Andreas Müller şi Walter discută despre nondualitate

Walter Driscoll, cunoscând teoretic bine domeniul nondualităţii, pune cele mai dificile întrebări, dar bonomul şi calmul Andreas Müller răspunde sistematic la toate, clar şi zâmbitor. Dacă veţi avea răbdarea de a privi, citi şi asculta atent – poate chiar în mod repetat – acest dialog, veţi trece „examenul teoretic al nondualităţii”. Discuţia se poartă la un nivel foarte înalt şi abstract, dar avem noroc cu tonul glumeţ şi degajat al lui Andreas, că altfel ne-am fi speriat rău de tot. 😊 Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.

Textul "extemporalului la nondualitate"

Bună ziua tuturor şi bine aţi venit la „Andreas Muller şi Walter discută despre non-dualitate”. Site-ul lui Andreas este thetimelesswonder.com. El a publicat o nouă carte: „No point. Conversations between Andreas and Justin”. Ţine discuţii săptămânale pe Zoom şi găsiţi detalii pe site-ul său.

Aşadar, să enumăr câteva dintre cărţile tale, de fapt, sunt toate cele în engleză. Avem „Unlocked bondage and liberation. The end of all lockdowns”. [Râsete] Şi avem „No point perspective”, iar ultima ta carte, „Conversaţii cu Justin”, este o continuare a acesteia. Mai avem „One seeing, one knowing, one love. Andreas Muller on Meister Eckhart”. [Râsete] Ce minunat! Mulţi oameni sunt interesaţi de misticii creştini şi de faptul că aceste mesaje sunt uneori similare. Cred că aspectul acesta l-ai urmărit. Apoi avem „Taverna Lentes. Talks around closing time”, din care voi cita astăzi pentru plăcerea ascultătorilor. Şi „You will never be free”. [Râsete] Iar prima ta carte în limba engleză a fost „No thing. Ungraspable freedom”.

- Eşti foarte prolific, ai o mulţime de cărţi minunate şi site-ul este grozav. Ai multe programări de evenimente, se pare că şi călătoreşti mult. Urmăriţi site-ul, poate că Andreas vine în oraşul vostru. [Râsete] Foarte interesant.

Aşadar, am putea începe cu următorul citat: «Nu există eu. Nu există suflet. Nu există prezenţă. Nu există conştienţă de sine şi nici conştiinţă de sine». Mă întreb dacă ai putea să dezvolţi subiectul. Cum se face că nu există suflet, nu există prezenţă, nu există conştiinţă de sine, căci se vorbeşte mult despre conştiinţă, conştienţă, prezenţă, chestii din acestea?!

Da, în fond, toate acestea sunt nume pentru acelaşi lucru. Sunt nume pe care eul şi le atribuie singur. Astfel, atunci când există senzaţia de „eu”, eul se va întreaba „Cine sunt eu? ce sunt eu cu adevărat? ce pot spune despre mine?” şi atunci apar acele idei: „Aha, eu nu sunt povestea mea, ci sunt un fel de spirit sau o entitate spirituală – creştinii l-ar numi suflet – sunt o esenţă profundă”. Sau „eu” poate ajunge la concluzia: „De fapt, sunt conştiinţă pură. Ca să fiu total sincer cu mine însumi, m-aş putea denumi conştiinţă pură sau prezenţă” şi chestiuni de genul ăsta. Dar, în fond, toate acestea sunt denumiri pe care „eul” şi le dă singur.

Şi asta aş numi experienţa-de-sine, ceva care crede că este conştient de sine. Iar când afirm că „nu există eu”, înseamnă că este complet iluzoriu. Toate aceste denumiri nu au nicio substanţă 😊 şi înseamnă acelaşi lucru.

- Este un fel de pretenţie nefondată, nu-i aşa, să spun că „eu sunt conştiinţă”.

Exact, da. Un ceva îşi revendică existenţa: „Eu sunt! Şi sunt asta şi aia, sunt conştiinţă, sunt prezenţă”. „Eu sunt”, asta-i veleitatea de bază. [Râsete]

- Bine, următorul citat: «Nu există nicio experienţă acum şi nu va exista niciodată vreo experienţă».

Exact, da, se referă la acelaşi lucru. Atunci când afirm că „Nu există eu” sau ceva similar, nu vorbesc la modul mod filozofic sau conceptual, ci mă refer exact la senzaţia experienţială, la acel „Eu exist”. „Sunt conştient de mine, sunt conştient că sunt ceva” e la fel cu „Mă simt pe mine însumi şi experimentez ceva real, o lume reală, o existenţă reală”. Dar nu, tocmai acesta este visul. Îmi pare rău. Nu se petrece în realitate. 😊 Şi nu pot explica treaba asta. Nu am o explicaţie logică care s-o susţină. Pur şi simplu, nu există. Îmi pare rău.

- Se pare, totuşi, că există o experienţă relativă. Adică, se pare că se întâmplă ceva acum, această conversaţie, faptul că beau o cafea. Nu există niciun „eu” în această experienţă, dar se pare că se întâmplă ceva, totuşi.

Da. S-ar putea spune şi asta, pe de-o parte. Dar pe de altă parte, nimeni nu ştie cu adevărat acest lucru. Adică, nimeni nu poate face această afirmaţie. Înţeleg ce vrei să spui. Pare că se întâmplă. Dar nici măcar această afirmaţie nu poate fi făcută. Nu se poate pretinde nici măcar că se pare că s-ar întâmpla aici ceva. [Râsete]

- Drăguţ. [Râsete] «Şi nu va exista niciodată vreo experienţă». Cred că, neexistând un acum, nu va exista vreodată nici un moment viitor... Bine, hai să-l încercăm pe ăsta: «Privind din aparenta perspectivă a aparentului eu, se presupune că eliberarea ar fi acea experienţă neîntreruptă de a şti şi simţi în mod conştient că totul este bine/bun. Acea experienţă neîntreruptă nu există.» Deci „din perspectiva eului, eliberarea...”, prin urmare, se pare că acolo se întâmplă ceva, că există o perspectivă aparentă a unei persoane aparente care presupune că eliberarea va fi această experienţă continuă că totul este bun/bine. Iar tu spui că această experienţă nu există.

