aşa că iubirea se răspândeşte peste tot în mod egal. Tu şi celălalt sunteţi la fel.
- Da, exact. Nu există diferenţiere, totul este la fel. Totul. Nimic nu este special. Nimic nu este mai mult sau mai puţin decât orice altceva. Deci masa asta este la fel ca şi corpul. Iar corpul nu este real. Este doar o aparenţă. Şi totul se petrece în... durerea, senzaţiile, sentimentele, sunt resimţite în aparentul spaţiu. Fiindcă nu mai există un centru, nu sunt resimţite în aparentul trup, ci pretutindeni. Sunetele şi toate sunt peste tot şi nicăieri.
- Este doar o curgere.
- Da, da. E ceva foarte... nu ştiu.
- Orice ai spune, simt şi eu, ştiu că este aşa cum spui. Dar problema este că mintea asta se tot agaţă.
Este în regulă şi aşa. Mulţi oameni simt o deschidere pentru asta şi primesc o înţelegere. Restul, majoritatea, 😊 nu sunt conştienţi, nu aud ce le spun. Doar remarcă „O, ce tot spui tu acolo?!”. Prietenii mei au văzut nişte videoclipuri de-ale mele şi spuneau „O, ce tot spui acolo? O, nu înţeleg. O, în regulă, eşti un pic nebună, dar nu-i nimic. Hai să mergem să bem un pahar cu vin. 😃 O, eşti un pic nebună, dar nu contează. Hai să bem.” Deci dacă mesajul nu este auzit, nu este auzit. Iar când această împărtăşire este auzită, este auzită de nimeni, de ceva indescriptibil. Aşa că nu poate fi înţeleasă. N-are cum.
- Când te vezi pe tine în totul din jur, trebuie să fie ca şi cum ai vorbi cu tine însuţi. Dar te poţi înfuria pe cineva, dacă face ceva neplăcut?
- Da, da, bineînţeles. De pildă, în trafic, ştii tu, „Du-te dracului!”... 😀 Şi cu copiii dimineaţa, „Haideţi, am întârziat de la şcoală, la naiba, Doamne, ce trafic!”. Deci nu e vorba de pace şi linişte... Chiar nu ştiu ce este pacea sau ce este liniştea sau ce este zgomotul. Există ceea ce există. Şi poate fi orice, orice. Şi nu mai apare acea etichetare că asta este „furie”, că aia este nu ştiu ce. Există doar o senzaţie şi o emoţie, dar este de neînţeles, imposibil de cunoscut.
- Uimitor!
- Da, se întâmplă, pur şi simplu.
- Când am văzut videoclipul tău, cred că acum 15 zile când ţi-am trimis un e-mail, am văzut videoclipul tău şi mi-am zis „Trebuie să vorbesc cu ea”, aşa că în aceeaşi seară ţi-am trimis un e-mail. Iar apoi am aşteptat cu nerăbdare în fiecare zi, verificam dacă am primit răspuns.
- O, ce drăguţ din partea ta! 😃
- Apoi ţi-am trimis din nou mailul, a doua oară. Iar când a venit răspunsul tău, mi-am zis: „O, da, da, se va întâmpla”. 😊
- Ştii, ai început să te manifeşti foarte liber, de când vorbim acum. Deja te comporţi mai liber. 😃
- Da, da, simt asta.
- Ca şi cum ai zice „O, da, am primit, wow!”.
- Da, da, este cu adevărat uimitor să vorbesc cu tine şi să primesc...
- Cred că sunt mulţi vorbitori şi tot mai mulţi oameni discută despre Asta. Eu chiar nu voiam, 😊 dar nu a depins de mine, pentru că nu există niciun cineva. Iar după ce eul se dizolvă, se petrece ceva energetic, încep să se întâmple unele lucruri pe care nu le poţi opri. La început încă gândeam „Nu se cade să fac asta”, a existat un pic de cârcoteală a minţii. Dar deja nu mai era ceva serios. Iar apoi, s-a manifestat foarte liber de genul „No, hai să vorbim despre Asta!”. Acest personaj este în viaţa de zi cu zi actriţă, pe scenă. Şi îmi place mereu să vorbesc cu oamenii şi să joc, să dansez, să cânt. Iar acum am făcut o pasiune din Asta. Multe pasiuni şi preferinţe mi-au dispărut. Au rămas unele preferinţe şi au apărut altele noi. Îmi place să vorbesc despre Asta.
- Înainte de a încheia, aş avea o mică rugăminte. Poate doar 5 minute sau 15 minute, aş vrea să închid ochii şi să meditez în prezenţa ta, dacă se poate.
- Mmm...! 😏
- Poate 2 minute, doar 2 minute.
- Un minut! 😄
- Bine, bine. Şi după aceea...
- Nu cred că pot sta nemişcată un minut. 😃
- ... să-mi spui ce-ţi vine în minte.
- Aşteaptă, să opresc înregistrarea.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
26 martie 2023
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=eilqXMNEeQ0
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Gajai Ágnes Mágnes, videoclip publicat pe 14 martie 2023 .