Ellis ne povesteşte experienţa supremă care i-a marcat întreaga viaţă. În urmă cu 40 de ani, locuia într-un centru de meditaţie din India şi tocmai trecea printr-o dramă sentimentală. Se îndrăgostise de o tânără din ashram, dar paznicii i-au prins că se întâlneau pe ascuns în grădină noaptea. Li s-a ordonat să înceteze imediat orice relaţie sau vor fi daţi afară.
În mijlocul acestei suferinţe personale, adolescentul Ellis trece printr-o experienţă transcendentală profund transformatoare (satori, samadhi), când cunoaşte direct „faţa invizibilă a lui Dumnezeu”. Este cel mai înalt nivel al Realităţii, deşi nu-i un nivel, ci înainte de orice nivel. E singurul lucru Real, ecranul invizibil pe care e proiectat filmul universului. Este natura noastră adevărată, nonduală.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Atunci am avut cea mai înaltă experienţă a vieţii mele. S-a întâmplat chiar în mijlocul acestei drame bizare şi ciudate.
Mă duc la o cântare matinală – şi, atenţie, sunt profund dedicat, chiar dacă am avut o iubită secretă. Deci mă duc la această cântare matinală, soarele nu a răsărit încă, citesc această carte numită Yoga Vaşiştha. Este un text antic, un text non-dual, o carte ieşită din comun, v-o recomand cu căldură.
În acea perioadă îmi scosesem salteaua de pe pat şi dormeam pe o pătură cam atât de subţire, direct pe cadrul de lemn. Dormeam fără nimic... ca să mă pot trezi mai uşor şi să-mi fac practicile. Încercam să repet mantra în fiecare clipă când nu trebuia să-mi folosesc mintea pentru altceva. Eram un discipol cu adevărat dedicat.
Deci citesc această carte neconvenţională şi ăsta era decorul. Stau în meditaţie înainte să înceapă cântările, înainte de răsărit, într-una din dimineţi, în perioada acestei drame, şi contemplu un paragraf din Yoga Vaşiştha, ceva non-dual, nu-mi mai amintesc exact. Şi ceva s-a întâmplat atunci...
În acel moment, am simţit că mintea mi-a ieşit din corp, din spaţiul meu personal şi a urcat într-o altă dimensiune... care era, care este Conştiinţa fără formă. Dar Conştiinţa fără formă nu este posibil de imaginat, pentru că este fără formă. Noi nu ne putem imagina decât ceva care are o formă. Uneori încercăm să ne imaginăm ceva gol, dar nu era aşa.
Nu era un gol. Era Conştiinţă infinită fără formă. Totală beatitudine. Pură beatitudine. Natura ei este beatitudine. Nu simte beatitudinea, ci ESTE beatitudine. Nu are conştiinţă, ci ESTE conştiinţa. Este Sursa oricărei conştiinţe, inclusiv a conştiinţei mele, cel care mă uit la cameră şi a ta, cel care te uiţi la ecran. Conştiinţa de pe ambele părţi ale acestei camere nu-i decât această Conştiinţă despre care vorbesc. Este aceeaşi conştiinţă. Şi este conştiinţa din toate fiinţele. Şi este conştiinţa care există dinaintea tuturor fiinţelor. Am văzut totul dintr-o dată...
Şi când am văzut asta, ceva ciudat s-a întâmplat în corpul meu şi am simţit că o grămadă de fantome (cuvântul ăsta-mi îmi vine în minte) au zburat din corpul meu, ca într-un film cu fantome, când vezi o fantomă zburând prin aer într-o casă bântuită. Aşa mi s-a părut. Puteam să văd cu ochii minţii aceste fantome zburând din corpul meu. Parcă fuseseră alungate de această conexiune. M-am conectat la această realitate şi toate aceste fantome, aceste personaje pfuu...
Una era mama mea, pe asta am remarcat-o cel mai bine, pe cea care semăna cu mama. Nu ştiu de ce, poate ştiţi voi, de ce psihicul mamei era în mine şi a fost eliminat odată cu toate celelalte.
