Angelo di Lullo este un iluminat cu mulţi ani de experienţă. Este medic de reanimare, dar şi ghid nondualist pentru mulţi oameni care i-au cerut sfaturile în acest domeniu. În acest video el descrie paşii Trezirii şi Iluminării nonduale.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Iată întregul proces de Trezire, explicat cât pot eu de simplu.
Prima „trezire” – adică spiritualitatea, iluminarea, budismul, hinduismul, misticismul creştin, etc. – este doar bla-bla-bla. Este o modalitate de a ne face să ne simţim mai bine, care ne învaţă să ajungem la sinele nostru superior sau să ne relaxăm etc., dar totul rămâne în mintea conceptuală, nu-s decât alte lucruri pe care sinele conceptual le face sau le poate face pentru a se simţi mai bine.
Aşa că, în final, este la fel de nesatisfăcător precum este orice altceva în viaţă. Deci, toate astea sunt doar vorbe. S-ar putea să te facă să te simţi bine pentru o vreme, crezând că poţi manifesta lucruri şi să te îmbunătăţeşti şi să devii un sine mai înalt.
Au şi astea valoarea lor: a-ţi concentra atenţia mai mult asupra gândurilor care îţi dau putere şi mai puţin asupra gândurilor care te lipsesc de putere, a învăţa să depui efort pentru a-ţi atinge obiectivele etc.
Dar când vine vorba de acest proces de Trezire, atunci când auzim prima dată despre el, încă avem impresia că ar fi ceva al minţii, ceva conceptual. Deocamdată, procesul nu a început încă.
Dar apoi, dintr-o dată, se întâmplă ceva. Şi se poate întâmpla oriunde şi oricum – poate ascultând o prelegere despre buddhism; poate când YouTube îţi serveşte un videoclip cu acest mesaj pe care nu l-ai auzit niciodată sau transmis într-un mod nemaiauzit – şi dintr-o dată ceva face clic.
Uneori vine după o tragedie: ni se întâmplă ceva nefericit, neaşteptat care ne distruge iluzia că ştim cine suntem, ce suntem etc. Oricum, indiferent de modul în care se întâmplă, primul pas în acest proces este că ceva se deschide.
Simţi gustul a ceva cu totul şi cu totul în afara modului obişnuit în care gândeşti despre tine, despre viaţă. Este un simţământ, o recunoaştere instinctivă – dar nu este un sentiment şi nu este o emoţie şi nu este o concluzie şi nu este un alt mod de a înţelege lucrurile, nu este o nouă paradigmă. Este dincolo de toate acestea.
< Sus >
Te percepi jucând jocul de „eu”, ca un joc de societate inventat de cineva: cunoşti piesele şi îi cunoşti pe ceilalţi jucători de pe tablă şi ştii regulile jocului şi ce trebuie să faci. Şi, din cine ştie ce motiv, ai uitat că doar joci un joc; simţi că numai jocul este real pentru tine: tabla, piesele, regulile, mişcările.
Dar ceva din tine începe să se simtă restricţionat, de genul: „Ia stai puţin, trebuie să fie mai mult decât atât.” Şi apoi, dintr-o dată, îţi dai seama: „La naiba, ăsta e doar un joc. Iar eu sunt cel care-l joacă. Sunt cu mult dincolo de dimensiunile acestei table.”
Şi îţi aminteşti: „O, am un corp. Sunt un sine, am voinţă, ăsta-i doar un joc pe care l-aş putea juca, dar aş putea juca un alt joc sau aş putea să nu joc niciunul.”
Apoi începi să priveşti în jur şi să vezi lumea reală şi realizezi că lumea este mult mai mare, mai misterioasă, mai minunată decât orice din interiorul acelui joc.
Desigur, pare o analogie cam stupidă: să nu te mai îndoieşti că ai uitat că joci un joc şi că ai rămas blocat în el. Dar ghici ce: exact asta se întâmplă în minte!
< Sus >
Oare cum este să te simţi eliberat brusc sau, cel puţin, să guşti puţin din ce înseamnă să fii complet eliberat de jocul vieţii tale, de felul în care gândeşti despre lucruri, de felul în care gândeşti despre tine?! Chiar şi de felul în care te gândeşti la distanţă, spaţiu, timp, lume fizică, toate acestea pot fi complet aruncate în aer şi experimentezi ceva complet dincolo de ele. „Dincolo” nu doar pentru că este mai mare, ci dincolo de ele ca subtilitate, ca libertate, ca varietatea de condiţii şi experienţe ce pot apărea.
E o scară complet diferită. De fapt, nici măcar nu sunt pe o scară.
Deci acesta este primul gust. Cine poate şti cum vine?! Uneori, viaţa te bate pe umăr.
Alteori, eşti interesat în general de gândirea orientală, buddhism sau hinduism sau de aspectele mai mistice ale creştinismului. Aşa că începi să citeşti, începi să înveţi, dar încă mai crezi că sunt doar informaţii.
Şi apoi, la un moment dat, se întâmplă: citeşti un rând, un cuvânt – în Zen s-ar numi un cuvânt de cotitură – sau te întâlneşti întâmplător cu cineva care trăieşte asta şi o poate transmite fie prin cuvinte, fie şi numai prin acţiunile sale. Uneori nici nu ştii că te-ai ciocnit de acea persoană, dar ceva ţi se transmite.
Iar transmisia rămâne un mister. În unele tradiţii, se face mare tapaj cu această transmisie – ceea ce este bine dacă cineva chiar o poate transmite – dar cred că poate fi înşelător când sună prea secretos, ca şi cum ar fi un secret special pe care doar anumiţi oameni îl au. Nu este deloc adevărat! Este un secret pe care voi îl aveţi, dar l-aţi ascuns de voi înşivă, ceea ce este ciudat, dar adevărat.
Deci aşa este această primă mutaţie, acest prim pas.
< Sus >
Deci primul pas este să treci dincolo de conceptual. Să simţi gustul a ceva dincolo de tine sau un realism care este cu mult dincolo de ceea ce ai considerat a fi real.
Nu ştiu câţi oameni vor viziona acest videoclip, dar se va întâmpla ca o mână de oameni să îl simtă, doar vizionând acest videoclip. Cam aşa se întâmplă.
De asemenea, mulţi oameni care urmăresc acest videoclip au avut deja acel gust. Şi, de asemenea, mulţi nu numai că au avut acel gust, dar au trecut şi de următorul pas, care este Trezirea.
Deci pasul doi este să nu confunzi acel prim gust, acea cunoaştere instinctivă a ceva de dincolo de lume, dincolo de tine, mai real decât realul, să n-o confunzi cu Trezirea. Nu este încă Trezirea. Este o experienţă. Dar este o experienţă a ceva foarte real. Îţi captează atenţia ca nimic altceva vreodată.
< Sus >
Îţi arată că există o falsitate în felul în care vorbim despre noi înşine şi ne gândim la noi înşine. Şi că există şi o altă posibilitate magică, mistică, uimitoare, dincolo de orice descriere. O simţi, o cunoşti.
Deci pasul trei este să te orientezi către acel gust, acea cunoaştere, acel „ceva” care a venit, oricum ar fi venit. Prin „orientarea către ea” înţeleg luarea deciziei că o vei trăi. Că vei găsi o modalitate de a te pătrunde, de a te deschide.
În cuvintele lui Jim Morrison, „să spargi bariera şi să ajungi în partea cealaltă”. Despre asta este vorba. Să te trezeşti din matrix. Şi chiar te simţi ca şi cum te-ai trezi din matrix. Asta numesc eu Trezire. Şi este un lucru mare.
E un lucru mare pentru tine. Nu-i mare lucru în contextul social, dar când ţi se întâmplă ţie, când are loc acea mutaţie, este ceva extrem de important. Schimbă totul. Este o revoluţie. Dar este doar începutul adevăratului proces de Trezire.
< Sus >
Deci, cum să te orientezi spre Trezire? Ei bine, încerc să simplific totul cât se poate în acest videoclip.
Cheia este să te orientezi către ea aşa cum este. Nu te gândi la ea. Nu învăţa despre ea. Oferă-i-te. Pune-ţi întrebarea „ce sunt eu?”.
Deci, găseşte un obiect simplu de investigare. Acesta este pasul următor, să găseşti un obiect de investigare sau un mod de a o face. Diapazonul rezonator ar putea fi întrebarea „cine sunt eu?”.
Am foarte multe videoclipuri despre asta, am scris şi o carte, dar există o mulţime de alte modalităţi.
Ai putea doar să te odihneşti în el, să stai în Adevărul viu care este dincolo de toate cuvintele şi conceptele. Dacă asta ţi se potriveşte şi ştii ce înseamnă, fă-o. Dar rămâi acolo, stai cu el.
Poate că adopţi o practică formală din tradiţia zen sau dzogchen. Din propria experienţă pot vorbi doar despre zen, iar în zen ar fi un koan: „Ce este mu?”. Foarte simplu. Ceva ce mintea ta nici măcar nu poate începe să intelectualizeze. Dar există un răspuns. Şi răspunsul este kensho, Trezirea.
Deci îţi pui toată inima, mintea şi sufletul şi tot efortul în „Ce este mu?” sau „Cine sunt eu?”. Ramana Maharshi are câteva indicaţii bune în acest sens în cartea sa „Cine sunt eu?”. Acest pas este al patrulea.
Simplitatea este esenţială. Nu complica prea mult lucrurile. Nu citi prea mult. Nu-ţi va fi de niciun folos aici.
Chiar trebuie să te laşi cu totul. Trebuie să sapi în tine, să treci de barierele emoţionale, să treci de barierele fricii, trebuie să vezi ce este gândul şi să renunţi la el. Gânduri narative, gânduri de credinţă, gânduri legate de practică, gânduri de indecizie, gânduri de îndoială şi chiar gânduri de percepţie: „O, asta este ceea ce se întâmplă, aia este ceea ce se întâmplă”. Gânduri, gânduri, gânduri.
Trebuie să depăşeşti toate astea. Urmează-ţi instinctul până la capăt. Până acum a fost gratuit. Acum trebuie să munceşti. Aşa că intră în rezonanţă şi nu renunţa. Continuă.
Când apare liniştea, tu continuă mai departe. Când scade foarte mult numărul de gânduri şi există doar o prezenţă vie a conştiinţei pure, simţul pur de „eu”, tu continuă să mergi, rămâi acolo.
A merge şi a rămâne devin acelaşi lucru aici. „A merge” înseamnă să nu te întorci la gânduri, să nu cauţi insula gândurilor, ci să rămâi în oceanul conştiinţei. Doar stai aici. Acesta este al patrulea pas.
În cele din urmă, va culmina cu o mutaţie de identitate. Dar nu o anticipa, căci ar fi un gând. Nu poţi şti cum se va desfăşura.
< Sus >
Următorul pas, pasul cinci: Trăieşti o perioadă de „lună de miere”, te simţi iluminat, totul curge de la sine, nu-i nimic de spus despre asta. Percepi sau poţi chiar să nu percepi că ai avut o Trezire, dar nu-ţi pasă.
Nu-ţi mai pasă să-ţi defineşti experienţa, să te gândeşti la ea, să o descrii, să vorbeşti despre ea. Există doar fluiditate, curgere. Pentru prima dată în viaţă, simţi realitatea. Simţi această libertate că eşti una cu realitatea. Că realitatea nu este divizată. Că nu trebuie să încerci să fii cineva. Există doar EU. Există doar puritate, fiire, flux, este un timp minunat.
Poate dura săptămâni, poate dura luni. Pentru unii oameni durează un an sau chiar mai mult – este mai neobişnuit, dar se întâmplă şi asta.
Şi apoi vine pasul şase. Este munca cu emoţiile, lucrul cu „umbra”. Întotdeauna vine şi asta. Treci de la a te simţi iluminat la a te simţi mai neiluminat ca niciodată, într-un sens. În alt sens, adevărata identitate pe care ai întrezărit-o, ba chiar ai început s-o trăieşti, nu a dispărut nicăieri, este acolo.
Durerea acută, amorţeala şi senzaţia de separare de viaţă nu există tot timpul. Poate apărea uneori, dar, în general, se risipeşte. Asta a făcut Trezirea pentru tine.
Iată că începi să simţi foarte intens: emoţii, gelozie, tristeţe, vinovăţie, durere, bucurie, fericire, exuberanţă; totul devine foarte direct, acum şi aici.
De asemenea, te simţi ca într-un roller-coaster. Simţi că nu ai control cum credeai că ai. Doar simţi ce simţi.
Sunt momente când există o senzaţie de contracţie – se întâmplă, pur şi simplu. Sunt momente când există o senzaţie de expansiune – se întâmplă, pur şi simplu.
Este o perioadă cam tulbure, poate aduce confuzii şi dezorientare. Dar sfatul meu este să lucraţi cu emoţiile, să căutaţi ce factori le declanşează, să îi simţiţi, să vă analizaţi.
În cartea mea am o mulţime de informaţii în acest sens în capitolul „Credinţe”, capitolul „Gânduri” şi capitolul „Emoţii”.
< Sus >
Aceasta este partea alunecoasă şi murdară a Trezirii şi Realizării. Una dintre capcanele de aici este să încerci a recâştiga claritatea Trezirii – adică ţi-o aminteşti şi încerci să o readuci în prezent. Nu prea poţi face asta. Este doar o amintire.
Tot ce mai poţi face este să navighezi printre lucrurile ce există în prezent, să le accepţi, să le simţi, să le recunoşti, să afli ce-este prin cercetare de sine, să înveţi să te aliniezi cu ceea-ce-este neopunându-i rezistenţă.
Şi astfel, lucrând cu emoţiile, lucrând cu „umbra”, căutând calmul, la un moment dat, totul devine simplu. Orice se întâmplă este doar ceea ce se întâmplă. Nu simţi nevoia să îl respingi sau să îl atragi, să îl alungi prin meditaţie. Este aici şi gata. Senzaţiile sunt aici, interacţiunile cu oamenii sunt aici, sunetele sunt aici, gândurile sunt aici.
Suntem capabili să rămânem în prezent odată ce suntem calmi. Pentru că, atunci când nu mai reacţionăm exterior, nu mai trebuie să reacţionăm nici interior şi să ne refugiem în minte, singurul loc în care ne putem retrage. De fapt, nici măcar acolo nu ne putem duce, ceea ce deja simţim. Dar mecanismul egotic încă mai există pentru o vreme.
Apoi începem să investigăm însăşi natura percepţiei: simţurile şi lumea fizică – care par a fi lucruri diferite, dar nu sunt. Investigăm distanţa, locaţia. Investigăm dacă există un subiect şi un obiect sau dacă există doar o experienţă non-duală pură. Dacă există un ascultător şi un sunet sau dacă există doar sunet. Dacă sunetul există într-un singur loc sau există în toate locurile. Sau dacă sunetul chiar există.
< Sus >
Acum lucrăm profund la nivelul identităţii. Investigăm cu adevărat: oare există ceva care aude sunetul? Mai investigăm: oare există vreun loc unde sunetul nu există? Oare există vreun loc unde senzaţiile nu există? Oare există vreun loc în care formele, culorile şi tiparele nu există? Căutăm să vedem dacă chiar există graniţe, dacă există vreo separare. Dacă spaţiul-timp este ceva în care apar fenomenele sau dacă percepţia spaţiului şi a timpului este doar o interpretare a fenomenelor de către minte.
Deci aceasta este o cercetare profundă şi, spre deosebire de cercetarea pe care o facem de obicei pentru prima Trezire – adesea doar în timpul meditaţiei, dar şi pe parcursul zilei – acum investigăm realitatea pe care o trăim clipă de clipă.
Oare piciorul a atins pământul sau pământul a atins piciorul? Oare piciorul este pe pământ sau există doar picior-pământ? Oare există mişcare în nemişcare sau există doar nemişcare care se mişcă? Oare există ceva care percepe dintr-o poziţie sau există doar percepţia? Oare percepţia este separată de ceea ce este perceput? Oare este auzul separat de ce este auzit?
Deci cercetăm toate aceste lucruri foarte direct şi hotărâţi de a vedea realitatea aşa cum este ea, indiferent de convingerile noastre fundamentale despre cum ar fi.
Acum dizolvăm filtrele perceptuale profunde. Şi cel mai profund dintre toate este senzaţia de a fi un sine separat sau, simplu, un sine. Nu s-ar părea că sinele ar fi implicat în toate pe cât de mult este.
Sinele este acceptat şi luat de bun, chiar şi în punctele noastre de vedere, cum privim lumea dintr-o poziţie sau perspectivă, lucru de care nu suntem conştienţi. Nu poţi privi la perspectivă, din cauză că te identifici cu perspectiva. Aşa că este cam dificil să pricepi mecanismul.
Dar odată ce ai dizolvat celelalte filtre perceptive, aceasta tinde să dispară automat. Parfumul resturilor de sine, un centru, un corp care experimentează lumea exterioară sau chiar o conştiinţă care pluteşte liber şi experimentează lumea, conţine încă resturi de sine şi este greu să observăm acest lucru.
< Sus >
Odată ce sunt dizolvate celelalte filtre perceptive – ale timpului, spaţiului, dimensiunii, solidităţii – atunci simţul subtil al sinelui, resturile de sine, cadrul de referinţă care se simte ca fiind un sine, acesta poate fi trecut cu vederea, din cauză că, deşi am aflat despre non-sine, nu ne putem imagina lipsa sinelui, nu este imaginabilă.
Totodată, nu este cu adevărat dezirabilă sau dorită în felul în care dorim ceva, din cauză că dorinţa apare din această percepţie fundamentală foarte subtilă a separării, foarte adânc înrădăcinată. Sau din senzaţia că putem face lucrurile aşa cum vrem sau avem nevoie – adică senzaţia fundamentală că deţinem controlul.
Aşa că de aici, la un moment dat sau printr-o cercetare foarte subtilă, simţul sinelui dispare. Şi începe un cu totul alt joc. E complet indescriptibil. Dar este şi absolut obişnuit.
Dar nu „obişnuit” aşa cum s-ar gândi mintea. Este obişnuit pentru că este clar că aşa stau lucrurile.
Dar nu că ar sta într-un mod anume, bine definit. Ci fiindcă nu există un cadru de referinţă, o paradigmă care să poată descrie Asta sau care chiar să existe în Asta.
< Sus >
Totul este atât de fluid, atât de lipsit de orice fixitate, de orice poziţie, de orice soliditate, încât sinele nu are unde şi cum să existe. Adyashanti spunea că este ca şi cum toată lumea ta interioară ar dispărea complet. Este o bună descriere. Dar nu este perfectă, pentru că nu există un mod perfect de a descrie Asta.
Iar de aici încolo, lucrurile continuă să se clarifice. Sinele convenţional sau relativ, corpul-minte, nu trebuie negat. Nu trebuie să spui mereu: „O, nu e nimeni aici, eu sunt nimeni, nimeni nu acţionează”. Nu mai trebuie să negi.
E la fel cum, dacă afli că Moş Crăciun nu e real, nu-ţi vei petrece următorii 20 de ani din viaţă spunând tuturor că Moş Crăciun nu e real – o ştii, pur şi simplu.
Şi astfel, sinele convenţional - i-am putea spune sinele relativ – va ajunge în mod spontan la o rezonanţă din ce în ce mai mare cu Adevărul non-sinelui. Asta se va întâmpla.
Dar modul în care se desfăşoară asta nu îl poţi planifica, nu îl vei decide, nu trebuie să decizi să te dedici Adevărului sau Dharmei sau Realizării non-sinelui. Eşti fascinat de realitate, de absenţa completă a sinelui şi a celorlalţi, a solidităţii – este o fascinaţie intrinsecă.
Astfel că, într-un sens, cercetarea devine atotcuprinzătoare. Totul este fascinant. Peste tot, curiozitate. De asemenea, iubirea este pentru tot, pentru că nu există un altul. Nu există separare.
Este un mod foarte plăcut de a fi, deşi ezit s-o spun, pentru că nu este un mod de a fi, ci de a nu fi. Este adevărata ta natură, este dreptul tău din naştere.
Sper că acest rezumat v-a fost util.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
28 septembrie 2024
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Q7o4lditEO8
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Simply Always Awake, videoclip publicat de Angelo di Lullo pe 12 aprilie 2022.