Exact. Poate că sună contradictoriu, dar tocmai asta-i aparenta dilemă pe care „persoana” o are în legătură cu acest mesaj. Se simte pe sine ca fiind reală, însă nu-i reală. Ăsta-i motivul pentru cuvinte precum perspectiva „aparentă”, în cadrul „visului”, „persoana” etc.

Iar pentru persoană, pare de-a dreptul paradoxal. Persoana tânjeşte după o stare de bine, pe care să o recunoască a fi bună, în care totul se simte minunat. Şi speră că această stare va apărea la un moment dat. Şi, desigur, că va rămâne permanentă. Se simte pe sine aşa: „Merg pe o cale şi sper că, într-o zi, voi fi ajuns la destinaţie”. Şi apoi persoana etichetează destinaţia, numind-o iluminare, sau eliberare, sau realizare de sine. Poate că majoritatea oamenilor nici nu i-au dat un nume. Doar simt această subtilă sugestie că, într-o zi, va fi bine. Cu adevărat bine şi pentru totdeauna.

Iar această speranţă, desigur, provine din ideea că „acum nu e bine, nu e perfect de bine, nu e perfect întreg şi desăvârşit”. Asta-i experienţa actuală, speranţa sa fiind: „sper că într-o zi va fi cu adevărat bine”. Dar pentru majoritatea oamenilor, e o atitudine total inconştientă. Cei mai mulţi oameni nu intelectualizează, ci doar aşa simt: „Sunt pe calea mea, trebuie să-mi trăiesc viaţa, mă străduiesc să răzbat prin viaţă şi, la un moment dat în viitor, toate eforturile mele vor da roade. Toate eforturile mele de a nu întârzia la serviciu, de a fi amabil cu vecinii, toate relaţiile mele umane, terapiile prin care trec... într-o zi, toate vor da roade.”

- Mai spui că: «Eliberarea nu este o trezire dintr-o stare în alta, ci sfârşitul iluziei că ar exista o conştiinţă de sine».

Da, „Eu sunt”, conştiinţa de sine. „Mă simt pe mine însumi, ştiu că exist, există ceva aici şi pot să-l simt”. Asta e iluzia. E o senzaţie iluzorie. [Râsete] Dar se simte atât de reală. Persoana ar replica: „Nu mă poţi nega!”. Persoana ar sări imediat, gata să lupte pentru existenţa sa. Ar spune: „Nu mă poţi nega. Mă simt real! Sunt prezent aici, cu tot ce am, cu toată puterea, mă simt aici, prezent”. Dar se sparge ca un balon: Poc! 😊

- Fraza asta afirmă: «Nu există nimic care să fie prezent, de la bun început. Senzaţia că eşti ceva care este prezent acum şi aici este o iluzie. Asta nu înseamnă că, în loc de o persoană reală, ar exista fantoma unei persoane. Nu, pur şi simplu, nu există absolut nimic, de la bun început.» [Râsete] Îmi place expresia asta, că nu există nici măcar iluzia de persoană. Aş spune că nu există iluzia unei persoane şi nu există nicio persoană reală, există doar ceea ce, aparent, se întâmplă sau ceea ce apare. Dar nu există acea pretenţie că „eu sunt observatorul a ce apare”. Şi totuşi, există – bineînţeles că nimeni nu poate susţine asta, după cum spuneai – dar nu mă pot abţine să nu spun, pare că se întâmplă ceva aici. [Râsete] Doar că nimeni nu ştie ce se întâmplă, nu-i aşa?

Exact, exact. Cred că problema este că nu se poate lua o poziţie, de fapt. Nu poţi spune „este ceva”, dar, desigur, nu poţi spune nici că „nu există cu adevărat”. Nu este o poziţie fixă, şi asta-i chestiunea cea mai dificilă. Da, se întâmplă toate astea, dar nu-i nimeni care să susţină că se întâmplă.

- S-ar putea spune şi că trebuia să pre-existe cineva care să afirme că „nu există nimic”.

Exact. Dacă se face vreo afirmaţie despre adevăr, ea nu poate exista decât în cadrul visului: „Eu ştiu că asta nu-i nimic”. Ei bine, nu ştie nimeni că asta nu-i nimic. 😊 La fel cum nu ştie nimeni că este ceva. Pur şi simplu, nu există nimeni.

- Ca să fac pe avocatul diavolului, tocmai au avut loc nişte împuşcături la o şcoală din Texas, unde au fost ucişi 19 copii şi 2 profesori. Se pare că ăsta-i un lucru cel puţin greşit, dacă nu chiar rău.

Ei bine, faptul că nu există nici bine şi nici rău nu prea poate fi explicat. De fapt, este o surpriză. Este o surpriză, atunci când eul se dovedeşte a fi iluzoriu, că ideile de bine sau rău se dovedesc a fi şi ele iluzorii. Acest mod de gândire (dualist) face parte din iluzie şi nu mai poate fi menţinut.

Pe de altă parte, nu este deloc o încercare de a justifica, de exemplu, masacrul de la acea şcoală sau de a-l transforma în ceva acceptabil sau bun. Prin urmare, împuşcăturile de la şcoală sunt un eveniment – ceea ce poate că sună puţin cam rece – dar este ceea ce se întâmplă, şi la fel este şi reacţia oamenilor, de tristeţe, durere, furie, oricare ar fi aparenta reacţie emoţională. Dar niciuna dintre acestea nu este cu adevărat bună sau rea.

Şi aş mai adăuga că ceea ce persoana consideră a fi bun sau rău provine, în esenţă, din socoteala: „Oare îmi serveşte asta pe calea mea sau nu?”. Persoana va considera „Treaba asta e bună dacă îmi aduce ceva” şi ca fiind rea dacă îi răpeşte împlinirea sau pacea sau bucuria. Cred că acesta este, practic, adevăratul bine sau rău pentru persoană. Iar asta face parte din vis.

- De aceea întrebam mai devreme dacă nu-i un fel de experienţă relativă, fiindcă se pare că fiecare om are o experienţă unică a lumii.

Păi, putem folosi diverse cuvinte. Să spunem că trupul trăieşte, aparent, există un corp viu care are un set unic de condiţionări şi nişte gânduri unice şi sentimente unice şi reacţii unice la diverse situaţii. Da, asta se întâmplă aparent. Doar că nu există o experienţă reală a cuiva, dar aparent există un corp viu. Iar corpul gândeşte şi simte şi reacţionează şi respiră şi... Da, desigur.

- Bineînţeles, nu există nicio entitate autonomă care locuieşte în corp. Este doar un corp, corect? [Râsete]. Mai scrii aici: «Toate eforturile de a te uni cu Unicul sunt menite să eşueze, din cauză că nimic nu este separat. Căutarea spirituală este o încercare de a găsi un răspuns la o problemă inexistentă. Nu există nici o persoană şi nici o căutare reală. Cu siguranţă, nu există nicio soluţie.»

- Ce frumos! Am şi subliniat citatul ăsta, mi-a plăcut foarte mult. [Râsete] Da, căutând un răspuns la o problemă care nici măcar nu există, e firesc să nu existe niciun răspuns.

Absolut. De aceea nu dă niciodată rezultate. Asta face căutarea, pune o singură întrebare: „Cum pot deveni un eu împlinit?”. Nu există niciun răspuns, pentru că nu există niciun eu neîmplinit. La baza oricărei căutări sau orice căutare se reduce la această chestiune, venită din experienţa acestui eu: „Eu exist acum şi aici, iar ceva îmi lipseşte, deci înseamnă că sunt un eu neîmplinit”. Singura concluzie pe care persoana o trage este: „Înseamnă că trebuie să devin un eu împlinit. Cum să fac asta?”.

Dar toată această înscenare este iluzorie. Începe cu „Eu sunt aici şi sunt neîmplinit”. Apoi: „Să o iau la stânga sau la dreapta, să meditez sau să câştig mulţi bani, să duc o viaţă aventuroasă sau să duc o viaţă sigură, să am trei sau patru copii?”, şi aşa mai departe. Privind din perspectiva persoanei, e aceeaşi întrebare: „Ce cale mi se potriveşte ca să devin un eu împlinit?”.

- Mă întreb de ce vin la pachet astea două: presupunerea că eşti o persoană separată pare să includă şi această neîmplinire. Par să meargă împreună, dintr-un motiv sau altul.

Da, par să meargă împreună. Până la urmă, nu există niciun răspuns, pentru că toată chestia asta nici nu există cu adevărat. [Râsete] Ştiu, îmi pare rău! Nu are vreo logică. Dar asta pare să se întâmple. Oricând există senzaţia de prezenţă, apare şi căutarea unui „mai bine”.

- Deci, dacă cauţi o soluţie la o problemă imaginară, este un efort zadarnic, dar, în acelaşi timp, asta-i ce se pare că se întâmplă. Aşa că, nu poţi emite judecăţi de valoare.

- Dar este interesant că, neexistând problema, căutarea soluţiei nu va duce nicăieri.

Absolut, da. Dar nu-i ceva greşit. Doar că nu asta urmăreşte căutătorul. 😊 El crede că va ajunge undeva. Persoana simte că trebuie să caute, pentru că o va duce undeva. Ceea ce nu se întâmplă.

- Cam în acelaşi sens, mai scrii: «Nu te poţi apropia şi nu te poţi îndepărta de Asta nici măcar cu un pas».

Exact, da, se referă, în esenţă, la frica persoanei: „Oare acţionez bine sau nu, risc să o dau în bară sau nu?”. 😊 Cu frica asta trăieşte persoana. „Dacă fac asta, oare voi rata fericirea? Şi dacă nu reuşesc în misiunea mea de a deveni un eu fericit?”. Totul face parte dintr-un vis.

- Şi toată lumea, nu chiar toată lumea, dar căutătorii spirituali încearcă din greu să găsească cel mai bun învăţător, cel mai iluminat guru pe care să-l urmeze. I-am luat un interviu lui Tim Cliss, care spunea că multe conversaţii de după întâlnirea propriu-zisă erau despre cine este cel mai realizat, cine este cel mai iluminat, pentru că nimeni n-ar vrea să-şi piardă timpul cu învăţătorul nepotrivit. [Râsete]

- Şi descoperi că „cel mai mare iluminat” nu există. Nimeni nu se potriveşte cu acest criteriu.

Absolut, da. Dar, desigur, din perspectiva căutătorului, este o întrebare sinceră. Căutătorul chiar nu vrea să facă vreo greşeală, dar acţionează într-un vis.

- Perfect. Mai spui: «Orice experienţă plenară pe care ţi-o generezi face parte din vis. Orice experienţă este iluzorie. Ceea-ce-există este deja complet în mod natural, indiferent de cum arată sau cum se simte». Wow!

DDa, într-adevăr. Dar ceea ce cred cei mai mulţi oameni este că, dacă au o experienţă de vârf, înseamnă că se află aproape de eliberare sau că aşa trebuie să se simtă eliberarea tot timpul. Dar ceea-ce-există nu are nevoie de o experienţă plenară sau totală sau ceva pe care persoana ar numi-o desăvârşire. Nu există nicio legătură între orice fel de experienţă şi ceea ce discutăm aici.

- Dar când apar sentimente precum tristeţea, cum se împacă cu plenitudinea şi desăvârşirea?

Ei bine, surpriza este că şi ele sunt întregi şi desăvârşite. Şi că orice altă impresie am fi avut era doar o parte a visului de a fi o persoană. Căci persoana împarte realitatea: „Asta este, asta nu este; asta aparţine desăvârşirii, asta nu”. Şi, pur şi simplu, nu este adevărat. Nu-i absolut nicio o problemă cu tristeţea şi ea nu alungă împlinirea. Este şi ea întreagă şi desăvârşită. Dar e de aşteptat ca persoana să nu se aştepte la aşa ceva, fiindcă în realitatea personală va exista întotdeauna ceva care este inacceptabil, există întotdeauna ceva despre care persoana va spune: „Păi, nu, asta nu poate fi, îmi pare rău, dar asta nu poate fi desăvârşirea!”. Însă, pur şi simplu, nu-i adevărat. Nu este adevărat.

Pe de altă parte, un sentiment plăcut, o experienţă minunată nu te aduc mai aproape de întregire. Aceasta ar fi cealaltă faţă a monedei. Când persoana gândeşte „O, mă simt superb acum”, are impresia că este foarte aproape de desăvârşire sau ar spune chiar: „Asta trebuie să fie desăvârşirea, se simte atât de minunat, încât asta trebuie să fie întregirea despre care vorbesc toţi acei învăţători spirituali”. Dar acestea sunt doar două feţe ale aceluiaşi vis: „Asta este plenitudinea, dar aia nu poate fi plenitudinea”. Nu, nu este o experienţă. Deci tot ceea ce se întâmplă este în mod natural desăvârşit, dar nu pentru cineva. Nu este experienţa cuiva.

Persoana crede că există un strat suplimentar deasupra realităţii obişnuite. Adică, există ceea ce se întâmplă şi, în plus, ar mai trebui să perceapă că e întreagă şi desăvârşită. Dar realitatea nu are nevoie de această validare. E în mod natural perfectă.

- Da. E minunat. E ca în poveştile acelea în care discipolul are o experienţă uimitoare şi extatică, aleargă la învăţător să-i relateze realizarea sa, dar acesta spune: „A fost doar o experienţă”, de parcă ar lua-o în derâdere. Iar persoana se supără şi-i reproşează: „Ce vrei să spui, nu crezi ce am trăit eu în această experienţă?”. Iar învăţătorul: „Da, şi ce dacă?! E doar o experienţă”. Poate că de aceea mulţi oameni cred că luând anumitor droguri vor ajunge la Asta, dar şi acelea sunt doar nişte experienţe.

- Ai ceva de spus despre chestiunea asta, despre ayahuasca sau alte substanţe similare?

Păi, ai spus tu deja. Am avut şi eu nişte experienţe cu substanţe de genul ăsta cu mai mult timp în urmă. Dar întotdeauna „eu” eram mereu prezent. Desigur, când am ingerat unele dintre acele substanţe psihedelice, a fost cu adevărat... În momentul în care le-am luat, eram de-a dreptul buimac, pentru că se jucau cu impresia mea despre realitate, puneau la îndoială cât de solidă este această realitate de fapt. Dar în fond, toate astea se întâmplau pentru „eu”. Da. Toate întrebările, toate experienţele în alte lumi, toate acele sentimente minunate pe care le-am avut, lacrimile de bucurie şi faptul că am văzut frumuseţea din tot ce există, toate s-au întâmplat „persoanei”. Da, da. 😊

- Scrii aici: «Nicio cale de intrare, nicio cale de ieşire. Nici mişcare şi nici stagnare.» Cum se poate să nu existe nici mişcare, dar nici stagnare?

Ambele sunt impresii pe care le are persoana. Ambele sunt nişte experienţe, atât mişcarea, cât şi nemişcarea. Şi cred că acesta este modul în care persoana se simte, se experimentează pe sine: „Sunt acum, aici, sunt prezent, sunt un fel de conştiinţă stabilă. Dar, în acelaşi timp, se întâmplă continuu câte ceva”. Sau „lucrurile intră şi ies din conştiinţa mea stabilă”. Deci se învârte în jurul acestor două impresii. Ambele se întâmplă în timp. Ambele sunt experienţe temporale. Cred că aşa simte persoana.

Iar apoi poate spera, conform anumitor învăţături, că soluţia ar fi una din cele două variante. Fie se cufundă în fluxul nesfârşit al vieţii, în curgerea continuă de evenimente, dacă crede că aşa trebuie. Fie cealaltă variantă, a nemişcării: „Stai liniştit, fii prezent, nu te mişca!”. Astea sunt cele două idei: fie mişcarea, ceva se întâmplă mereu; fie acest spaţiu etern şi nemişcat. Ambele sunt impresii ale persoanei, cum se poate simţi sau experimenta pe sine: ori că este pe o cale, ori că este doar prezentă. Din păcate, nu sunt reale. De aceea, niciuna dintre ele nu funcţionează cu adevărat.

- Aşa cum arată titlul cărţii tale: „Perspectiva fără un punct de vedere” (No point perspective).

- Deci nu există niciun punct de vedere care să susţină sau că stă pe loc, sau că se mişcă. Nu există cineva care să cunoască adevărul.

Da. Însă vreau să adaug că chiar şi „perspectiva fără un punct de vedere” cam sună tot ca o perspectivă.

- E o exprimare abilă, îmi place. Căci nu poate exista vreo perspectivă care să nu provină dintr-un punct de vedere. 😊 «Starea de bine este realitatea naturală; toate sunt total şi absolut bune aşa cum sunt.» Deci, ce înţelegi prin stare de bine?

Asta-i o chestiune dificilă. [Râsete]. Hai să spunem în felul următor. Nimic nu se îndoieşte de sine, asta vreau să spun că toate sunt bune. Da, nimic nu-i nesigur de sine. Niciun gând, nicio piatră, niciun sentiment. Tristeţea nu se îndoieşte de sine, nu-şi pune problema: „Oare ar trebui să fiu tristă, oare mi se permite să exist sau nu?”. Nu-i pasă şi aşa e realitatea naturală. Cred că asta am vrut să spun cu starea de bine. Repet, nu-i vorba că ar exista cineva care să recunoască faptul că este bine sau să simtă o stare de bine. Este atât de natural. Toate există, pur şi simplu, şi nu le pasă dacă „am dreptate? am greşit? sunt utilă? am voie să exist? oare ar trebui să fiu un pic mai puţin tristă?”.

Absolut, da. Care este realitatea naturală. Dar nu o armonie datorată echilibrului dintre diverse aspecte. Ci totul este, pur şi simplu, întreg, perfect. Fără niciun motiv. Nu pentru că s-ar simţi bine sau din altă cauză. Este perfect fără niciun motiv. 😊

- Scrii aşa: «Nu există nimic de cunoscut, pur şi simplu, pentru că nu există o realitate care poate fi cunoscută. Nu există nimic ce "tu" să poţi pricepe». Nu există realitate...

Da. Nicio condiţie certă. Nu poţi spune că este într-un anumit fel. Cred că asta se înţelege prin realitate: un anumit fel cum stau lucrurile. Dar nu există niciun fel fix, în general. Nici în general, nici în viaţa de zi cu zi, nimeni nu ştie cu adevărat ce se petrece. Aşa cum spuneam la început, există doar aceste întâmplări aparente, şi nici chiar asta nu se poate spune cu adevărat.

- Se pare că există acel absolut şi relativ, sau subiectiv şi obiectiv. Poate că nu există o realitate ultimă, dar există Asta. Dar înţeleg ce spui, că nu există nimeni care să poată afirma cu certitudine nici măcar asta. [Râsete]

Da, asta e, da, asta-i tot, ăsta-i sensul. Asta nu încearcă să nege ceva, nu încearcă să forţeze ceva, nu încearcă să ne împiedice să purtăm această conversaţie sau să o nege. Dar, în definitiv, nu poate fi spus sau cunoscut nimic despre Asta, nici măcar dacă există sau nu. Nici măcar asta, într-adevăr.

- «Miracolul este că ceea-ce-există este în mod natural întreg şi desăvârşit. Toate problemele sunt chestiuni închipuite.» O să repet ce scrie: „Miracolul este că ceea-ce-există este în mod natural întreg şi desăvârşit. Toate problemele sunt chestiuni închipuite.” Cred că asta-i cam greu de înghiţit de către unii oameni, că problemele lor ar fi închipuite.

Da, desigur, da, desigur. 😊 Nimeni nu vrea să audă asta. [Râsete] Din contră, toţi ar vrea să li se spună că problemele lor sunt reale, că sunt nesuferite şi că au nevoie de o soluţie ca să le rezolve. Ştiu, da...

- Da, caută o validare de genul „Mda, chiar ai o problemă şi este nasoală rău”.

Până la urmă, numeroasele probleme se reduc la o singură problemă şi anume, persoana se întreabă „Cum pot rezolva asta?”. De fapt, aceasta este singura problemă pe care o are persoana. Desigur, aparent, în viaţă există situaţii care ar putea fi problematice, dar nu sunt, asta-i chestia. Nu sunt probleme reale, ci doar par aşa, îmi pare rău s-o spun. 😊 Totuşi, nu neg că par. Aşa cum am spus, singura problemă ar fi „Cum pot să rezolv asta? Trebuie să rezolv această problemă pentru a reclădi întregul”. Asta-i problema închipuită.

- Da, oamenii se gândesc că problema lor ar fi o excepţie de la această regulă, poate. [Râsete]

„Da, s-ar putea să ai dreptate, Andreas, dar pentru mine e altfel. Problemele mele chiar sunt reale”.

- Mai scrii: «Unimea este minunat de ignorantă , pur şi simplu, pentru că nu există nimic altceva în afara Ei.» Ce vrei să spui prin minunat de ignorantă?

Noi doi, stând aici şi purtând această conversaţie – Ea nu ştie nimic despre treaba asta. Nu se cunoaşte nici măcar pe Ea însăşi. Asta înseamnă ignoranţă. Aşa cum am spus, nu se simte nici măcar pe sine. Nu discriminează, nu spune „asta e bine, asta e rău, asta e o parte din mine care nu-mi mai aparţine; ştiu că asta e, ştiu că asta nu e”. Nu, nu ştie nimic. E doar ea însăşi, e doar ceea ce se întâmplă aparent – tu şi cu mine şi această conversaţie şi, poate, mai târziu, cineva care va privi la acest video. Este, pur şi simplu, Ea însăşi. Nu-i pasă de nimic. Nu zice: „Oare sunt bună, oare am dreptate, sunt cumva...?”.

Iar dacă cineva O întreabă „Ce eşti? vreau să te cunosc!”, nu aude nici măcar asta, pentru că Ea este inclusiv această întrebare. Ăsta-i lucrul amuzant. Totalitatea, Unimea nici măcar nu-l poate auzi pe căutătorul care tot cere. Căutătorul cere: „Ajută-mă, te rog, dă-mi ceva, Unime!”. Dar Unimea nu aude, pentru că acela care imploră Unimea este tot aceeaşi Unime. 😊 „Te rog, vezi-mă, recunoaşte-mă ca fiind adevărat, precum şi suferinţa mea şi problemele mele, te rog, am nevoie de ajutor, Dumnezeule! Alo, Dumnezeu? Alo, alo!” [Râsete].

- Uneori nu ştiu ce să mai înţeleg. Numeai asta o înscenare, spui „toată această înscenare”, prin care înţeleg că Unimea caută desăvârşirea, deşi este deja întreagă şi desăvârşită. Dar apare această activitate amuzantă, înscenarea de care vorbeai. Ce poţi spune despre asta? Nu există niciun răspuns de ce se întâmplă aşa?

Absolut. Nu există absolut niciun răspuns. În fond, ar fi vorba de aceeaşi întrebare „Cine sunt eu şi de ce, de ce este situaţia aşa cum este, de ce trebuie să sufăr?”. Dar, nu. Habar n-am. Repet, Unimea nici măcar nu-şi dă seama că este aşa. Chiar şi înscenarea de care am vorbit, anume că „Totul este întreg şi desăvârşit, dar totuşi, oamenii caută altceva etc.”, nici măcar de ea nu-şi dă seama, de genul „Aha, deci aşa stau treburile”. Nu, nu.

- «Nu există un eu, deci nu există nici visul eului. Presupunerea că ar exista un vis care s-ar putea sfârşi la un moment dat este tot o parte a visului. 😊 Nu există nici vreo iluzie, nici vreun vis din care să te trezeşti». Asta seamănă cu ceea ce spuneam adineauri, că înscenarea nici măcar nu este pusă la cale de către cineva. [Râsete]

Da, da. Ceea ce nu-i logic, nu poate fi explicat. Nu are sens. Face parte din vis că „Trebuie să mă trezesc, trebuie să devin eliberat, trebuie să-mi găsesc împlinirea”, este acelaşi joc. Dar îmi pare rău, nu. Nu există nimeni. „Tu” nu te vei trezi, nu există nicio problemă, toate se întâmplă, pur şi simplu, fără explicaţii.

N-aş zice aşa. Singura poveste pe care o pot născoci este că, aparent, această iluzie poate dispărea. Însă nu ar produce o „persoană” trezită. Asta ar fi o poveste scornită de „eu”. Dar nici măcar dispariţia asta nu e observată de cineva. Face parte din poveste, anume că există o iluzie numită „eu” şi că iluzia poate dispărea. Da şi nu. Pe de o parte, da, asta pare să se întâmple. Pe de altă parte, cine ar putea afirma sau cunoaşte asta?! Şi nici măcar nu aş numi-o „trezire”.

Ei bine, spun această poveste privind înapoi, ca să zic aşa, după ce am murit. 😊 Dar în timp ce mă stingeam, credeam că mă îndrept spre un viitor fericit. Nu aveam nicio idee că mă duc, că mă sting. Simţeam că sunt cineva şi că viaţa merge mai departe şi, în experienţa mea, simţeam că devin din ce în ce mai uşor. Aşa am simţit eu în acei doi ani de tranziţie. Simţeam că, în sfârşit, după ani de zile de carusel emoţional, simţeam că „Wow, în sfârşit, sunt cu adevărat bine acum!”. 😊

Da, absolut, da. Nu se putea prevedea. Oricum, persoana nu-şi poate înţelege cu adevărat moartea. Pentru persoană, propria-i moarte va rămâne întotdeauna un concept teoretic. Şi, până în ultimul minut, este o experienţă de viaţă. Până în ultima clipă a eu-lui, ca să zic aşa, este o experienţă a eu-lui, iar moartea rămâne un concept, până când se întâmplă în realitate. Asta ar fi toată povestea.

Şi încă o propoziţie: desigur, în acea experienţă de viaţă, uneori poate că mă gândeam bucuros: „Poate că eul e pe moarte, poate că îmi moare eul”, dar tot nu avea nimic de-a face cu ceea ce se întâmpla de fapt.

- O, da! Obişnuiam să îmi citesc cărţile spirituale şi apoi stăteam şi repetam: „Eu nu sunt corpul, eu nu sunt mintea”. Dar, cum spuneai mai devreme, întotdeauna era acolo un „eu” care pretindea că nu este corpul, nu este mintea. Păi, cine spune asta, cine nu e corpul, cine nu e mintea? Încă mai există ceva acolo care crede că nu e corpul şi nu e mintea.

Da. [Râsete] Pentru a se elibera de mintea-corp, pentru a deveni un „ceva” liber.

- Mai scrii: «Ceea-ce-există nu este o iluzie. Iluzie este percepţia acesteia.» Wow! [Râsete] Asta e tare! „Ceea-ce-există nu este o iluzie. Iluzie este percepţia acesteia." Poate că ai putea să ne explici mai pe larg, dacă vrei.

Da, păi, asta-i chestia: Ceea ce se întâmplă nu este o iluzie, ci este realitatea naturală. Aşa este ea. Singura iluzie ar fi să o percepi dintr-un punct de vedere separat. De pildă, în spiritualitate, de multe ori se spune cu totul altceva, cum ar fi că „există o singură realitate, care eşti tu, eul, conştiinţa, dar lumea este o iluzie”. Se spune că totul este o iluzie, în afară de tine, în afară de „eu”, în afară de cine eşti tu cu adevărat, ca să zicem aşa. Au divizat realitatea, este un concept separator să afirmi „Eu sunt ceva, dar lucrul celălalt nu este”.

Dimpotrivă, ce spune acest mesaj este, în esenţă: „Nu este o iluzie, dar ceea ce se întâmplă este real şi ireal”. Deci nu-i vorba că s-ar desfăşura o iluzie pe care încearcă s-o înlăture. Cred că, în multe învăţături spirituale, se hrăneşte speranţa că poţi elimina cumva lumea pentru a te elibera de ea, pentru a o respinge cumva, pentru a scăpa de ea. Asta încearcă ele, după părerea mea.

Acest mesaj nu face asta. Nu are nimic împotriva faptului de a sta în faţa ecranului şi de a purta această conversaţie. Nu are nimic împotriva faptului de a fi trist după ce te uiţi la ştiri sau din altă cauză. Nu. Chiar şi asta este Ea. Prin urmare, nu este o iluzie. Ceea ce se petrece nu este o iluzie, este realitatea naturală. Dar nu o cunoaşte şi nu o trăieşte cineva.

- Înţeleg. Pentru că asta ar implica o separare, anume că ar exista ceva care creează iluzia şi ar mai exista altceva care cade în capcana iluziei.

Da, desigur, absolut. În fond, asta-i frumuseţea acestui mesaj, că afirmă clar: „Asta este totul, hello! asta este tot ce există”. Dar frumoasă pentru nimeni şi nimeni nu va înţelege ce este Asta, ceea ce face parte din frumuseţea Ei. Asta există deja, nu apare după o ipotetică realizare. Nu apare după ce te-ai lămurit tu „care este adevărul, care este iluzia, oare este Asta sau este nimicul?”. Nu, ci aruncă în aer toată această divizare a realităţii.

- Spui aici: «Nu există un cineva nici eliberat, nici captiv». Da, e clar.

„Sunt captiv, sunt un „eu” şi sunt închis” – ăsta-i visul. Ca şi ideea că pot deveni liber. „Sunt prizonierul gândurilor mele, de aceea trebuie să mă eliberez de gânduri. Sunt prizonierul emoţiilor mele negative, care mă fac să sufăr şi de aceea trebuie să le găsesc o soluţie.” O, nu e deloc aşa. Nimeni nu este prizonierul gândurilor şi emoţiilor. Nimeni nu este închis în corp. Nimeni nu trebuie să scape de corp. Nimeni nu trebuie să scape de gânduri şi emoţii.

- Da, asta-i deja realitatea naturală, aşa cum spui. Deci nu mai există cineva după eliberare. Dar auzim cuvinte precum eliberare sau mutaţie, mulţi oameni spun „după mutaţie, înainte de mutaţie”. Cum interpretezi această eliberare sau mutaţie?

Da, chestia ciudată este că aceste noţiuni nu au corespondent în realitate. Dar e aceeaşi dilemă, nu poţi să devii partizanul unei singure părţi. E la fel cum vorbeam înainte, că e real şi ireal simultan. Se pare că, în trecut, exista un căutător sau iluzia de căutător, care se pare că, acum, nu mai există. Şi totuşi, nu a existat o reală mutaţie de la o stare la cealaltă. Iar treaba asta nu pot s-o explic. Nu a existat o schimbare de la mai puţină plenitudine la mai multă plenitudine. Nici măcar atunci. Îmi pare rău!

- «Cel ce trăieşte deja în prezenţă vrea să scape de această prezenţă pentru a fi mai prezent prin absenţa sa».

- „Cel ce trăieşte deja în prezenţă vrea să scape de această prezenţă pentru a fi mai prezent prin absenţa sa”. Da. Păi, am auzit spunându-se că absenţa acestei contracţii energetice sau a acestui simţ al eu-lui reprezintă acea prezenţă. E prezenţa a... Nu ştiu, tu ce crezi? [Râsete]

Ar trebui să inventăm un cuvânt nou, să-i zicem „prabsenţă”. Adică este prezenţă şi absenţă în acelaşi timp. Da, la asta se referă propoziţia respectivă. Când nu mai există un cineva, prezenţa este totală. Camera, pereţii, vocile noastre, corpul tău, corpul meu sunt intens prezente. Dar în acelaşi timp, nu este prezent ceva anume. Deci este şi un fel de absenţă. Este şi nu este. De aceea, mi se pare că „prezenţa” indică doar o latură. 😊 Dar înţeleg de unde vine termenul. Înseamnă ceva total. Orice se întâmplă din plin – vorbirea, gândirea, simţirea, stând aşezat, pereţii – se manifestă intens. Dar în acelaşi timp, nu-i ceva care există cu adevărat. Deci sunt ambele situaţii: este şi nu este, prezent şi absent, ceva şi nimic.

- «Nu există nicio iluzie. Face parte din aparenta iluzie faptul că ar exista o iluzie. Nu există. Nu-i nimic de biruit şi nimic de pierdut.» Wow!

Da, acest mesaj este atât de diferit de toate celelalte învăţături – în care tu trebuie să te trezeşti, trebuie să scapi de iluzie, trebuie să ajungi la adevăr, să te situezi pe poziţia adevărului, să cunoşti şi să fii ferm convins. Dar nu. Nu. Nu este nevoie. Nu se întâmplă asta, nu există aşa ceva. 😊

- Văd că susţii multe sesiuni intensive. De exemplu, câte zile la rând participă oamenii la aceste întâlniri?

- O săptămână întreagă. Deci spre finalul săptămânii, în ultima zi, îmi imaginez că trebuie să fie mai mult tăcere. Căci ce fel de întrebări s-ar mai putea pune?! Se pare că se ajunge repede la fundul sacului în subiectul asta!

E adevărat, pe de o parte, dar e amuzant că poate fi şi cu totul altfel. Am avut săptămâni foarte calme, în care, destul de repede, întâlnirile au devenit foarte, foarte tăcute. Dar am avut şi săptămâni în care discutam pe îndelete şi tot mai apărea câte ceva aici şi altceva acolo. Discuţiile nu ajung la nicio concluzie, dar nici nu se opresc. Este inexplicabil, dar ambele variante se pot întâmpla. Sau uneori este doar o tăcere lungă într-o întâlnire, dar în dimineaţa următoare apar întrebări noi. Este destul de interesant.

- Apar o mulţime de „da, dar”. „Ştiu că totul e întreg şi desăvârşit, DAR...” [Râsete]

Da, cam aşa ceva, da. Însă uneori apare, pur şi simplu, un alt aspect sau un alt lucru despre care să vorbim. Vorbim degeaba, desigur.

- N-am participat niciodată, aşa că îmi imaginam că, pe măsură ce trec zilele, întrebările se epuizează, dar se găsesc mereu alte faţete sau alte moduri de a explora chestiunea asta. E uimitor...

Pe de altă parte, atâta timp cât există aici un căutător, vor apărea şi întrebări noi. Căci căutătorul nu poate înţelege că această căutare este zadarnică. Poate ajunge la această concluzie din când în când, dar căutarea sa va continua. Deci, atâta timp cât există un cineva, pluteşte şi o întrebare prin aer. Poate că nu mai este o întrebare intelectuală, dar energia aşteptării e cumva prezentă. Care, desigur, va genera o nouă întrebare. Căutătorul nu-şi poate impune: „Taci, că n-are niciun sens să întrebi!”. Atâta timp cât există un cineva, va exista această nelinişte. Chiar şi în ultima zi...

- Am auzit oameni spunând că s-au schimbat... poate doar în sensul că pot înţelege ce este nondualitatea.

Ei bine, da, absolut, asta se întâmplă. Există o schimbare aparentă şi, bineînţeles, din punct de vedere energetic se întâmplă multe chestii. Când există un căutător, există şi o căutare de un tip sau altul. Asta am vrut să spun foarte simplificat.

- Adică, căutarea nu mai păstrează, poate, toată acea mulţime de practici. Şi presupun că, dacă obişnuiesc să te asculte, noua formă de căutare constă doar în a asculta videoclipurile tale şi să-ţi pună întrebări.

O, da, încearcă să înţeleagă cumva acest mesaj sau să îl integreze în propria viaţă. Asta făcea oricum persoana şi înainte, şi acum, încearcă să găsească un răspuns la chestiunile de viaţă. Da. Şi apoi pot deveni nişte ascultători fideli. Dar, repet, nu face asta cineva. Inclusiv această activitate o face acelaşi Întreg, acţionând în acest fel. Nu este o decizie conştientă – ce anume te fascinează sau te interesează. Dar cred că, după ce au auzit acest mesaj, multor oameni nu le mai rămâne nimic altceva. Ceea ce mi se pare normal. [Râsete]

- Da, i se mai spune şi „ultima casă pe stânga, la ieşire”. [Râsete] Alt citat: «Nu există creaţie. Nu se întâmplă nimic real în timp şi spaţiu. Nimicul nu devine vreodată ceva. Atât e de simplu.» Da, nu există devenire. Ce frumos!

Da, absolut. Prima devenire ar fi acea pretenţie că „Eu sunt, am intrat în existenţă, exist”. Şi treaba asta nu se petrece niciodată. Nu se întâmplă. Nimic nu intră vreodată în existenţă. Iar din această falsă devenire, desigur că nu poate apărea nicio altă devenire, cum ar fi „Acum, că am devenit prezent, urmează să devin iluminat”. Acesta ar fi deja al doilea pas. Dar primul pas nici n-a fost făcut. 😊

- Îmi place asta, că „Nimicul nu devine vreodată ceva”, pentru că uneori mesajul este înţeles ca şi cum „nimicul devine totul” sau ca şi cum „nimicul se manifestă ca Walter”. Poţi vorbi despre această distincţie, despre sensul corect?

Această afirmaţie, că „nimicul se manifestă ca Walter sau Andreas”, este doar o concepţie. Aşa înţelege persoana, acesta este un concept pe care persoana îl poate înţelege, aşa simte ea. „Aha, Asta se manifestă acum şi trebuie să fi venit de undeva”. Şi l-ai putea numi fie Dumnezeu, fie Neant, dar este tot un concept dualist. Şi de aceea este atât de uşor de priceput de către „eu” sau de către căutătorii spirituali.

Dar că Asta este, simultan, nimic şi ceva, fără să existe un proces de manifestare, ideea asta nu mai poate fi concepută, nu are nicio noimă pentru căutător. Celălalt concept are, într-un fel, mai mult sens. Asta e experienţa comună: „Eu sunt aici şi trebuie să fi venit de undeva”. Auzim asta foarte des în spiritualitate şi alte locuri. Dar e o simplă explicaţie, pe care o poţi crede sau nu.

- În multe locuri se vorbeşte foarte mult despre separare, pentru că există ideea că universul acţionează în favoarea mea sau în defavoarea mea, iar eu l-aş putea influenţa şi avea o relaţie cu universul. Îmi amintesc că, la întâlnirile nondualiste, aveam un fel de revelaţii, când vorbitorul spunea ceva şi-mi declanşa un declic în minte. De pildă, eram la o întâlnire şi vorbitorul a spus «Problema este că tu crezi că existaţi tu şi universul». De parcă ai exista, pe de-o parte, tu şi, de cealaltă parte, restul. [Râsete] Adică, admiţi că totul este întreg şi desăvârşit, dar pe deasupra, mai apari şi tu. Deci există totul şi încă ceva în plus. Şi „eu” continui să mă separ de acest întreg desăvârşit, despre care vorbesc toţi înţelepţii, ca şi cum ar fi separat de mine. Dar nu te poţi abţine. În calitate de căutător, cred că nu te poţi abţine, sau aşa pare că se întâmplă, desigur.

Exact, asta-i chestia. Nu o face cineva. Nimeni nu-şi creează impresia de a fi separat. Şi nimeni nu poate scăpa de ea. Dar aşa se simte, acesta ar fi sentimentul de separare: „Eu exist, iar tot restul este separat de mine, inclusiv gândurile şi sentimentele mele”. Întotdeauna există „eu” şi restul. Pur şi simplu, asta-i senzaţia. Şi nu poate fi explicată, aşa se simte. Şi întotdeauna există această aparentă relaţie: eu şi lumea.

- «Orice simţi, orice faci şi orice gândeşti este doar ceea ce, aparent, se întâmplă. Nu le produce cineva. Nu le observă cineva şi nu le controlează cineva. Nu există nimeni.»

- «Senzaţia de a fi o persoană este însoţită automat de un sentiment de neîmplinire şi, mai ales, de unul de nelinişte.»

Da, da. După mine, un alt mod de a descrie această neîmplinire ar fi că persoana nu-şi poate suporta propria prezenţă, ca şi cum ar simţi „nu pot suporta Asta”. Când eul stă acolo fără o poveste, fără un scop, fără un motiv, nu poate accepta această stare şi apare acea neplăcere. Ca şi cum propria prezenţă ar fi insuportabilă şi trebuie să găsească o soluţie sau să evadeze din ea. Desigur, acesta este visul – că ar fi cineva prezent şi că această prezenţă ar fi insuportabilă. În realitate, nu există absolut nicio problemă aici-şi-acum, cum se spune. Dar persoana respectivă simte „Nu se poate să fie Asta!”. Este ca un câmp de tensiune, un fel de apăsare. Şi de aici vine toată căutarea. Din această senzaţie subtilă de neplăcere au apărut toate religiile, toate căutările, toate conceptele – în aparenţă, desigur. 😊 Toate sunt o reacţie la „Pur şi simplu, nu poate fi Asta, ceva lipseşte aici”. Este uimitor!

- Să încheiem cu asta: «Presupunerea ta este că, într-o zi, vei ajunge undeva. Totuşi, nu vei ajunge niciodată. Nu există niciun „tu” şi nicio realitate care să poată fi percepută. Nu ai unde sau la ce să ajungi. În acest sens, totul este minunat de lipsit de speranţă.»

Da, absolut. Separarea este un vis şi căutarea este o visare. Nimeni nu va ajunge nicăieri. Niciun vis nu se va termina. Da. Există doar Asta, anume, ceea ce se întâmplă în aparenţă.

- Îţi mulţumesc foarte mult, Andreas. Apreciez timpul pe care ni l-ai acordat.

- Aş putea să continui, dar... Menţionez că am lecturat din cartea „Taverna Lentes. Convorbiri după miezul nopţii”, dacă vreţi să o citiţi. Există cel puţin şase cărţi în engleză şi mult conţinut marca Andreas Muller, inclusiv o mulţime de videoclipuri pe YouTube, pe care ni le oferi cu generozitate. Intraţi pe site-ul thetimelesswonder.com şi vedeţi datele întâlnirilor sale – călătoreşte, ţine conferinţe. Mai doreşti să le spui ceva ascultătorilor înainte de a ne despărţi?

Păi, nu. Vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi fost alături de noi, cam atât. A fost minunat.