. Da, nu-mi pasă deloc de mine. Dar îmi pasă un pic,
aparent, un pic de familia mea aparentă.< Pagina Nondualitate radicală
Andreas Müller, iluminat german, într-o întâlnire online prin Zoom, este bine-dispus, ca de obicei, şi ne bine-dispune şi pe noi, deşi mesajul său nondualist este de neînţeles. Parcă devine însă mai acceptabil când îl spune simpaticul Andreas. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.
Asta este tot ce există. Şi nu-i absolut nimic de obţinut sau de pierdut sau de câştigat sau de realizat, pentru că ceea ce, aparent, se întâmplă este în mod natural Totul, care este întreg şi complet.
Asta înţeleg prin afirmaţia că este în mod natural Totul. Nu mă refer în sensul fizic, că numai ce se vede ar exista. Nu, de existat nu există nimic, bineînţeles. Nimic nu există cu adevărat. Este Totul în sensul că Asta este întreagă şi completă. Nimic n-ar putea fi adăugat şi nimic n-ar putea fi luat din Asta.
Or, practic, tocmai aşa ceva caută „persoana” spirituală: să adauge ceva la Asta, o realizare suplimentară, o înţelegere suplimentară a ceva, o conştientizare suplimentară a ceva. Sau vrea să scoată ceva din Asta, problemele, suferinţa sau chiar pe ea însăşi, eul, cum se zice. [Râsete]
Dar afirmaţia că Asta este întreagă şi completă implică, de asemenea, că nu există niciun „eu”. Nu există separare, Asta este întreagă şi completă, nu există o altă entitate separată numită „eu”. Deci „eu” este o iluzie.
Dar când spun că „eu” este o iluzie, înseamnă că nu există nici un „eu”, nici o imitaţie de „eu”, nu există nimic separat, nimic care să aibă o existenţă autonomă separată, care să acţioneze separat, care să decidă separat, care să aibă soliditate. Pur şi simplu, nu există aşa ceva.
Deci, aceasta nu este o învăţătură. Nu-i absolut nimic de învăţat. Şi nu am absolut nimic de transmis, ca să zic aşa. Nu-i vreo metodă sau ceva de genul acesta. În acest sens, nu este un mesaj adresat vreunei persoane.
Este doar o aparentă îndreptare a atenţiei către Întreg. Dar Asta este deja Întregul. Aşa că nu va deveni niciodată „mai întreagă”. Acesta este visul, că aici am fi nişte indivizi separaţi care fac ceva ca să se apropie de Întregire sau ca să creeze Întregul sau ca să aibă acces la o energie pentru a se întregi.
Nu, nu asta se întâmplă. Orice pare să se întâmple este deja pe deplin întreg şi complet, nu va fi niciodată mai mult, nu va fi niciodată mai mult.
Asta-i tot.
------
O întrebare: „Ce părere ai despre un posibil război între Rusia şi lumea occidentală? Îţi pasă, măcar aparent, pentru tine, pentru familia ta sau pentru altcineva?”
Păi, e greu să răspund. Desigur, nu prea, pentru că nu e nimeni aici. Dar îngrijorarea se întâmplă, aparent, timp de câteva minute, din când în când în timpul zilei, când deschid televizorul din greşeală. [Râsete]
Dar nu trăiesc într-o stare de îngrijorare pentru ceva. Însă îngrijorarea se poate întâmpla, da. Mai ales în legătură cu această situaţie aparentă. Da.
Dar toate astea nu-i decât ceea ce aparent se întâmplă, desigur, şi nu există un cineva căruia să-i pese.
------
Ceea ce spune acest aparent mesaj este că, pur şi simplu, nu există nicio persoană, nicio persoană care să acţioneze cumva aici, în interiorul nostru, şi nici nu există cu adevărat cineva acolo, în lume, care să facă lucruri sau să simtă în mod autonom.
Pur şi simplu, nu există nicio entitate separată.
Ceea ce înseamnă că ce face acest tip aparent, Andreas, doar se întâmplă, şi la fel ce face oricine altcineva, doar se întâmplă de la sine – ceea ce gândesc şi simt sau ceea ce gândeşte şi simte corpul. Şi e la fel acolo, la voi. Este Totalitatea ce se manifestă ca atare.