În acel moment am ŞTIUT, pur şi simplu, ERAM doar acest lucru, dar fără niciun gând şi fără nicio formă, pură beatitudine infinită şi conştiinţă. Şi arăta ca un vid negru, deşi în acel moment nu am văzut negru, pentru că nu există culoare. Dar în amintirea mea, culoarea pe care i-o dau este negru, dacă are sens, pentru că nu exista nicio formă. Era această întindere infinită care arăta de parcă ar fi avut un fundal negru.
La fel cum spaţiul cosmic arată negru, deşi nu există nimic negru acolo. Nu există un perete în spatele spaţiului cosmic care să fie vopsit în negru. Doar că arată negru, pentru că nu există nimic acolo. Cam aşa era, doar că nu există stele sau planete sau altceva. Era doar vid absolut, care era Beatitudine şi Conştiinţă.
Iar în acea întindere goală am văzut ceva ce arăta ca un oval sclipitor, ca un opal negru, dar avea straturi, puteam vedea printre straturi culori sclipitoare care se mişcau, ca un fulger care se mişcă printre nori într-o noapte întunecată. Când vedeţi un fulger în depărtare luminând norii şi se mişcă în interiorul norilor, cam aşa am văzut eu. Acest lucru efemer în formă de ou, care sclipeşte opalescent.
Şi când l-am văzut, am ştiut că era ceea ce noi numim "universul". Tot universul. Dacă crezi în dimensiuni multiple, toate erau acolo în acel lucru. Eu cred în dimensiuni multiple; asta înseamnă spiritualitatea, dimensiuni multiple. Adică există şi alte dimensiuni, precum diverse posturi de radio, nu doar aceasta fizică.
Iar ceea ce vă descriu acum este o altă dimensiune, deşi nu are dimensiune, e dinaintea dimensiunilor reale. Îmi cer scuze dacă vi se pare o nebunie.
Am văzut întregul univers şi am înţeles instantaneu că nu era real. Am văzut că întreaga manifestare a formelor, spaţiului, timpului, planetelor, fiinţelor, stelelor, galaxiilor, universurilor, dimensiunilor, toate formele nu erau decât un Gând. Era o formă-gând care apăruse în Conştiinţă, această Conştiinţă infinită fără formă care este anterioară gândului şi care există în timpul gândului şi care există după gând. Iar în timp ce gândul este prezent, ea susţine gândul.
Cred că toate lucrurile, tot ceea ce există nu-i altceva decât gândul lui Dumnezeu, să-i zicem aşa. Dumnezeu se gândeşte la un univers şi asta este ceea ce numim "Uuniversul". Nu este real, pentru că este doar un gând. Şi totuşi, din interiorul universului, desigur că pare real. Dar acesta este un truc…!
Pentru că, şi când visezi noaptea, adormi şi visezi că eşti la birou şi colegii tăi spun ceva, şi aia pare real. Pare la fel de real ca şi starea de veghe. Abia când ne trezim din vis spunem „O, nu a fost real, a fost un vis”.
Ei bine, în această experienţă eram în afara visului. Mă trezisem în afara visului. Eram acea Conştiinţă vastă şi lipsită de formă. Aşa că din acea poziţie am putut vedea că întregul Univers manifestat nu era decât un vis, un gând, un experiment. Da, într-adevăr...
Timp de aproximativ o săptămână am avut acces la acest loc nondual. Puteam să-mi îndrept mintea spre el şi mintea mi se oprea. Îmi distrugea mintea. Ştiam că universul este ireal, nu intelectual, ci ca o cunoaştere directă. Îmi îndreptam mintea, atenţia spre această poartă şi eram acolo.
Şi când se întâmpla, totul în corpul meu se schimba. Orice tensiune din corp dispărea şi se relaxa. De obicei, suspinam adânc... şi toată tensiunea îmi părăsea instantaneu corpul şi simţeam doar această Beatitudine intensă.
L-am întrebat odată pe actualul meu învăţător spiritual: „De ce este acea dimensiune atât de fericită?” Nu înţelegeam de ce ar fi atât de fericită. Iar el mi-a răspuns: „Pentru că nu moare”. Interesant !
Un aspect care devine imediat evident este că-i permanentă. Şi asta o face să fie reală. Toate formele, întregul univers manifest este impermanent. Fiind acea Conştiinţă fără formă, vezi irealitatea universului manifestat. Iar motivul pentru care este ireal este că-i trecător, temporar, apare şi dispare, se schimbă. Această Conştiinţă fără formă nu apare şi nu dispare. Nu s-a născut niciodată. Nu face parte din categoria lucrurilor care se nasc, trăiesc şi mor. Nu-i din acea categorie. Dar asta-i greu de înţeles pentru noi, pentru că noi cunoaştem doar lucruri care apar, există pentru un timp şi apoi dispar. Chiar şi universul va dispărea.
Dar această Conştiinţă fără formă anterioară universului nu face parte din acea categorie de lucruri. Nu este un lucru. De aceea, nu apare, trăieşte şi dispare, pentru că nu este un lucru. Este anterioară lucrurilor, este ceea ce permite lucrurilor să apară.
Deci mă conectam instantaneu la Ea din când în când pe timpul zilei şi, instantaneu, toată tensiunea, ego-ul şi personalitatea dispăreau, corpul meu se simţea ca acest... lucru gol. Un lucru gol şi, pur şi simplu, ştiam că totul este ireal. Nici măcar nu-l numeam corpul meu. Nici măcar nu ştiam ce-i ăsta.
Nu ştiam ce este Guru-ul meu. Venisem în ashram doar ca să fiu alături de Guru-ul meu, dar când s-a întâmplat această experienţă, îmi ziceam: „Ce e aia? Ăsta de aici ar trebui să înveţe de la aia? Ce înseamnă aia?”.
Treceam pe lângă statui de zei, inclusiv Ganesha şi Shiva... care erau zeii ce mă anunţaseră cu un an înainte că voi avea această experienţă... Mă uitam la ei şi mă gândeam: „Nu sunt reali, nu sunt reali. Guru al meu nu este real. Ăsta de aici nu este real.”
Cel mult, puteam deduce despre guru-ul meu: „Cred că e cineva care ştie despre treaba asta”. Deci eram în extaz.
< Sus >
Şi vreau să vă relatez câteva lucruri ciudate care s-au întâmplat în timpul acestei săptămâni. După o săptămână, acel portal părea că s-a închis şi nu am mai avut acces imediat la el. Dar în timpul acelei săptămâni am avut.
Un lucru care se întâmpla era că, de cele mai multe ori, mă plimbam într-o beatitudine totală. Şi era atât de puternică încât, dacă îmi relaxam faţa, dacă nu făceam efortul de a-mi pune o mască şi, pur şi simplu, mă relaxam şi îmi lăsam faţa să facă ceea ce voia ea, faţa mea devenea un zâmbet larg, un zâmbet fericit, ca şi cum tocmai aş fi luat droguri extatice cu 45 de minute înainte.
Mă plimbam în extaz şi, când nu era nimeni în jur, îmi lăsam faţa să fie cum voia. Dar când cineva se apropia de mine, nu voiam să par nebun, aşa că încercam să arăt „normal”, chiar dacă în interior nu mă simţeam normal.
Ellis, la 17 ani, pe timpul săptămânii de graţie, zâmbind extatic
Un alt lucru care se întâmpla... Acolo era cald, extrem de cald. Mă aflam în statul Maharashtra, în apropiere de Mumbai, pe vremuri Bombay. Era în octombrie şi era cald ca naiba. Şi eu sunt sensibil la căldură, nu-mi place căldura. Transpir prea mult, mai mult decât majoritatea oamenilor. Urăsc căldura şi umiditatea şi tocmai de asta aveam parte.
Însă când mă conectam la acel loc, nu ştiu de ce, nu am nicio explicaţie, dar căldura pe care o simţea corpul meu dispărea instantaneu. Pur şi simplu, dispărea din corp. Încă îmi mai simţeam corpul ca în mod normal, dar nu exista acea căldură. Repet, nu ştiu de ce.
Cu somnul se întâmpla la fel. Seara, după o zi lungă, începeam să mă simt somnoros, simţind cum se apropie o umbră, cum o umbră subţire se aşează peste mintea mea. Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că asta vi se întâmplă şi vouă. Când începeţi să adormiţi, e ca şi cum vine o umbră subţire şi apoi totul devine din ce în ce mai întunecat şi apoi intraţi în întuneric total şi mintea voastră nu mai înregistrează nimic, până când vă treziţi sau aveţi un vis.
În timpul acestei săptămâni, de fiecare dată când începeam să mă simt somnoros seara, când mergeam în acel loc, somnul dispărea, literalmente, mă simţeam de parcă o umbră se ridica de pe corpul meu. Eram într-o stare de trezie perfectă, nu eram hiperactiv, ci într-o stare stabilă de trezie. Iar apoi somnul începea să se instaleze din nou.
Pe măsură ce atenţia mea se îndepărta încet de acel loc şi se întorcea în lume, somnul începea să se strecoare din nou. Dacă îmi ridicam din nou atenţia acolo, somnul dispărea. Dar pe măsură ce se făcea din ce în ce mai târziu în noapte, somnul venea cu mai multă putere. Îmi era tot mai greu şi, în cele din urmă, somnul prelua controlul. Şi adormeam.
Un alt lucru interesant este că, în timpul acelei săptămâni, dacă repetam mantra... pentru că atunci când eşti în ashram, toată lumea primeşte o mantră. Este un cuvânt pe care îl tot repeţi pentru a-ţi pune mintea într-o stare meditativă. Se presupune că cuvântul are o anumită putere, pentru că, timp de mii de ani, a fost folosit de yoghinii care îl căutau pe Dumnezeu, căutau realitatea. Şi practica lor a infuzat aceste cuvinte cu energie, cu conştiinţă.
Deci foloseam mantre de doi ani, însă nu simţisem niciodată nimic. Ştiam că ar fi trebuit să aibă o putere, dar nu le-am simţit niciodată puterea. Mi se părea doar un alt cuvânt, ca şi cum aş fi repetat „unt de arahide şi jeleu”. Repetând mantra Om Namah Shivaya sau Om Guru sau So Ham, aceste mantre nu-mi dădeau vreo senzaţie diferită de expresia „unt de arahide”.
Dar în timpul acestei săptămâni am reuşit, ba chiar a trebuit să mă opresc... pentru că îmi amintesc că, muncind într-o seară la bucătărie şi repetând Om Namah Shivaya, imediat am simţit cum mintea îmi era trasă în piept, din cap, era trasă în piept, în nu ştiu ce era acolo: un vid, o negură, o întindere fără de minte. Şi am fost uimit...! Am încercat din nou, de mai multe ori. De fiecare dată când repetam mantra, avea o putere uriaşă. Nu ştiu de ce, când eram în acea stare, mantra avea atât de multă putere, cu totul alta decât „untul de arahide”. Avea un efect total diferit. Şi nici despre asta nu am idee de ce s-a întâmplat aşa.
În cursul aceleiaşi săptămâni mă plimbam prin grădină şi am văzut-o pe Guru şi un grup de călugări, care se uitau la orhideele pe care grădinarii le puneau în copaci. Guru s-a uitat la mine, era cam la 15 metri distanţă şi mă urmărea cu privirea, iar eu mă uitam la ea şi apoi a rostit din senin – şi nu era ceva întâmplător – a spus: „Aa... ce face Ellis ?”. I-am răspuns „Bine”, iar ea a zis „Ba foarte bine...!”. Mi-am zis „Ok, ea vede, vede ce se întâmplă cu mine”.
Întotdeauna vedea ce se întâmplă cu mine. Acest Guru, această femeie, putea să vadă, putea să vadă foarte clar, foarte uşor se pare. Şi ea a văzut că eram într-o anumită stare, pentru că, în mod normal, nu făcea asta, în mod normal, nu se uita la mine zicând „Ba foarte bine...”. Din nou, mă uit la ea şi-mi spun „Eşti ireală”.
Mai vreau să menţionez încă ceva interesant din timpul acestei săptămâni. Toţi indienii încă mă evitau, ca şi cum aş fi fost un paria. Devenisem de neatins. Şi indienii sunt foarte buni la asta, poate că sistemul castelor e de vină... Se zvonise printre ei. Occidentalii nu auziseră nimic. În ashram erau poate jumătate europeni şi americani, occidentali şi cealaltă jumătate indieni la acel moment. Occidentalii nu auziseră zvonul că fusesem prins cu o fată în grădină. Dar toţi indienii auziseră şi toţi mă evitau.
Şi era un paradox nebunesc pentru mine că aveam cea mai înaltă experienţă spirituală din viaţa mea, o experienţă spirituală pe care o mai au şi alţi oameni. (Ştiu asta pentru că am citit descrierile altora şi am recunoscut că au mers în acelaşi loc ca şi mine.) Dar este neobişnuită, este o experienţă rară. Şi poate că ego-ul meu încearcă să se agaţe de asta şi să-şi clădească un adăpost, fiindcă este ceva neobişnuit să ai această experienţă. Şi chiar este neobişnuit.
Ca să fiu foarte sincer, nu mă pricep deloc la o mulţime de lucruri la care voi sunteţi poate foarte buni. Aş putea face o listă cu astea. Nu-mi este uşor să trăiesc în lume. Nu are sens pentru mine în multe feluri şi nu sunt foarte practic şi nu am structuri care să-mi permită să mă descurc uşor în lume, aşa cum se descurcă majoritatea oamenilor. Dar am această conexiune pe care majoritatea oamenilor nu o au. Şi asta e grozav, pentru că vă pot împărtăşi ceva care v-ar putea interesa, iar voi să împărtăşiţi alte lucruri cu mine şi astfel să învăţăm şi să creştem împreună. Aşa trebuie să fie, în opinia mea.
Dar era o ironie că încercam să-mi ascund zâmbetul, fiindcă trăiam beatitudinea non-duală... iar, în schimb, indienii să mă privească cu dispreţ: „Detestabilule, cum ai putut?! Ai venit aici doar ca să faci sex cu femeile noastre indiene”... Era ironic, foarte ironic.
Un alt lucru interesant din timpul acestei săptămâni a fost că m-am tăiat puţin la cot şi s-a infectat. Iar în India, mai ales dacă eşti occidental, având un sistem imunitar neobişnuit cu microbii de acolo, este uşor să faci infecţii care se agravează foarte repede. Şi această infecţie devenise foarte gravă foarte repede.
Aveam o clinică şi un doctor, un medic occidental în ashram. Şi m-am dus la el, fiindcă am văzut o linie roşie urcând pe biceps. Mi s-a părut ciudat şi se părea că vine de la infecţia de pe braţ. Locul infectat era foarte sensibil şi simţeam că am febră.
Aşa că m-am dus la medic, care mi-a spus: „Trebuie să scormonesc puţin, să văd ce se întâmplă acolo, dar o să te doară”. M-am gândit: „Bine, o să doară, hai să mă pregătesc”... şi am urcat în nondualitate, unde „Totul este ireal”. Mi s-a instalat starea, toată tensiunea a dispărut din corp.
El a luat nişte instrumente de metal şi a început să deschidă, ca să vadă ce-i pe acolo. În timp ce eu stam aşa, el mă opera la cot şi era o durere chinuitoare. Eram conştient de durerea extrem de acută, aproape electrică, ca şi cum o maşină mi-ar fi trecut prin nervi, venind dinspre cot. Parcă îşi înghesuia carcasa uriaşă în sistemul meu nervos şi-mi urca pe braţ o maşină electrică fierbinte.
Dar când m-am conectat, o parte din mine a rămas complet calmă. Este partea care înţelegea că acesta este un vis, dar nu intelectual, ci ştiind-o direct. Îl privesc pe doctorul din vis cum ia o pensetă în vis şi o înfige în braţul din vis care este infectat în vis şi apare o durere groaznică în vis. Ăsta era visul. Dar o parte din mine rămâne complet calmă.
Când a terminat, era şocat. Cuvintele lui au fost: „Nu mulţi oameni ar fi rezistat fără să ţipe” sau ceva de genul ăsta, asta a spus. Mi-a plăcut acel moment, pentru că mi-a confirmat că nu era totul doar în mintea mea. Ci, având o infecţie la braţ, un medic mi-a spus că majoritatea oamenilor nu ar fi rămas calmi şi relaxaţi în timp ce el o zgândărea. Pentru că dacă o infecţie ajunge la acel stadiu, devine extrem de dureroasă şi sensibilă. Asta a fost o confirmare externă şi mă bucur că s-a întâmplat, pentru că mi-a validat realitatea în faţa minţii mele sceptice.
O altă parte foarte interesantă au fost câteva interacţiuni cu un tip din ashram. El obişnuia să mă hărţuiască, să mă lovească, să mă insulte şi să-mi facă figuri de box. Dacă aţi fost în acel ashram şi urmăriţi acest videoclip, ştiţi despre cine vorbesc. Dar îl iubesc pe tipul ăsta, îmi era ca un frate mai mare. Dumnezeu să-l binecuvânteze, sunt sigur că este o persoană total diferită acum. Dar era tânăr la vremea aceea şi eu eram tânăr, adică el avea 20 de ani, iar eu eram adolescent. Era tipul de evreu dur din New York. Aşa îşi arăta el afecţiunea. Dacă nu te plăcea, te ignora. Dacă te plăcea, te tachina. Şi era şi în staff-ul de turneu, aşa că am călătorit prin lume împreună, am lucrat cu el şi chiar îl admiram din multe motive.
Un tip extraordinar, dar mă hărţuia nonstop. Mă lovea în braţ, durea ceva, dar nu mă bătea. Poate mă plesnea, încerca mereu să mă umilească, să-mi facă şicane şi să se joace cu mine. Era tipul care îţi flutură pumnii prin faţă, iar eu, cel care se teme mereu... Şi mă intimida, mă teroriza.
Îmi amintesc o dată când am plecat de la ashram să o vizitez pe mama şi stăteam pe culoar în avion, un tip vine spre mine şi cu coada ochiului văd că semăna vag cu tipul din ashram, care nu era în avion cu mine, dar fiindcă minţii mele i s-a părut că ar fi acelaşi tip, m-am ferit de el... din cauză că am crezut că o să mă pocnească. Ăsta era efectul lui asupra mea, chiar şi afară din ashram, departe de el, tot tresăream din cauza tipului.
În timpul acelei săptămâni, când eram în acea stare de vid şi de „totul este ireal” şi eram în beatitudine... Beatitudine şi goliciune! Goliciunea era la fel de frumoasă ca fericirea. Marea goliciune care este ca pacea. Un alt cuvânt pentru pace este siguranţă totală, neînfricare absolută. Nu există frică, pentru că tu eşti Realul. Tu eşti ceea ce este permanent. Şi nu doar gândeşti asta, pur şi simplu, EŞTI asta, o ştii clar. Fără gânduri, fără cuvinte, fără limbaj, fără formă, EŞTI asta, ştii clar. Aceasta este adevărata noastră natură. Întreaga noastră natură adevărată. Este adevărata natură a realităţii.
Ei bine, în timpul acestei săptămâni, ori de câte ori acest tip, căruia îi vom spune Bill, ori de câte ori Bill venea şi începea să se ia de mine, eu încă încercam să mă feresc de el şi să nu fiu lovit, dar rămânea un fel de gol în mine, o lipsă de ego, nu mai intram în jocul lui – el fiind agresorul, iar eu, victima. Nu mai eram victima. Nu exista niciun personaj în mine. Eram golit, în cea mai mare parte, poate că nişte fărâme din personaj încercau să intre, dar, în cea mai mare parte, eram doar goliciune. Conştiinţă goală vastă şi infinită, beatitudine şi pace.
Şi iată că venea Bill şi mă întărâta, iar nebunia a fost că, de fiecare dată în acea săptămână, cred că s-a întâmplat de trei ori, când tipul mă tachina, instantaneu, i se întâmpla ceva rău.
Îmi amintesc că mergea cu spatele şi nu mă lăsa în pace în timp ce eu mergeam înainte şi s-a lovit de o bătrână, s-a împiedicat şi a căzut pe jos şi a făcut-o şi pe bătrână să se împiedice. Şi toată lumea a văzut asta. El era mereu încrezut, nepoliticos şi nesuferit. Dar aproape că a doborât o bătrână. A fost atât de jenat, a trebuit să-şi ceară scuze, a devenit foarte agitat şi a ieşit din centru.
Iar eu mi-am continuat drumul. Eram doar acea goliciune calmă. Doar am privit. Nu a trebuit să fac nimic. Nu a trebuit să mă apăr. Universul m-a apărat. Şi asta s-a mai întâmplat de cel puţin două ori, nu-mi amintesc detaliile, se întâmpla acum 40 de ani. Îmi amintesc doar că mă gândeam „Uau, de fiecare dată când face asta, i se întâmplă ceva ciudat”.
Cred că altă dată a fost lovit de o căruţă, chiar pe când mă sâcâia. Şi asta l-a tulburat iarăşi, l-a coborât de pe piedestal şi l-a făcut de râs. Iar eu nu făcusem nimic. Doar mergeam. Eram doar acel vid calm.
Asta m-a făcut să cred, teoria mea este că, atunci când nu avem un ego care să încerce să controleze viaţa şi pe alţi oameni şi suntem goliţi, atunci universul... Dacă suntem atât de goi încât nu ne protejăm, atunci universul, Dumnezeu ne protejează. Această mare oglindă pe care o numim „lumea” ne răspunde diferit. Ne protejează, are grijă pentru noi. Dacă oferim totul acestei realităţi superioare, atunci realitatea superioară aranjează lucrurile. Asta e teoria mea.
Un alt lucru important care s-a întâmplat este că am devenit extrem de sigur în chestiunile spirituale. Când vine vorba de interacţiuni sociale, femei, mă pot transforma într-un ghem tremurând fără stimă de sine. Pot fi uşor provocat dacă oamenii sunt agresivi cu mine şi chestii din astea. Aşa cum spuneam la început, am o mulţime de slăbiciuni ale ego-ului.
Dar când vine vorba de spiritualitate, această experienţă... mi-a dat o încredere de sine fără ego. Mi-a dat, de asemenea, şi nişte chestii legate de ego, despre care am vorbit. Dar există o parte din mine care este complet sigură despre spiritualitate. Nu înseamnă că ştiu totul despre ea, dar aş putea sta în faţa oricărui învăţător, aş putea sta în faţa lui Dalai Lama sau a Papei sau a oricui şi să nu mă simt depăşit. Cred că am ceva să-i învăţ pe majoritatea învăţătorilor. Iar asta nu vine de la ego, ci de dincolo de ego. Cel puţin, aşa a fost până acum. Poate că va fi altfel în viitor, dar aşa a fost toată viaţa mea după această experienţă.
În acelaşi timp, există o parte din mine care se teme foarte tare de această realitate fără formă. Sunt profund atras de ea, mă rog la Ea în fiecare zi şi, totuşi, există o parte din mine care se teme de ea. Deoarece, pentru a te conecta la această realitate fără formă, trebuie să renunţi la formă. Şi ştiţi cum e să renunţi la formă? E ca şi cum ai muri.
Pentru a accesa acest loc care este deja aici, trebuie să îi predai mintea.Trebuie să renunţi la a fi ceva şi la a cunoaşte ceva. Ăsta-i cel mai bun mod de a o spune. Trebuie să renunţi la a fi ceva şi la a cunoaşte ceva. Iar asta se simte ca moartea pentru partea din noi care se identifică cu forma şi cu cunoaşterea.
Această Realitate fără formă cunoaşte, dar nu ca o creatură. Există dinaintea fiinţelor. Cineva o descria aşa: este cu totul în spate, dar este un spate fără faţă. Probabil că n-are sens, dar oricum...
Este înfricoşător, este înfricoşător să intri acolo, pentru că... renunţi la totul, literalmente. Totul trebuie să dispară. Este ca o lichidare de stocuri. Totul trebuie să dispară înainte să poţi intra în acea cameră, în acea imensitate. Singurul mod de a te apropia de ea este prin predare de sine, renunţând la tot. Iar ceea ce rămâne este ea şi tu, ea eşti tu.
Mai vreau să vă descriu un singur incident întâmplat în acea săptămână. Şi cred că cu asta am spus totul. Sunt sigur că o să-mi mai amintesc şi altele, pentru că tocmai mi-am amintit ceva în timp ce înregistram asta. Şi sper că nu am omis nimic interesant. Deci mai este ceva foarte interesant.
Mi se frânsese inima când a devenit evident că trebuie să mă despart de Jane. Dar în clipa în care s-a produs acea conexiune, într-o fracţiune de secundă, toate fantomele mi-au părăsit corpul în timp ce stăteam acolo în meditaţie dimineaţa devreme, înainte de începerea cântărilor, ataşamentul meu faţă de Jane a dispărut instantaneu.
Am mai trecut prin despărţiri de atunci, dar niciuna vreodată... (de fapt, a mai fost una ca asta, deoarece venea tot de la o experienţă spirituală), de obicei, după o despărţire sufăr timp de 6 luni minim. În special în primele 3 luni agonizez, ca şi cum mi-ar sta pe piept un camion. Apoi se ameliorează încet, foarte încet. După 6 luni încă simt durerea, încă mă refac, iar după un an poate că am depăşit complet episodul.
De data asta, s-a terminat instantaneu. Ataşamentul meu a dispărut complet, a fost smuls din rădăcină, aruncat pe fereastră, dizolvat. Nicio durere. Niciun dor. Niciun fel de ataşament. Pentru că totul este ireal şi o simţeam în profundul fiinţei mele. Şi astfel, nu era nicio suferinţă. Suferinţa din dragoste fusese acolo, dar o fracţiune de secundă mai târziu dispăruse.
Şi am văzut-o pe Jane de câteva ori în ashram cum se uita la mine cu inima frântă, cu tristeţe şi apoi cu furie, pentru că vedea că eu nu sufeream ca ea. Şi am văzut furie pe faţa ei.
Vreau să vă descriu o anumită întâmplare. Rămâne una dintre cele mai intense trăiri pe care le-am avut vreodată. Era în timpul ritualului de seară, un ritual de închinare, aşa cum, în biserică, preoţii catolici flutură cu tămâie şi spun cuvinte în latină. E ceva de genul acesta, dar în varianta hindusă.
Şi au început cu o cacofonie uriaşă de instrumente: zăngăniri de talgere, bătăi de gonguri. Era o tobă de cel puţin doi metri înălţime, o tobă circulară uriaşă. Când băteau în ea, suna ca un tunet, i se auzea ecoul de la munţii din depărtare. Se auzea ca un tunet, atât de tare: bum-bum-bum, bum-bum-bum. Şi sunau nişte clopote mari de alamă. Oamenii ţineau în mâini talgere de alamă pe care le loveau unul de altul. Şi dura cam cinci minute. Nu ştiu exact care era scopul, cred că cel de a trezi... zeii şi zeiţele, pentru că începea o închinare. Şi pentru a-i face pe toţi foarte atenţi şi pentru a agita energia.
Deci stăteam în curte, epicentrul întregului ashram, unde energia este foarte puternică. Iar ei loveau tobele, clopotele şi talgerele. