Andreas Müller - Oarbă şi sălbatică

Ce să vă spun? Nu am niciun mesaj, nu-i nimic de spus. Ceea ce pare să se întâmple este întreg şi complet prin simpla sa existenţă. Nu are nimic de-a face cu acele idei spirituale romantice, care presupun că ar fi o experienţă foarte frumoasă. Dar nu-i aşa ceva. 😊

Însăşi faptul experienţei este iluzoriu, este visul: „Sunt conştient şi trăiesc ceva real” – acesta este visul. Iar senzaţia de neîmplinire, această trăire energetică că ar lipsi ceva, face parte din acel vis. Senzaţia că ceva nu ar fi în regulă face parte din impresia de a fi o persoană. Ele merg întotdeauna împreună.

Bineînţeles că persoana încearcă să găsească un răspuns, încearcă să scape de senzaţia asta. Inclusiv această căutare face parte din acea înscenare că ai fi o persoană separată – senzaţia de neîmplinire şi încercarea de a o rezolva cumva. Şi nu este nimic greşit în asta, pentru că, aparent, să te simţi ca „cineva” este cam inconfortabil. Iar dilema persoanei este că nu poate scăpa de această senzaţie nicidecum. De aceea, toate căutările eşuează în cele din urmă sau îndeamnă la o şi mai multă căutare.

Totuşi, vestea bună este că toată această înscenare este iluzorie. Această nevoie să se întâmple ceva, că ar trebui să apară o anumită realizare, face parte din vis.

Nu trebuie să se întâmple nimic şi nu trebuie să apară nicio realizare viitoare. Şi, de fapt, nici nu are cum, pentru că senzaţia că ar exista cineva neîmplinit este un simplu vis. În acest sens, se poate spune că, pur şi simplu, nu este adevărată. Nu există nimeni care să fie neîmplinit.

Pur şi simplu, acest „eu” nu este real. Nu trebuie să fie înlocuit cu vreo experienţă superbă. Efectiv, nu e nevoie. Totul este întreg şi complet şi, în acest sens, este bine, dacă vreţi. Fără un „eu”, totul fiind exact aşa cum este, nu-i nicio reală problemă în nicio privinţă. Deja.

Deci realitatea naturală este Asta. Nu există nimic altceva decât ceea ce pare să se întâmple. În afara timpului. Acum.

Suferinţa şi sensul ei

Eul urăşte pe cineva, apără pe altcineva fizic, vrea întotdeauna să ajungă undeva. Dar nu se întâmplă nimic. De fapt, nu s-a întâmplat niciodată nimic şi nu se întâmplă nimic.

Există oameni în această lume aparentă care sunt torturaţi fizic şi psihic, aparent, de către alţi oameni, aparent. Deci ei suferă, aparent, dar nu se întâmplă nimic şi nu s-a întâmplat niciodată nimic.

Da, exact. Absolut că da. Iar suferinţa, tortura şi alte lucruri de acest gen se pare că se întâmplă, dar nu există un răspuns la ele. Nimeni nu ştie, nimeni nu poate răspunde. Da. Nu e nimic adevărat.

Şi eu mulţumesc... Dar nu este deloc logic. Acest lucru nu poate fi înţeles, ceea ce vorbim aici... Asta, care-i totul şi care-i întreagă şi completă, orice forma aparentă ar lua, nu poate fi înţeleasă. Nu este logică. Nu are niciun sens.

Din această perspectivă, fericirea nu are sens. Suferinţa nu are sens. A fi torturat nu are sens. A sărbători aniversări nu are sens. E doar ceea ce pare să se întâmple. Nu poate fi înţeles. 😊

Licărirea nondualităţii şi tânjirea după ea

Aş vrea să-ţi împărtăşesc ceva, deşi nu ştiu dacă este potrivit, dar o voi face.