Nu este bună sau plăcută sau corectă sau chestii de genul ăsta. Este aşa cum este.
------
Tocmai am recitit întrebarea, de fapt, este destul de simpatică. [Râsete] „Îţi pasă măcar puţin?” Măcar puţin, doar atât cât să nu te facă să suferi? [Râsete] Doar atât cât să nu par total inuman, dar nici să nu sufăr din cauza asta. [Râsete] O linie subţire pe care să merg.
„Măcar în privinţa familiei tale, pentru că este, aparent,
ameninţată?”, şi un smiley
. Da, nu-mi pasă deloc de mine. Dar îmi pasă un pic,
aparent, un pic de familia mea aparentă.
------
„Putem alege să avem experienţe bune, să ne simţim bine, să ne ridicăm vibraţiile?”
Nu chiar. Nu, bineînţeles că nu. Şi când spun „nu chiar”, prin asta înţeleg că poate exista iluzia alegerii, dar totuşi nu este acolo cineva care să aleagă. Ceea ce se întâmplă este simplul fapt că oamenii stau împreună şi meditează şi se simt bine după aceea pentru o vreme şi cred că şi-au ridicat vibraţia energetică sau au creat o stare de bine sau chestii de genul acesta.
Pe de o parte, toate acestea se întâmplă într-o realitate visată, pentru că sunt trăite de un „eu”. Iar pe de altă parte, un alt vis este că ar exista cineva care a ales, a ales să fie interesat de ridicarea vibraţiilor şi să o realizeze.
Aşa că nu, nu chiar.
Iar atunci când aşa-zisul „eu” se dovedeşte a fi iluzoriu, toată această realitate nu mai există – în care te simţi într-o anumită stare, cu vibraţii joase sau înalte, unde apare o energie mai subtilă sau mai grosieră şi chestii de genul ăsta. Toate astea nu mai au niciun sens. Numai o „persoană” poate avea astfel de impresii. Asta pare să constituie realitatea „persoanei”: să trăiască în diverse stări.
------
„De ce spui că nu există nimeni? [Râsete] Nu suntem nişte fiinţe spirituale?!”
Ei bine, nu. Nu suntem fiinţe spirituale. Iar la întrebarea de ce nu există nimeni, nu-i niciun răspuns. Pentru că, chiar înainte ca această întrebare să fie pusă, deja nu exista nimeni. Asta-i chestia. Această întrebare presupune că ar fi existat deja cineva.
Acest mesaj, ceea ce vorbim aici nu este o concluzie. Faptul că nu există nimeni nu este urmarea unei căi. Nu-i concluzia la care ajunge „eul” după o lungă cercetare. Nu. Este simpla moarte a acestui „eu”, prin faptul că se dovedeşte că era deja un personaj în vis. Deci că ar exista un cineva şi că acest cineva poate fi spiritual sau energetic – cum ar fi un suflet sau o conştiinţă sau o prezenţă sau entitate – exact ăsta-i visul.
Dar înţeleg, privind din visul personal, aşa se simte: „Există ceva aici, în mine, care nu este material.” Aşa că persoana sfârşeşte prin a se descrie pe sine ca fiind un spirit, un gen de entitate care trăieşte în corp. Dar exact acesta este visul.
Prin urmare, faptul că nu există nimeni este realitatea naturală, care nu are vreo cauză. Nu există niciun motiv sau cauză pentru care nu există nimeni. Pur şi simplu, nu există nimeni. Iar ideea de cauză poate apare numai într-o „persoană”: „De ce mă aflu aici? De ce m-am născut? De ce? [Râsete] De ce, de ce aşa?” Bine.
-----
În acest sens, acest eveniment – sau mesaj sau cum vreţi să-l numiţi – nu este spiritual. El indică, aparent, că totul este întreg şi complet, dar nu în sens spiritual, nu face reclamă unor idei de sfinţenie sau de bunătate sau alte chestii de genul acesta. Deci Întregul spre care arată acest mesaj este foarte, foarte obişnuit. Nu are nimic de-a face cu ideile „persoanei” despre cum ar arăta Întregul. Nu. Asta este deja Plenitudinea, exact aşa cum arată. Şi nu este plenitudinea nimănui. Şi nu există lucruri care să fie mai puţin plenitudine, cum ar fi mersul la toaletă sau privitul la televizor sau meditaţia sau altceva. Toate aceste aspecte sunt, în egală măsură, ceea ce se întâmplă.
