<  Pagina Nondualitate radicală


David Shai - Semnele desprinderii de lume

David Shai este un învăţător spiritual care s-a apropiat de nondualitate după ce a simţit nevoia să predea "Un curs de miracole" şi s-a întâlnit cu învăţătura nondualistă a lui Ramesh Balsekar. În acest videoclip el ne vorbeşte despre semnele după care ne dăm seama că ne desprindem de lume...

Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului down

Textul videoclipului cu David Shai

Bună, prieteni! În ultimul video discutam cum să ne desprindem de lume şi cum asta înseamnă să renunţi la toate judecăţile şi sensurile pe care le-ai dat lumii... Căci, de fapt, totul se reduce la cunoaştere, la tot ceea ce credem că ştim: ştim ce sunt toate, ştim pentru ce sunt toate. Şi vreau să o spun foarte clar că la asta se rezumă totul...

(Acest videoclip este un fel de continuare a celui anterior, dar poate fi şi un videoclip de sine stătător.)

Opreşte-ţi gândirea

A te desprinde de lume înseamnă să te desprinzi de gândirea personală. Să-ţi opreşti gândirea egotică. Deci cum facem asta? Ce înseamnă asta? Oare înseamnă să nu gândim?

Da, aşa este.

Nu înseamnă neapărat să nu-ţi apară niciun gând, ci să nu-ţi foloseşti gândirea pentru a „deveni”. Aşa cum am spus în multe videoclipuri: observă senzaţia de simplă existenţă. Atunci când intri în acea senzaţie de pură existenţă, de doar A FI... nu există timp. Cazi în atemporalitate. Nu există „devenire” atunci când te odihneşti în FIIRE.

Şi ce se întâmplă cu gândirea?

Poate că gândirea se calmează sau, dacă continuă, e ca şi cum ar fi doar... un bâzâit, ca o musculiţă care bâzâie prin preajmă. Dar fiinţa ta este perfect liniştită şi în pace, împlinită şi frumoasă.

Şi totuşi, de ce nu este completă această învăţătură?! „Doar fii, intră în Fiire, doar observă senzaţia de a exista – şi asta ar fi tot”?!

Pentru că, CINE ar face asta?

Păi, dacă sunt un eu separat şi încerc să intru în FIIRE, şi mă pricep chiar bine să FIU, dar apoi mă uit la alţii şi văd că sunt diferit de ei, asta înseamnă că nu am scăpat de „devenire”. Pentru că aceea este o judecată, este gândire. Gândirea care crede că poate evalua şi măsura şi cunoaşte cine este fiecare în parte, ce este totul, ce ar trebui să fac.

Gândirea este o formă de a pregăti o experienţă mai bună, de a „deveni”. Ea nu urmăreşte să renunţe la lume. Ego-ul se poate folosi de „doar a fi” pentru a deveni... mai bun, mai iluminat decât „ceilalţi”... Sper că înţelegeţi.

Cu alte ocazii, am explorat conceptul de non-făptuire, în special în cartea mea „Un sărut din partea Realităţii”. Chiar şi acest concept, pe care mulţi oameni îl găsesc foarte relaxant, „Păi, dacă totul se întâmplă de la sine, ca după un scenariu prestabilit, atunci pot să mă relaxez cu adevărat, fiindcă orice se va întâmpla este inevitabil. Aşa că nu are rost să mă opun la ceea ce există.” Deci este o învăţătură a acceptării, o învăţătură a predării de sine, o învăţătură de gen „Las-aşa!” [n.tr. - letting go], o învăţătură a relaxării.

Dar dacă toate acestea sunt făcute de un eu separat, nu rezultă ceva întreg şi nici împlinit.

Aşadar, mi-am împărţit învăţătura în patru părţi, în principiu. Prima conţine chestiuni de bază destinate persoanei care se crede a fi separată, pentru a o ajuta să aibă încredere în propria voinţă. E doar primul nivel elementar, doar pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă într-o dispoziţie în care vor reuşi să asculte mai departe.

A doua învăţătură se ocupă direct de deziluzionare. Începi să vezi că, oricât de mult te împuterniceşti, chiar dacă începi să manifeşti lucrurile pe care ţi le doreai în viaţă şi lucrurile încep să meargă pe placul tău, totuşi, nu vei găsi niciodată satisfacţie în lume. Această învăţătură îţi arată că nu poţi găsi salvarea în lume.

Şi ea ne conduce la a treia învăţătură: „Totul este bine, deci relaxează-te, pur şi simplu, nu este nimic de făcut”. Este o învăţătură minunată. Nu este nimic de făcut, asta trebuie să înţelegem până la urmă. Nu e nimic de făcut. Asta înseamnă sfârşitul devenirii.

Dar trebuie să fie legată de a patra învăţătură şi ultima, care este învăţătura Unităţii. Căci, repet, dacă un eu separat urmează aceste învăţături, dacă sinele separat se menţine pe tot parcursul, am realizat foarte puţin. Desigur, e greu de evaluat cât anume, dar... Vreau să subliniez că scopul nu este ca sinele separat să rămână intact de-a lungul călătoriei spirituale. Ci scopul final trebuie să fie iubirea, unitatea şi pacea, unde eul separat, pur şi simplu, nu poate rămâne.

Asta este important, să percepi că absolut totul este un singur Sine. Şi atunci ştii că, în aceste videoclipuri, îţi vorbeşti Ţie... Dar nu este vorba de ce spui, ci ca vorbele să indice spre acea experienţă mai presus de cuvinte.

< Sus >

Închinarea la timp

Iar experienţa mai presus de cuvinte constă în „NU ŞTIU”. Aceasta este una dintre cele mai mari sărbători pe cale, când ai acel moment de „La naiba, nu ştiu nimic. Tot ceea ce gândeam că ştiu era, de fapt, doar gândire. Gândeam... că ştiu. Toate erau judecăţi. Acum nu ştiu nimic. Nu ştiu cine este nimeni. Doar făceam presupuneri. Nu ştiu ce este nimic, nu ştiu la ce bun există, nu ştiu ce ar trebui să aducă viitorul.

«Totul se bazează pe trecut, care nu există... Mut trecutul în viitor şi pierd mereu prezentul.»

În tot ce planific eu caut o experienţă mai bună în viaţă. Este, în fond, o închinare la timp. Vreau să fiu fericit în timp.”

Dar, aşa cum spuneam mai devreme, această pură existenţă, această FIIRE este atemporală. Şi este desăvârşită şi completă. Dar acea FIIRE, acea FIIRE atemporală este a Sinelui Unic, nicidecum a sinelui separat.

«Acolo unde nu există diferenţe.»

Deci când vorbim despre a ne detaşa de lume, vorbim despre a scăpa de gândire. Oare cum arată viaţa atunci?

Atunci doar trăieşti momentul. Am explorat acest concept în „Un sărut din partea Realităţii”: Ce-ar fi dacă viaţa ar fi un fel de film, şi noi, ca Unicul Sine, noi am scris scenariul filmului, iar acum doar îl jucăm?! Dacă ai privi astfel lumea, cum te-ai simţi şi ce ai face, cum ai trăi fiecare clipă?

Ei bine, eu sugerez că ai vedea totul – dar nu ştiu să explic de ce este aşa – ai vedea că totul provine din iubire şi bucurie şi dintr-o poftă de joacă copilărească. Este Unicul Sine cel care, din dragoste, bucurie şi fiind jucăuş ca un copil... se joacă, doar se joacă un joc complet nevinovat, complet inofensiv. El nu face nimic, pentru că acel Unic Sine nu este personajele din joc. Dar are libertatea de a se juca şi de a-şi imagina că ar fi aceste personaje, pentru o clipă.

E precum imaginaţia de copil când se joacă cu jucăriile, copilul îşi imaginează tot felul de lucruri „jucăria asta îi face asta celeilalte jucării" şi alte lucruri de genul ăsta. Doar atâta este, imaginaţia unui copil care se joacă. Nu este reală. Nimic din toate astea nu este real. E doar Sinele Unic care se joacă liber şi fericit.

Dar când te identifici cu personajul, „Au !”, nu ţi se pare deloc un joc, nu-i aşa?! Totul îţi pare real. „Oamenii ăştia îmi fac mie nişte chestii şi s-ar putea să fie nevoie să le fac şi eu nişte chestii altora şi lumii pentru a obţine ceea ce vreau şi să-mi fie bine aici”.

Şi astfel, apar o mulţime de gânduri... pentru că totul îţi pare real, aşa că tu crezi că trebuie să-ţi găseşti locul aici, în iluzie. Este reală pentru tine, aşa că îţi planifici o viaţă mai bună, la care gândeşti mult şi judeci mult. O mare parte a gândurilor sunt despre „Cum să fac să îmi fie mie bine?”. Totul e numai despre „mine”. Sunt un „eu” separat şi cum să-mi fie „mie” mai bine...

În ultimul videoclip, când m-am referit la desprinderea de lume, spuneam că, atunci când preţuieşti ceva din lume, pierzi conştiinţa Sinelui Unic, bucuria, pacea şi iubirea Sinelui Unic, care sunt absolute. Nu te lăsa păcălit! Acestea sunt veşnice. Sunt atemporale.

Când preţuieşti ceva în lume, înseamnă că încerci să obţii ceva din lume, adică ai nevoie de ceva de la lume. Şi mai înseamnă că te temi să nu pierzi ceea ce preţuieşti în lume. Şi am dat exemplu despre cum punem preţ pe nevoia de aprobare, care se poate manifesta în nenumărate feluri.

Însă dacă ai vedea că nu poţi schimba nimic în exterior, nimic, că totul este deja gata, că rola filmului este pusă în proiector şi acum filmul rulează deja... Noi am scris scenariul. Nu e vorba că cineva ne-ar face asta. „Noi”, adică Sinele Unic l-am scris şi acum piesa se joacă. Este ca o jucărie întoarsă cu cheia, o răsuceşti şi apoi se plimbă şi îşi face numărul, ce a fost ea programată să facă.

Dacă ai privi aşa lucrurile în fiecare clipă, oare ar mai avea sens să aştepţi ceva de la ceilalţi, să pretinzi ca ei să fie altfel decât sunt?! Ai avea aşteptări?! Ai mai dori sau pretinde ceva, dacă ai şti că este complet inutil, că e doar un joc care decurge conform programării?!

< Sus >

Sfârşitul nevoii de control

Iar dacă nu aştepţi nimic, laşi ca toate lucrurile să fie exact, dar exact aşa cum sunt. Şi această relaxare aduce sfârşitul nevoii de control. Pentru că gândirea vrea să controleze. Acestea sunt doar vorbe, dar atunci când ai intuiţia directă, este un insight uluitor. Atunci înţelegi: „O, tot ce îşi doreşte mintea este controlul, însă ăsta îmi menţine sinele separat. Gândesc ca un sine separat pentru sinele meu separat, care însă nu există... Ups! Toate gândurile mele, de fapt, nu au niciun sens.”

Observaţi legătura dintre tot ce am spus până acum şi această idee? E acelaşi lucru.

Este interesant de urmărit cum, de-a lungul împărtăşirii acestor videoclipuri pe YouTube cu dragii mei (sau cu Mine însumi, căci vorbesc cu Mine însumi aici) unii au renunţat pe parcurs, „Nu ştiu unde vrea tipul ăsta să ajungă, nu despre asta vorbea el înainte”. În schimb, alţii erau deschişi la acest şi s-au abonat.

Dar nu e vorba de abonaţi aici, ci doar de a observa că, atunci când nu există un fel de rezonanţă deplină cu adevărul, diferite concepte ale Căii par a se contrazice. De exemplu, de ce vorbesc eu uneori despre alegere, dar, în acelaşi timp, vă spun că nu puteţi face nimic pentru a schimba exteriorul?! Scenariul este scris, filmul rulează deja, este o păpuşă întoarsă cu cheiţa, doar îşi joacă rolul. Atunci de ce vorbesc despre alegere?! Cum poate avea sens chestia asta?!

Ei bine, motivul pentru care nu insist asupra conceptului de non-făptuire, acela că „Nu există niciun făptuitor, acesta este un film în care nu există nimeni real. Nu e nimeni aici.”... Oare de ce nu insist pe ideea asta?! De ce nu insist pe ideea cu nimenimic şi pe lipsa unui făptuitor etc., de ce nu pistonez pe chestia asta?!

Fiindcă tot va trebui să priviţi în interior, să observaţi în continuare mecanismul ego-ului. E nevoie să discutăm în continuare despre semnificaţiile şi valorile lumii, pentru că, altfel, eul separat va folosi chiar şi non-făptuirea sau orice alt concept (de pildă cel de A FI, doar A FI), orice concept pe care vi l-am predat, orice, îl va folosi pentru el însuşi, din cauză că se crede real şi că are nevoie să câştige ceva de la calea spirituală. La fel cum credea înainte că are nevoie să obţină ceva de la lume, acum încearcă să obţină ceva de pe urma căii spirituale, pentru ca „eu” să am o experienţă mai bună.

Aceste concepte nu sunt pentru „tine”, de fapt, ci sunt pentru a te desfiinţa, pentru a-ţi anula credinţa că ai fi un „eu” separat. Nu spun că nu exişti, ba exişti, dar eşti una cu Mine, iubirea mea. Suntem acelaşi Unu. Suntem Unul, suntem Unul... suntem Unul, suntem acelaşi Sine. Iar acest Sine nu există în timp, nu există ca formă şi nimic din ceea ce pare să se întâmple în timp, spaţiu şi ca formă nu afectează Sinele care suntem.

Cum îţi dai seama că te desprinzi de lume?

Deci, cum îţi dai seama că te desprinzi de lume?

Când observi că nu mai ai impulsul, marea dorinţă să gândeşti atât de mult şi să analizezi şi să pălăvrăgeşti cu tine însuţi. Căci ştim cum este când purtăm acest dialog în minte: „Oare ar trebui să fac asta, ar trebui să fac aia?” Vine din convingerea că putem controla ceea ce se întâmplă sau că ar trebui să controlăm ceea ce se întâmplă.

Dar chiar dacă ai putea, ce rost ar avea?! În ce scop, pentru ce anume?! Te-ai gândit vreodată de ce vrem să controlăm ce se întâmplă, din moment ce libertatea, pacea, bucuria şi iubirea noastră sunt dincolo de lume, sunt absolute, aşa cum spuneam?! Ele nu ţin de timp. Nu există viitor. Nu există timp. Există doar această clipă. De unde această nevoie de control?!

Atâta timp cât preţuieşti ceva în lume, simţi nevoia de a controla lucrurile, pentru că doreşti să protejezi ceea ce preţuieşti, sau vrei să capeţi lucrul pe care îl preţuieşti.

Să zicem că voiam să fiu un mare învăţător, un mare maestru spiritual, preţuiam imaginea asta, care este doar o imagine, o identitate în lume. Şi credeam că asta sunt cu adevărat. Preţuiam imaginea asta şi o urmăream cu toată forţa. Mă străduiam din răsputeri să devin un învăţător foarte bun. Şi toată gândirea mea se mişca în acea direcţie „Cum să fac să devin un mare învăţător?”. Ceea ce preţuiesc devine scopul meu.  Energia şi atenţia mea se îndreaptă într-acolo. Este un obiectiv foarte lumesc. Dar nu asta înseamnă a te desprinde de lume, ci aşa te implici în lume şi te identifici cu personajul. Ceea ce preţuim aici, vom urmări să obţinem.

De aceea spuneam să observăm când pacea, bucuria şi dragostea se diminuează. Aceea este o bună ocazie să înţelegem că preţuim ceva în lume şi să privim adânc în interior. Nu doar să spunem: „Păi, dacă nu sunt eu cel care acţionează, ce mai contează, nu înseamnă nimic”. Sau „Nu e nimeni aici, aşa că... bla-bla-bla”.

Este perfect adevărat că nu înseamnă nimic. Nimic de aici nu înseamnă nimic. Dar dacă foloseşti asta ca un fel de scuză spirituală, atunci frazele non-dualiste „nu e nimeni aici, nu sunt eu cel care acţionează”... Nu-i vorba că nu ar fi adevărate, ele sunt adevărate. Dar pot fi folosite în mod abuziv, înţelegeţi?!

< Sus >

Prin urmare, trebuie să privim înăuntru şi, în cele din urmă, să privim înăuntru fără a mai gândi. Să fim total liniştiţi. Când gândesc, înseamnă că eu cred că pot folosi gândirea pentru a dobândi o stare mai bună, o soluţie, un răspuns. Dar toate îşi găsesc răspunsul în tăcere şi linişte. În acea linişte, recunosc „Nu ştiu, nu ştiu... ce este? arată-mi !” Astfel de clipe sunt...

Dacă ai putea alege ceva în această lume, numai asta ai alege, anume să taci şi să rămâi liniştit. Să admiţi pentru o clipă că gândirea este ca o roată a hamsterului. Nu are soluţia pe care o cauţi, fiindcă te va ţine în lume, te va ţine în timp. Se gândeşte mereu cum să găsească o experienţă mai bună în momentul următor, în viitor. Şi aşa te ţine în timp. Or, nu există timp. Timpul nu este real.

De aceea, când renunţi cu adevărat la gândire, începi să realizezi tot mai mult „Doamne, eu chiar nu ştiu nimic.” Uau! În clipa în care începi să renunţi la aroganţa ego-ului, atunci începi să asculţi cu adevărat. Şi atunci începi să laşi totul în seama lui Dumnezeu. Este un moment sfânt. Chiar este. Este un moment sfânt de fiecare dată când poţi s-o faci, dar mai ales atunci când ai realizarea uluitoare de genul Uau! Uau! Nu doar ca o stupoare trecătoare, când renunţi la gânduri şi rămâi liniştit pentru o clipă, iar apoi o iei de la capăt. Ci când îţi dai seama, o dată pentru totdeauna, „O! pur şi simplu, nu ştiu. Doar presupuneam că ştiu. Chiar credeam că judecăţile mele însemnau ceva, că ar fi conţinut ceva adevăr.”

[n.tr. - Cunoaşterea înseamnă depistarea mecanismelor de tip cauză-efect. Cu cât stăpânim mai bine legile cauzalităţii, cu atât ne simţim mai puternici. Dar ce ne facem dacă descoperim că timpul nu există, deci nici cauzalitatea?!... Toată cunoaşterea noastră se risipeşte ca puful de păpădie...]

Gândeşte-te că prietenii tăi, fraţii, familia, colegii de muncă, copiii tăi, părinţii, toţi cei pe care crezi că-i cunoşti – de fapt, nu-i cunoşti. Ai o imagine a lor, ai gânduri despre ei, îi judeci într-un fel. Dar cine ar fi ei dacă nu le-ai şti trecutul?! Toate aceste gânduri creează experienţa unei relaţii între două persoane separate. Eu sunt aici, tu eşti acolo, ne raportăm unul la celălalt ca două fiinţe separate.

Şi, până la urmă, chiar dacă relaţia este foarte armonioasă şi frumoasă, în miezul ei pândeşte un sentiment contrar, relaţia se bazează pe opoziţie. Sunt „eu” împotriva „ta”. Atâta timp cât există un „eu” şi un „tu”... va exista o opunere. Chiar dacă „eu” şi „tu” ne unim, acum suntem noi doi împotriva „lor”. Dar nu aş avea încredere în unirea asta, căci atunci când lucrurile nu vor merge bine, „eu” alături de „tine” vom deveni „eu” împotriva „ta”. Atâta timp cât există această separare, eu – tu...

De aceea spuneam. Când nu ştii..., când nu gândeşti, când nu judeci, când priveşti fără timp, fără trecut, fără viitor... Viitorul înseamnă că vrei să obţii ceva de la cineva, ai o aşteptare. Speri, speri, speri la ceva. Însă când priveşti din afara timpului pe cineva, nu ai nicio idee cine este. Efectiv, nu ai nicio idee despre el.

Desigur, ai o memorie care te ajută să funcţionezi şi ştii că acela e partenerul tău, acela e fratele tău, aceea e sora ta, mama ta... Ai memorie, dar nu o confunzi cu realitatea. Sunt doar amintiri care te ajută să-ţi joci rolul într-un film, doar pentru a şti ce roluri jucăm aici în acest film. „Da, tu eşti tatăl meu, tu eşti mama mea, tu eşti prietenul meu, tu eşti soţul meu, tu eşti soţia mea, bine, am priceput care ne sunt rolurile.” Dar sunt doar nişte roluri, da?! Nu asta e cineva cu adevărat, pentru că aici nu există nimeni. Nimeni nu este personajul pe care îl joacă.

Cine sunt ei, de fapt? Eşti Tu. Ei sunt Sinele Unic care eşti. Iar acel Sine Unic, aşa cum spuneam, este jucăuş ca un copil, este bucurie, fericire, care îşi imaginează totul. Şi de ce nu?! E doar o mică piesă de teatru. O închipuire... „Ia să vedem. Dacă aş putea fi complet separat şi să decid ce este realitatea şi eu să stabilesc cum trebuie să stea lucrurile... cum ar fi atunci?” Ei bine, uite aici cum. Ai făcut-o deja. O faci, probabil, de eoni de timp. Ai tot decis ce este realitatea, dar oricât ai judeca Realitatea, încercând să decizi ce anume este şi să-i dai semnificaţia pe care crezi tu că o are, Realitatea rămâne ceea ce este. Nu-i pasă de ceea ce crezi tu că ar fi. Este ceea ce este. Anume: iubire (să folosim acest cuvânt, iubire).

< Sus >

Am subliniat asta şi cu alte ocazii: iubirea este absenţa judecăţii. Dar iubirea adevărată nu poate fi definită în niciun fel. Deci chiar şi definiţia de mai sus este limitativă, pentru că folosesc un presupus opus al iubirii, care este judecata, pentru a explica ce este iubirea sau, mai bine zis, ce nu este: nu este judecată.

«Nu are opus!»

Nu putem defini iubirea, dar are sens să spunem că „iubirea este absenţa judecăţii”, fiindcă toată gândirea noastră înseamnă judecată, planificare, control, creare de sensuri, care nu au legătură cu dragostea, cu Realitatea. Nimic din toate astea nu te poate conduce la iubire.

Există unele tipuri de gânduri care te ajută să întorci gândirea, care te ajută să revoci judecata. Ele te pot ajuta să recapeţi iubirea sau să o descoperi, pentru că dragostea este acolo, la temelie, pur şi simplu, este. Este. Este prezentă din veşnicie. Iar peste ea, pui tot restul lucrurilor.

Deci la bază este Realitatea, îi mai spunem iubire. Realitatea cu majusculă, Realitatea atemporală şi fără formă. (Ce vedem în jur nu e Realitate, nimic din toate astea nu e Realitate.) Deci există Realitatea atemporală fără formă. Iar peste Ea îţi plasezi judecăţile, gândurile... tot ce ai pus deasupra şi pe care acum le consideri a fi realitatea. Dar nu este. Doar O acoperă. Trebuie să îndepărtezi acest strat şi bum... Realitatea apare, era deja aici.

Iar Realitatea nu are personaje separate care crezi că ar fi reale şi pe care le judeci... îţi place de ăsta pentru că îţi poate da ceva şi nu-ţi place de ăla pentru că îţi ia ceva. Realitatea nu are nimic din toate astea. Trebuie să renunţi la tot.

În videoclipul anterior despre desprinderea de lume, am vorbit despre ce înseamnă a deveni disponibil pentru alţii... Atunci când uiţi de tine şi începi... să asculţi şi să permiţi inspiraţia de la Sinele tău adevărat, când te dai pe tine la o parte, atunci începi să fii de folos.

Şi nu este un serviciu pe care un eu separat îl face altui eu separat. De fapt, mă servesc pe Mine însumi, tot ceea ce ofer îmi dăruiesc Mie, tot ceea ce refuz să dau, îmi refuz tot Mie. Am dat exemplul că, dacă refuzi să oferi dragoste, tu eşti cel care va simţi lipsa ei. Tu, adică ego-ul, vei simţi lipsa şi teama. Nu există lipsă şi frică în Realitate. Ele sunt iluzorii. Sunt iluzia. Există doar iubire, care este împlinire şi „acasă”.

„Acasă” este sentimentul de pace. În ebraică, cuvântul pentru acasă este „shalem”, iar cuvântul pentru pace este „shalom”. Shalem-shalom, au aceeaşi rădăcină. „Acasă” este pacea şi limba ebraică recunoaşte cumva asta.

Dar până şi serviciul pentru alţii este, de fapt, lipsit de sens. Totul este lipsit de sens, deoarece Sinele Unic care eşti nu are nevoie să fie servit, din moment ce este deja împlinit. Această plinătate se expansionează la nesfârşit... doar Se dăruieşte.

Cum spuneam în ultimul videoclip, iubirea înseamnă dăruire, iubirea se revarsă. Nu de la un sine separat, ci este această expansiune nesfârşită. Nu are margini, este nelimitată. Prin urmare, nici măcar a sluji... Nu e nimeni de slujit.

Spun acestea, deoarece pe calea spirituală se vorbeşte despre momentele în care observăm că, aparent, am urcat pe un nivel mai înalt... când părem a fi mai deschişi şi mai iubitori şi, cum se spune, mai evoluaţi spiritual. Iar în visul care pare să existe, chiar aşa este. Dar, până la urmă, chiar şi ideea de a fi o persoană iubitoare sau a te pune în slujba celorlalţi... este adesea folosită de ego sau de identitatea separată... pentru a deveni, crede că devine ceva mai bun. Însă asta doar îi îngroaşă identitatea de sine.

Or, eu vorbesc aici, repet, să ne desprindem de lume, să renunţăm la ea. Să renunţăm la a fi o persoană în lume, la o identitate de un tip sau altul, chiar şi la identităţile bune.

Şi dacă doriţi anumite criterii, există multe după care îţi dai seama dacă te detaşezi de lume. Atunci când începi să renunţi la control şi doar eşti în prezent, adică chiar eşti în prezent – în sensul că, dacă filmul deja rulează, înseamnă că nimeni nu face ceva ce nu ar trebui să facă. Toată lumea face exact ceea ce scrie în scenariu. Aşa că, dacă accepţi că nimic din exterior nu poate fi schimbat – şi asta spun în cartea mea „Un sărut din partea Realităţii" – atunci imediat încep să se dizolve învinuirile, judecăţile şi regretele, pentru că oamenii sunt exact cum trebuie să fie. Laşi totul să fie exact aşa cum este, iar când o faci, iubirea începe să strălucească în tine, când permiţi ca totul să fie exact aşa cum este.

Dar aceea nu va fi iubirea separată a unui eu separat. Ci vei percepe Sinele Unic în toate. Vei vedea acest gen de perfecţiune, că totul este exact aşa cum trebuie să fie. E ceva greu de exprimat în cuvinte... Nimic nu este nelalocul său, nimic nu este în neregulă, aşa că totul pare inocent.

Iar când această iubire creşte în tine, îţi poţi da seama că te desparţi cu adevărat de lume astfel: Când o anumită formă părăseşte lumea – nu trebuie neapărat ca acea formă să „moară”, ci ar putea fi încheierea unei relaţii umane, de exemplu – atunci îţi dai seama că dragostea nu s-a terminat, dragostea nu a murit.  Atunci începi să îţi dai seama „Uau ! Chiar mă desprind de lume, chiar sunt pe cale să ies din această lume, fiindcă văd că Realitatea nu se schimbă, indiferent ce s-ar schimba aici”.

«Dincolo de formă»

Aici, lucrurile au un sfârşit, dar în Realitate nu există un sfârşit şi, desigur, nici un început.

Anunţaţi-mă dacă mai doriţi să clarific şi altceva. Pentru astăzi, o să mă opresc aici. Vă mulţumesc şi vă iubesc. „Eu” „vă” iubesc. Sau am putea spune că ceea ce „noi” suntem ca Sinele Unic este iubire.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
14 aprilie 2024

Link-ul: youtube.com/watch?v=CARWaGABe8o

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Daniel Shai, videoclip publicat pe 21 mai 2023.