Ieri, ştii, te-am sunat după întâlnire, fiind destul de abătut. Tot restul zilei avusesem o depresie sinucigaşă. Dintr-o dată, îmi amintisem de prima licărire nonduală pe care am avut-o. Şi nu mă puteam opri din plâns, pentru că tânjeam cu disperare după ea. După simplitatea ei. Şi îmi vine acum în minte când mi s-a întâmplat prima dată, când a apărut acea străfulgerare a nondualităţii:

Mergeam prin aeroport cu doi prieteni, câte unul de fiecare parte. Unul dintre ei era foarte entuziasmat că plecăm în străinătate. Celălalt prieten îmi povestea de problemele lui cu fata pe care o iubea. Şi mă străduiam, ca un „eu”, să-l ajut pe prietenul cu probleme. Dar, deodată, nu a mai existat decât mersul şi doar simplitatea faptului de a merge. Nu pot găsi niciun cuvânt despre ce a fost, dar era evident că nu mai exista nicio străduinţă de a ajuta, nici măcar o întâmplare reală, ci era doar mersul.

Dar ceea ce m-a frapat înainte de a începe această întâlnire prin Zoom, când mă gândeam la ce-mi amintisem ieri, este că eu pot pune aceste întrebări, iar tu să-mi dai aceste răspunsuri, dar nu vom putea niciodată să exprimăm cum este atunci când există doar mersul, simplitatea de a nu avea nimic de rezolvat.

Da, exact, despre asta vorbim aici, despre cum experimentezi viaţa de obicei şi cum lipseşte experienţa când doar se întâmplă ceea ce se întâmplă.

Niciodată. Nu va fi niciodată dobândită, nu va fi niciodată obţinută. Da. Nu există nicio legătură între ceea ce persoana consideră că ar fi viaţa şi căutarea fericirii şi Asta, când nu mai exişti.

În fond, toate dorinţele se referă la Asta. Desigur, în mod inconştient, căci persoana nu ştie cu adevărat după ce tânjeşte, dar tânjirea face parte din Asta.

Amintirea romanţată a licăririi nonduale. Lipsa oricărui control

Cred că, cum să zic... Când apare o licărire nonduală, pare a fi ceva pitoresc, că totul e bine şi e grozav şi în regulă. Însă e totul, inclusiv lucrurile urâte. Dar se pare că, în acele momente, n-ar fi aşa, adică îţi aminteşti numai partea romanţată.

Mda, da şi nu. Adică, ce-i frumos la o licărire este că atunci nu mai există nicio căutare. Dar cunosc oameni care spun că au avut astfel de licăriri în situaţii foarte normale. Şi nu au avut neapărat nişte trăiri nemaipomenite...

O, nu, bineînţeles că nu. Nu va putea niciodată să o dorească sau să o accepte. Aşa e construit.

Exact, şi nu poate accepta că el – sau separarea, dacă vrei – este, de asemenea, întreg şi complet, pentru că nu aşa se simte.

Vorbeam cu Jim [Newman] în acest weekend şi îi spuneam cum am simţit în majoritatea acestor licăriri că există întotdeauna o urmă a persoanei pe acolo, pe undeva. Nu contează. Dar aşa pare să fie în cazul meu, că încă mai este ceva acolo.

Da, de ce nu?! De aceea, spun uneori că eliberarea nu seamănă cu o licărire prelungită.

Da, toate se topesc în ceva complet necunoscut şi de nedescris şi neaşteptat. 😊 Pentru că nu conţine opuse. Asta-i chestia, eliberarea nu cunoaşte opuse sau dualitate: ba licărire, ba fără licărire; ba cu eu, ba fără eu, ci totul se topeşte în ceea ce se întâmplă.

E atât de amuzant: am înţeles că este imposibil ca persoana să priceapă că nu există control de niciun fel şi în nicio măsură. Chiar şi atunci când credeam că „Da, pot să am această conduită cândva”. Dar e dincolo de orice control, lucru inacceptabil pentru persoană.

Absolut, desigur, persoana are impresia că poate controla. Şi chiar dacă-i vorba doar de un control foarte, foarte mic...

Desigur. Şi nu contează cât de des aude sau cât de mult acceptă ideea că nimeni nu controleză nimic. Iar lucrul amuzant este că, pentru persoană, chiar şi numai faptul că înţelege conceptul că „nimeni nu deţine controlul”, îi confirmă cumva impresia că deţine controlul. „Cel puţin, am putut înţelege conceptul”.

Este uimitor, pentru că am observat la mine tipare repetate de comportament, prin care mă menţin în roată.

Da, nu contează. Şi le văd, iar apoi îmi spun: „Gata, acum o să încetez cu apucătura asta”. Şi nu pot, nu pot s-o opresc!

E o nebunie! Am încercat să mă opresc şi... e ridicol. Şi mă simt atât de rău că am acea apucătură, dar nu mă pot opri. 😊

De fapt, nu-i nimeni acolo. Chiar şi când crezi că ar trebui să faci ceva în vreo privinţa, acolo nu-i nimeni care vrea. Mai întâi vrei să opreşti gestul, apoi vrei să nu mai vrei să opreşti gestul. 😊

Asta vreau să spun, parcă înţelegerea clară a acestui mesaj este total neimportantă.

Nu are nimic de-a face cu eliberarea. Nu are nimic de-a face cu această fiinţare totală. Absolut nicio legătură. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile. Înţelegerea faptului că nimeni nu ţine nimic sub control n-are nicio legătură cu lipsa efectivă a controlului, deloc. Acceptarea ideii că nu există separare nu are nimic de-a face cu perceperea non-separării. Pur şi simplu, aşa este.

Şi este atât de amuzant cum se infiltrează gândul că aş fi un fel de entitate independentă care poate să genereze evenimente şi să facă lucruri, gândul aparent că eu fac asta şi că pot face să se întâmple lucruri.

Impresia mea este că acest gând sau naraţiune provine din senzaţia că-i aşa. Dar, din nou, nu există niciun răspuns de ce apare acest simţământ. Cum de se poate întâmpla asta, ca să zicem aşa. Ei bine, asta pare să se întâmple, fără acţiunea niciunui suflet.

Toate, inclusiv iluzia de a fi cineva, nu au sens. La fel cum spuneai despre control, nu are sens în niciun aspect. Nu există niciun control la niciun nivel.

Merge mai departe cu speranţele şi visele de viitor, da, când va veni eliberarea. Atunci, nu acum!

Doar în viitor. Când voi avea..., cândva în viitor..., care este întotdeauna dincolo de orizont, este o momeală...

Da, iar experienţa îi confirmă că lucrurile n-au cum să fie aşa. Deci este întotdeauna „Nu acum!”. Pe baza experienţei.

Care îţi încordează foarte tare corpul, din cauză că, în realitate, nimic nu se mişcă cu adevărat.

Valoarea discuţiilor nondualiste

Andreas, ai spus că oricâte întrebări şi răspunsuri sau participări la aceste întâlniri nu va aduce vreodată Asta. Crezi că de aceea spune Tony [Parsons] că ceea ce se întâmplă în aceste întâlniri este complet energetic şi nu are nimic de-a face cu cuvintele care se spun aici?

Poate că eu încerc să găsesc o valoare în aceste întâlniri. Dar, desigur, oricine poate avea o licărire nonduală înainte să fi auzit de eliberare. Sau eul ar putea chiar să se dizolve complet fără a şti de chestiile astea – de pildă, pe când se plimbă. Dar eu simt în aceste întâlniri o rezonanţă mai puternică decât dacă aş sta la bar cu o bere în faţă. Însă, desigur, se poate spune că nu e nevoie de nicio condiţie prealabilă.

Păi, da, cam nu contează. Chiar dacă este aşa cum ai spus cu rezonanţa, nu se poate trage nicio concluzie din asta.

Pur şi simplu, aşa se întâmplă, simţi o rezonanţă puternică în aceste întâlniri.

Iar dacă adaug o semnificaţie aparte, cum că ar fi bine să particip la întâlniri, nu are absolut nicio semnificaţie?

Mesajul nu transmite nimic, dar receptorul îi dă sens

Atunci când aud că „tot ceea ce există e doar ceea ce se întâmplă”, încerc s-o interpretez la modul personal.

Şi să-i adaug o descriere din perspectiva personală. Dar îmi dau seama că nu asta se spune aici. Şi chiar nu se poate afirma că s-ar „întâmpla ceva”, căci nu se poate afirma nimic despre ceea ce se întâmplă, nu se poate descrie, nu se poate cunoaşte.

Da. Nici măcar conceptul că „ceva se întâmplă” nu poate fi cunoscut cu adevărat.

Acest mesaj sau ceea ce facem noi aici, de fapt, nici măcar nu indică către ceva.

Când spui că te uiţi la ecran, asta nu înseamnă nimic. 😊 De fapt, chiar facem asta? Căci nu există nimeni care să poată afirma că ne uităm la un ecran, nu-i aşa?

