Strălucitoare neclintire perfectă (cap.44)

Cum se poate descrie Asta? Se poate percepe extrem de clar, dar numai cu acea viziune periferică; când te întorci direct spre ea pentru a o cuprinde într-un concept, pentru a o exprima în limbaj, a şi dispărut. Toţi învăţătorii, maeştrii tradiţiei, se învârt în jurul ei; îmi vine să zâmbesc de fiecare dată când dau peste un citat care indică pieziş spre ea. Căci nu se poate rosti. Este genială. Mai presus de geniu: absolută strălucire uluitoare. „Hipnoza divină” este hipnoza ce şi-o aplică Sinele.

Ai încercat vreodată să te joci de-a v-aţi ascunselea cu tine însuţi? Nu-i prea amuzant: ştii întotdeauna unde să cauţi, şi nu-i deloc verosimil să te prefaci că nu ştii. Unde să mă ascund de mine însumi, astfel încât să nu mă pot găsi... până în clipa când o să mă găsesc? Ştii răspunsul. Doar că nu ştii că îl ştii.

Ştii că e ceva în neregulă cu lumea, cu întregul sistem. E ca acea aşchie înfiptă în minte. Pur şi simplu, nu are sens; ceva este în neregulă cu acest tablou, dar nici în ruptul capului nu poţi să-ţi dai seama ce anume. Cauţi şi iarăşi cauţi, te strădui, încerci, speri, te rogi, asculţi, afli şi, de fiecare dată când crezi că ai înţeles, îţi scapă. Şi înţelegi că asta-i o parte din ce-i în neregulă: că e o nebunie, că nu ar trebui să fie atât de greu. Apoi, dintr-o dată, ţi se dă ceea ce vrei; şi îţi dai seama că nu ar trebui să fie atât de uşor. Nu-i chiar ceea ce voiai cu adevărat. Şi începi din nou să cauţi, să cercetezi şi te străduieşti să afli.

Nu numai că te apasă o viaţă de istorie personală, cu toate experienţele, gândurile, amintirile, durerile, rănile, iubirile, victoriile şi ceea ce crezi că ai învăţat, ai câştigat şi ai pierdut. Dar şi mai mare este greutatea şi inerţia moştenită de la acest minunat experiment, format din miliarde de corpuri-minte ca al tău, dar diferite, toate orientate în aceeaşi direcţie şi oferindu-ţi încurajare, sprijin, înţelepciune comună. asigurându-te că vei primi călăuzire din leagăn până la mormânt. Fie că te alături revoluţiei sau Partidului Republican sau Grupului Proprietarilor de Harley sau Bisericii Catolice sau Jihadului Islamic sau unei mânăstiri Zen sau Alcoolicilor Anonimi sau devotaţilor lui Sri Ram sau echipei locale de fotbal sau Programului de slăbire sau voluntarilor de la azil sau Greenpeace sau puşcaşilor marini, toţi sunt la fel. Toţi te vor încuraja să faci ceea ce fac ei şi să gândeşti aşa cum gândesc ei, şi ţi-ar plăcea să-i crezi, dar o parte din tine ştie că toţi vorbesc tâmpenii.

Ai dreptate în această privinţă. Însăşi ideea de plecare este greşită. Temelia pe care se bazează toate presupunerile despre viaţă, univers şi orice altceva, este deviată faţă de ţintă cu 180 de grade. Ideile în care, îndeobşte, se crede şi care sunt învăţate şi susţinute şi răsplătite ca fiind naturale şi normale, corecte, sănătoase fizic şi mental, bune şi adevărate, valoroase, utile şi cumsecade, chiar sacre şi sfinte, dacă le vei urma, te vor dezamăgi, în ciuda hotărârii cu care le aplici, şi vei rămâne complet adormit în vis.

Unul dintre lucrurile năucitoare ce ţi se descoperă este că întreaga tradiţie, istorie, mişcare şi tendinţă a omenirii către „spiritualitate”, „divin” şi „sacralitate” este cu totul pe de lături. Este total neîntemeiată. Nu există nimic sfânt sau spiritual sau sacru sau divin în Ceea Ce Există. Este total a-teist. Este complet şi cu desăvârşire impersonal, de la început până la sfârşit. Tendinţa umană spre venerare, mister şi divin este doar atât: o simplă tendinţă, făcând parte din programarea organismelor corp-minte.

Nu-i nimic în neregulă cu ea, nu trebuie să fie respinsă, evitată sau corectată. Acest corp-minte al meu, cu origini atât nativ-americane, cât şi romano-catolice, are din plin acea tendinţă devoţională, bhakti, care îi aduce lacrimi în ochi când ascultă bhajans sau citeşte din Rumi; şi, după cum poate aţi observat, tinde să se exprime ca atare. Este o calitate minunată şi adorabilă a acestor obiecte corp-minte din vis şi, de fapt, poate fi chiar frumoasă.

Dar este doar modul lor de funcţionare, doar o chestiune de perspectivă. Nu-i nimic spiritual sau sfânt în înţelegerea că acela care are impresia că se simte spiritual sau sfinţit, de fapt, nici nu există. Există doar Ceea Ce Este.

«Vezi tu, căutarea spirituală te îndepărtează de tine însuţi; merge în direcţia opusă; n-are absolut nicio legătură. Căutarea se face întotdeauna în direcţia greşită, aşa că tot ceea ce consideri foarte profund, tot ceea ce consideri sacru, produce o contaminare în această conştiinţă. Poate că nu-ţi place cuvântul "contaminare", dar tot ceea ce consideri sacru, divin şi profund este o contaminare.» (U.G. Krishnamurti)

Adevărul este opusul a tot ceea ce ai învăţat. Lucrurile nu sunt aşa cum par şi nici aşa cum ai fost îndemnat să crezi. Gândirea nu este starea ta normală. Angajamentul personal nu este starea ta naturală. Chiar şi ceva atât de „sacru” şi elevat precum ceea ce se numeşte „iubire” nu este starea ta naturală. Străduinţa, grija, aspiraţia, dorinţa, convingerile, opiniile, nevoia de a apăra aceste poziţii, nevoia în general; nimic din toate acestea nu reprezintă natura ta originară, adevărata ta fiinţă. Toate aceste comportamente condiţionate sunt învăţate, o hipnoză necesară a te menţine adormit în vis. Condiţionarea merge atât de adânc, încât crezi că ea ar fi adevărata ta natură, dar te asigur că nu-i deloc aşa. Întoarce-te. Sinele tău este dinainte de orice eşti încredinţat a fi adevărat sau real.

Iar atunci când Sinele, acest Adevăr, acest nimic ce constituie natura ta originară, va exploda şi îţi va anihila conştiinţa din vis, îţi vei da seama că a fost întotdeauna mai aproape de tine decât orice credeai că ştii.

«V-am spus tot ceea ce constituie esenţa Adevărului: nu există nici tu, nici eu, nici Fiinţă Superioară, nici discipol, nici guru.» (Dattatreya)

Nihilism?! Asta numeşti tu nihilism?! Nici n-ai idee cât de departe de nihilism este. Am ajuns la vreo concluzie aici?! Am rostit cumva ceea ce nu poate fi spus?! Bineînţeles că nu.

«Existenţa lumii este ca lumea de vis a unui visător. Simţim că lumea este reală pentru că ne simţim trupul nostru a fi real, şi viceversa. Aceasta este iluzia primordială. Oamenii cred că lumea este străveche. De fapt, ea ia naştere odată cu conştiinţa noastră.»

«Ceea ce vezi este reflectarea propriei tale conştiinţe.»

«Tu te vezi pe tine însuţi în lume, în timp ce eu văd lumea în mine însumi. Din punctul tău de vedere, te naşti şi mori, în timp ce din al meu, lumea apare şi dispare.»

(Nisargadatta Maharaj)

Înţelegi ceva? Poate o străfulgerare, poate o licărire, dar n-are niciun rost, pentru că tu cunoşti inefabilul la fel de bine ca şi mine. Tu eşti eu. Şi iar o luăm de la capăt.

Aici se întâmplă întotdeauna un singur lucru. Ştiu, mereu spuneam că nu se întâmplă nimic. E acelaşi lucru. Pare uimitor, infinit de complex, cu miliarde de lucruri care interacţionează şi sunt interconectate în mod complicat; dar nu-i deloc aşa. Este foarte simplu. Ştii şi tu asta. Se întâmplă întotdeauna un singur lucru, un dans, „singurul dans care există”, iar cel care dansează este Eu. Şi dansul este Nemişcare.

Odată, am petrecut o după-amiază ascultând un învăţător care explica realitatea astfel: Să zicem că ţi-ai petrecut toată viaţă privind fotografia unui copac. Frumoasă, colorată, cu o rezoluţie fină. Aşa că tu crezi că doar atât există: acea frumoasă fotografie a copacului consideri tu a fi realitatea. Dar eu mă aflu aici, spunea el, pentru a vă trage un pas înapoi, înainte de fotografie. (Îl citise pe Maharaj.) Şi iată negativul după care a fost făcută fotografia. (Era înainte de aparatele foto digitale.) Dintr-o dată, îţi dai seama că toată realitatea are un revers. Aici, în dualitate, totul are un opus, alături de care coexistă. Aşadar, dacă aşezi negativul peste fotografie, observi că se anulează reciproc. Acolo unde există întuneric în fotografie, există lumină în negativ şi viceversa. Chiar şi culorile sunt opuse una faţă de cealaltă. Deci ceea ce obţii când le aşezi împreună este: absolut nimic. Pozitivul anulează negativul şi viceversa, aşa că nu există nici pozitiv, nici negativ, nu există nimic. Vid. Şi asta este cu adevărat realitatea. Nu ceea ce credeai întotdeauna că ar fi, şi nici opusul ei, ci existenţa şi inexistenţa simultană a ambelor. Când a terminat, m-am ridicat şi am ieşit.

Copacul, prostule! Doamne, omule, fă un pas înapoi! E un copac acolo afară, în ploaie şi soare, cu rădăcinile în pământ, cu frunzele în vânt, spre care cineva a îndreptat un aparat de fotografiat pentru a obţine acel negativ şi apoi fotografia. Iar adevărul viu al acelui copac este atât de departe de toată logica elaborată despre fotografie şi negativul său şi nimicul rezultat din combinarea celor două, încât nici măcar nu-l poţi bănui. Parcă am fi în peştera lui Platon! Trezeşte-te! Toată această discuţie este inutilă. Adevărul a Ceea Ce există este atât de departe de ceea ce percepi, gândeşti şi teoretizezi, încât toate astea sunt cam inutile, într-adevăr.

«Asta, ce percepem acum,
nu este imaginaţie.
Asta nu-i suferinţă sau bucurie,
nu-i o judecare sau o euforie,
sau o tristeţe. Acelea vin şi pleacă.
Asta este Prezenţa care nu vine şi nu pleacă.

Ce altceva şi-ar mai putea dori cineva?

Asta care suntem acum
a creat corpul, celulă cu celulă;
universul, stea după stea.
Corpul şi întregul univers
au crescut din Asta;
Asta nu a crescut
din nimic.» (Rumi)

Terence Stamp, actor britanic de talie internaţională, ne citeşte această carte care, spune el, "i-a schimbat viaţa" şi "este cartea pe care ar lua-o pe o insulă pustie". Actorul s-a bucurat de prietenia lui Jiddu Krishnamurti, până la moartea acestuia. Întrebându-l cum de un copil sărac şi visător din India a ajuns o celebritate spirituală, înţeleptul i-a răspuns: "Oceanul a căzut în picătură".

"Strălucitoare neclintire perfectă" - cap. 44

Capitolul 44 „Cum se poate descrie Asta?”