Şi în final, s-ar putea spune că este o surpriză, o aparentă surpriză, pentru că persoana nu se aştepta vreodată la aşa ceva. Persoana spirituală caută ceva remarcabil, ceva măreţ, ceva neapărat mai bun decât ceea ce a trăit până acum. Dar toate acestea fac parte din vis.
Deci, în acest sens, acest mesaj nu este deloc spiritual. El nu împarte lumea în material şi spiritual, în adevăr şi iluzie, în mai real şi mai puţin real. Toate acestea se prăbuşesc odată cu senzaţia de „eu exist”.
------
- Da, ştiu că Asta nu este separată de manifestare, dar – de dragul exprimării unei păreri – nici nu are nevoie de o manifestare. Nu are nevoie de manifestare, nu are nevoie de planete şi de corpuri şi de toate astea, nu are nevoie să se întâmple toate astea.
- Deloc, exact. Da.
- Dacă totul ar dispărea într-o clipă...
- Într-un fel, da. În fond, nu s-a manifestat niciodată. Aşa că, da, desigur.
- Cred că acesta este saltul logic de care mintea este incapabilă, anume că deja nu există manifestarea.
- Da, e imposibil, pentru că însăşi „persoana” este senzaţia de manifestare.
- Wow, da.
- Bineînţeles. Acest salt ar însemna un salt de la prezenţă la absenţă, ceva ce persoana nu are cum înţelege.
- Da, nu-i vorba că nu are nevoie, ci deja nu există.
- Da, exact. Da, deja nu există. [Râsete] Doar când crezi că există manifestarea, îţi poate apărea şi întrebarea: „Avem nevoie de ea sau nu? Poate rămâne sau poate dispărea?” [Râsete]
- „Ce putem face ca să o păstrăm?”
- Da, cam asta încearcă să facă persoana: „Ce pot face ca să supravieţuiesc?”
- E uimitor, e colosal. Întreaga manifestare provine din manifestarea „eului”.
- Exact. Foarte simplificat, putem spune că, apărând iluzia că „eu exist”, atunci apare şi iluzia existenţei şi că există „ceva” – universul, lumea sau orice. Dar este doar impresia „eului” despre existenţă, atâta tot. Acesta-i tot universul. Când senzaţia de „eu” dispare, nu mai rămâne nimic.
- Wow!...
- Da. [Râsete]
- Ce grozav!
- Tocmai am rezolvat misterul existenţei, care s-a dovedit că nu există. [Râsete] Nu există niciun mister al existenţei. Nu există nicio existenţă, de la bun început. [Râsete]
- De neînţeles!
- Absolut, desigur.
- Dar sună atât de adevărat.
- Nu este ceva ce poate fi experimentat, şi oricum experimentarea este iluzorie. Tocmai am descris cum este realitatea naturală. Nu e mare lucru, deşi poate că aşa sună. Nu vorbim despre ceva îndepărtat, nu vorbim despre vreun concept sau vreo filozofie. Vorbim despre ceva foarte direct şi imediat: stând în faţa ecranului ca un „tu” şi ca un „eu” şi respirând...
- Nici măcar astea.
- Da şi nu. Exact asta nu poate înţelege „persoana”, că statul în faţa unui ecran ESTE chiar nemanifestarea stând în faţa unui ecran, este realul şi irealul. „Cum ar putea exista universul fără să fie manifestat?!” Nu are niciun sens. Această idee nu are sens pentru „persoană”. Dar, de fapt, despre asta se pare că vorbim aici.
- Şi de aceea moartea este atât de fascinantă şi, totodată, extrem de înfricoşătoare, dar este fascinantă, pentru că există pe undeva sentimentul că ea ar fi, de fapt, uşurarea supremă.
- Da, am putea spune că da, da, absolut. Dar nu este chiar un sentiment conştient. Vreau să spun că este un dans al „persoanei” în jurul vieţii sale, importanţa şi sensul pe care-l dă acestei vieţi, speranţele şi visele şi suferinţele şi...
- Doamne!
- Desigur. [Râsete] Aşa dansează ea tot timpul, într-un fel. Sau s-ar putea spune că numai la asta se gândeşte.
- Şi, în acelaşi timp, ar vrea să o evite.
- Da, aparent. Toate astea sunt aparente, dar da, aşa este. „Vreau să rămân în lumea mea!”. Dar, în acelaşi timp, îşi repetă: „Nu există nicio lume. Nu există nimeni” [Râsete]
- Cât de ridicol! Mulţumesc.
------
O întrebare: „Credeţi că ne putem influenţa reciproc în bine şi în rău?”
Ei bine, nu prea ştiu ce înseamnă bine şi rău, dar se pare că ne influenţăm reciproc în mod constant. Nu suntem separaţi. Nu există separare în nimic. Aşa că, aparent, trupurile se influenţează permanent.
Dar nu există un real bine şi rău şi nici nu există nişte oameni reali care să se influenţeze între ei. Acesta este visul, că ar exista un real bine şi rău şi că ar exista acele stări bune şi rele. Nu, toate sunt doar întâmplările vieţii.
Atunci când eu vorbesc şi tu ai o reacţie la ce spun, asta te influenţează, dar e doar un fapt, o întâmplare, pur şi simplu. Asta înţeleg prin „totul e o permanentă întâmplare”.
Nu sunt separat sau independent de nimic. Dar nici nu sunt într-o relaţie cu ceva, ci, pur şi simplu, nu există absolut nicio separare.
------
Întrebare: „Ce vezi când te
uiţi în oglindă, Andreas, în afară de un bărbat arătos?” [Râsete]. Oh, dar de ce
ai adăugat şi smilies
după întrebare? [Râsete] Păi, „eu” nu mă uit
niciodată în oglindă, asta-i chestia. Aşa că „eu” nu văd nimic. Dar privitul în
oglindă se întâmplă. Da.
- Însă nu apare nicio judecată, nu-i aşa?!
- Nu există o recunoaştere că ce văd aş fi „eu” sau acea recunoaştere personală „ăsta sunt eu”. Nici în ceea ce priveşte corpul nu apare ideea că „sunt eu” şi nici în ceea ce priveşte aşa-zisul „eu” care crede că se recunoaşte pe sine când se uită în oglindă. E aproape ca şi cum ar vedea pe altcineva. Nu se mai întâmplă să se recunoască vreun „eu”. Nu este nimeni aici. Dar cum se simte asta, e imposibil de descris, cum este când acesta se uită în oglindă. Nu apare nicio recunoaştere a nimic.
------
„Deci există o aparentă separare.”
Ei bine, da şi nu. Problema este poziţia din care ai spus-o, încă te concentrezi pe separare. Problema nu-i că există o aparentă separare. Căci exact aşa arată non-separarea: oameni care stau în faţa ecranului, oameni care stau în casele lor, fiecare cu propriile gânduri şi sentimente. Asta este non-separarea, arătând simultan exact aşa.
Deci, da, s-ar putea spune că Asta arată ca o aparentă separare, dar nu cu adevărat, pentru că nu apare astfel în faţa cuiva care o priveşte. Deci nu-i adevărat că există experienţa separării, dar undeva, în adânc, s-ar şti că, de fapt, nu este chiar aşa. Nu. Când simţul de „persoană” dispare, atunci dispare şi simţul separării. Şi în final, nu mai rămâne nimic care să îşi poată spune „Da, dar aparent se întâmplă o separare”. Ştiu ce ai vrut să spui, desigur. Asta nu devine non-separată, este deja non-separarea care arată exact aşa.
Vă mulţumesc foarte mult că ni v-aţi alăturat. Nu există niciun mesaj şi nimic de înţeles din toate acestea. Ceea ce aparent se întâmplă este Întregul, care este în mod natural întreg şi complet, aşa cum am mai spus, şi care arată exact aşa. Este Asta.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
13 iunie 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=nELtYRHPm4I
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube TheTimelessWonder al lui Andreas Muller, videoclip publicat pe 2 martie 2022.