De aceea spun uneori că, chiar şi atunci când se rostesc cuvinte, de fapt, nu se spune nimic. Este, într-adevăr, un non-mesaj. Nu transmite niciun fel de informaţii. Şi, aşa cum ai spus, nici măcar nu sugerează ceva.

Da, într-un fel. Adică, dacă vrem neapărat o poveste, când spui „asta e tot ce există”, arăţi cu degetul spre Tine însuţi. Afirmaţia „tot ce există” e şi ea tot ce există, ca să zic aşa...

Dar chiar şi când spunem „tot ce există”, nu ne referim la ceva concret, nu este un lucru...

Auzind acest mesaj, am încercat să-l înţeleg, dar îmi dau seama că nu-l pot înţelege dintr-o perspectivă personală, pentru că este dincolo de asta. Şi repet, chiar şi afirmaţia că „se întâmplă ceva” nu reflectă realitatea.

Deci ai spune, mai degrabă, că „aparent, se întâmplă ceva”, dar de fapt nu este nimic?

Ceva în genul ăsta, sună bine. Conţine toate aceste idei. 😊 Nu este o poziţie fixă, de genul că „chiar nu se întâmplă nimic”. Cine ar putea şti dacă chiar nu e nimic sau chiar e ceva sau altceva?

Da, orice încercare de a o pune într-o perspectivă personală este greşită de la...

Căutarea începe cu încercarea de a o înţelege dintr-o perspectivă personală şi continuă cu frustrarea de a nu reuşi.

Licăririle nu oferă nimic eu-lui

Nu-i nimic de obţinut. Dar oare asta nu-i la fel de valabil pentru orice, că nu se obţine nimic?! Adică, dacă acest sine iluzoriu nici măcar nu există, atunci nu există nimeni care să obţină ceva, nu există nimic de obţinut de nicăieri.

De nicăieri. Deci nu-i specific doar acestor întâlniri. O, da. De fapt, asta e problema „persoanei”. S-ar putea spune că persoana nici nu ar veni aici dacă altceva ar fi funcţionat înainte. Dar nu a funcţionat. Nimic nu a funcţionat înainte, persoana nu a obţinut nimic din ce căuta care s-o împlinească.

Iar în ce priveşte acele lucruri pe care persoana spune că le-a obţinut... Că uneori auzi spunându-se „Totuşi, am făcut interogaţia de sine şi am avut nişte revelaţii frumoase” ca şi cum ar fi fost măcar ceva. Nu. Nu a fost nimic, nu a oferit nimic. A fost ceea ce părea să se întâmple şi nu-i nimic în neregulă cu asta, dar în sensul de a deveni mai împlinit, nu a oferit nimic, nimic.

Care, din nou, nu are nimic de-a face cu o mai mare împlinire. Poate că persoana va avea la ce reflecta niţel, dar doar îşi ocupă timpul...

Dacă nu cumva doar îi alimentează nemulţumirea, pentru că acum are un termen de comparaţie.

Mulţumesc. Acesta este partea amuzantă legată de persoană. Totul pare atât de preţios şi real şi, ştiu, persoana chiar simte că ar fi ceva de obţinut în această lume şi că, parţial, a funcţionat. Dar nu a fost aşa. Nu are cum. O realitate goală nu poate oferi conţinut, ca să zicem aşa. Este imposibil. Iar conţinutul pe care îl caută persoana ar fi: valoare, sens, împlinire. Care, pur şi simplu, nu există, este un vis. Persoana trebuie să fantazeze mereu ca să se simtă bine, fantezii de genul „O, asta îmi oferă ceva”, ca apoi să fie fericită „O, grozav, aici am prins ceva”. Dar nu a primit, de fapt, niciun răspuns la căutarea şi dorinţa sa. Este uimitor!

Lipsa dorinţei nu vine din mulţumirea cu ce este, ci din lipsa eu-lui

Andreas, ai putea spune că tu (deşi întreb ca şi cum te-ai simţi o persoană), dar ai putea spune că nu îţi doreşti să se schimbe nimic?

Ei bine, nu, ci pentru că dorinţa face parte din iluzia de a fi cineva. Adică, aici nu e nimeni care să fie mulţumit de cum stau lucrurile. Pur şi simplu, nu e nimeni aici, aşa că capacitatea de a dori să fie altceva nu mai există. Dar, aşa cum am spus, nu pentru că ar exista cineva care să fie mulţumit de cum e. Nu e nevoie. Eu nu sunt mulţumit de cum stau lucrurile. În primul rând că nu am niciun fel de cunoştinţă despre această stare. Şi nu am nici cea mai mică idee ce mi-aş putea dori să se schimbe şi apoi să mă gândesc ce anume ar fi bine să se schimbe. Deloc. E imposibil.

Desigur. Acela ar fi punctul de plecare pentru a dori ca ceva să se schimbe, acum că aş fi conştient de ce este.

E uimitor să te aud spunând asta, într-adevăr, mă face să mă simt bine. Dar în acelaşi timp, mă face să mă întreb cum naiba vine chestia asta. Că nici măcar nu ai cunoştinţă despre această stare...

Da, exact, asta vreau să spun. Nu există nici măcar punctul de plecare pentru a căuta, pentru a dori, pentru a merge undeva.

Iar aşa-zisa eliberare este o inconştienţă totală, cum spuneai în weekend, e ca şi cum ai adormit şi nu te-ai mai trezit. Şi totuşi, corpul tău pare atât de însufleţit şi eşti pasionat şi iubeşti anumite lucruri! Ştiu că am zis „tu”, dar e vorba de corp. Când mă gândesc că acolo nu există absolut nimic care să fie conştient de toate astea...

Şi când mă gândesc că, în tot acest timp, am crezut şi încă mai cred că discut cu cineva care, în speranţele mele, este cumva ca mine.

Iluminatul mai visează noaptea?

Poate că este ceva clar pentru toată lumea, dar mă întrebam din nou: Percepţiile, gândurile şi emoţiile se întâmplă aparent, dar nimănui, aşa-i?

Da, uneori. Dar nu prea mi le amintesc. Uneori îmi amintesc visele, nu foarte des, dar se mai întâmplă.

Vrei să-i fie bine celuilalt?

Ai spus că nu doreşti să schimbi ceva. Dar, aparentul Andreas, dacă ţine la o persoană care trece printr-o perioadă dificilă, este deprimată, atunci ceva din el n-ar dori ca acelei persoane să-i fie mai bine?

Îmi pare rău, nu. 😊 Corpul ar putea avea o reacţie de genul să-i ofere o batistă sau ceva de genul ăsta. Dar nu ar exista nicio naraţiune interioară, cum că „vreau ca celălalt să fie mai fericit”... Nu, îmi pare rău, nu.

Mila provine din dorinţa eu-lui de a primi milă

Andreas, într-un fel, aceasta este pura libertate. Am conversat cu Tony [Parsons] acum câteva săptămâni despre faptul că, într-un videoclip mai vechi, el spunea că dacă o persoană moare de cancer şi în acea cameră intră cineva care nu mai are un eu, nu va proiecta asupra acelei persoane că ceva ar trebui să se schimbe sau că ar fi ceva în neregulă în acea situaţie. Iar când vorbeam la telefon, a adăugat că acest lucru poate fi incredibil de vindecător. Nu-i obligatoriu să se întâmple o vindecare, dar nu se proiectează energetic asupra acelei persoane că ceva ar fi în neregulă cu situaţia ei sau că ar trebui să se schimbe.

Şi mă gândesc prin comparaţie (nu că ar fi ceva rău în asta), dar în comparaţie cu modul în care majoritatea oamenilor, când văd pe cineva suferind, ar vrea să facă ceva pentru el...

Da, bineînţeles, aceasta provine din impresia comună că ar fi ceva în neregulă.

Însă nu e vorba că nu se va oferi ajutor. S-ar putea da un ajutor, dar nu ca urmare a poveştii sau impresiei că ceva ar fi în neregulă.

Referindu-mă la tine, nu ai simţi deloc acea nevoie ca totul să revină la normal ca să te simţi uşurat?

Niciun mesaj nicăieri

Andreas, când spui că acesta este un non-mesaj, asta se aplică la orice mesaj, la toţi.

Absolut, desigur. Oamenii doar pretind că au ceva de spus. Dar desigur, mesajul lor este la fel de gol. Nimeni nu spune nimic.

Ei doar pretind că ştiu ceva care ar fi util, dar nici această pretenţie nu este conştientă, desigur.

Părăsirea închisorii spiritualităţii

Andreas, mi se pare interesant că, cu cât ascult mai mult acest mesaj, cu atât mai puţin interes şi chiar toleranţă am pentru ceea ce mă interesa foarte mult înainte, cum ar fi autoperfecţionarea şi alte lucruri de acest gen. S-au stins complet...

Poate pentru că acest mesaj nu indică nimic, nu promite nimic şi doar trage covorul de sub eu, poate de aceea mă atrage? Şi am descoperit că şi alţi oameni cu care am vorbit s-au oprit treptat de la vechile practici de îmbunătăţire personală.

O, absolut. Cred că, mai mult inconştient, poate şi aparent conştient, nu mai poţi suporta închisoarea în care te vâră acele practici.

Şi este ceva mai mult energetic, nu atât conştient. Desigur, în toate acele idei este prezentă această aparentă închisoare. Şi mai e ceva, pentru majoritatea oamenilor nu-i doar un interes oarecare... Nu ştiu cum funcţionează creierul sau despre comportamentul uman, dar atunci când există un eu, întotdeauna există un ataşament. Adică, nu vorbeşti despre aceste lucruri fără un "motiv profund". Ele sunt întotdeauna foarte importante pentru eu şi au legătură cu energia căutării. Şi exact aceasta este închisoarea.

Da, conştientizez faptul că acele mesaje sunt doar un fel de închisoare reambalată sub diverse forme.

Absolut. Promit mereu ceva pentru persoană, şi nu-i nimic în neregulă cu asta. Dar este o aparentă închisoare. Şi desigur, când nu mai există rezonanţă sau când nu mai există cineva care caută, atunci nu mai e interesant. Este o stingere.

Se pare că se stinge tot mai mult. Parcă spuneai că, atunci când te-ai îndepărtat de gurul tău, ai început să ai treptat acelaşi sentiment faţă de el. Cred că aşa ai spus, dacă nu am înţeles eu greşit.

Faţă de toate aceste lucruri, faţă de toată această căutare, care chiar nu mai are sens. Şi nici interesul pentru acele lucruri. Totuşi, încă mai există aici un fel de interes, de exemplu, pentru comportamentul uman. Dar este un interes marginal, nu pentru i-aş acorda vreo valoare. Deloc. Pur şi simplu, se întâmplă. Ar putea fi înlocuit cu interesul pentru fotbal sau timbre sau orice altceva. 😊 De colecţionat timbre acum, nu, nu colecţionez. 😊

Deci nu văd nicio valoare în toate astea şi în niciun tip de căutare, adică să fiu foarte interesat de anumite lucruri. Ştiu că mulţi oameni vor să-şi îmbunătăţească reacţiile psihologice sau ceva de genul ăsta. Da, nu este greşit, nimic nu este greşit; dar ideea că ar exista un sine care trebuie să lucreze asupra lui însuşi este... nu-i în neregulă, dar exact asta este aparenta închisoare. Mulţumesc.

Când „nimic nu are sens” devine o poziţie

Cred că a spune că „nimic nu are importanţă” poate deveni o atitudine prin care încerci să stai degeaba şi să repeţi că nimic nu este important...

Da, dar nu despre asta am vorbit aici. Căci această atitudine ar deveni atunci ceva "foarte important".

...Când îmi repet că nimic nu-i interesant, decât să mă cunosc pe mine însumi şi să dispar.

Da, dar cine ar conştientiza atunci că "nimic nu este interesant"? Aşa că nu despre asta vorbesc, nu despre o anumită luare de poziţie. Aşa cum am spus, această poziţie ar deveni atunci foarte interesantă şi ar părea importantă.

Încheiere

Cam asta a fost. Nu există niciun mesaj. Nu există nimeni. Nu există nicio separare. Nimeni nu a pierdut nimic şi ceea ce se întâmplă este perfect în mod natural. Este Asta. Asta este perfecţiunea naturală, dacă vreţi. Nu este a cuiva. Nimeni nu o experimentează, nimeni nu o deţine. Şi nici nu are nevoie de persoană. Asta nu e necesar să existe pentru cineva. Este foarte bine aşa cum este: OARBĂ şi SĂLBATICĂ.

Vă mulţumesc foarte mult că aţi participat. Vă doresc o zi minunată. Mulţumesc. Mă bucur că v-am văzut. Mulţumesc foarte mult.

Andreas Müller - "Oarbă şi sălbatică"

Textul întâlnirii prin Zoom cu iluminatul Andreas Müller

Introducere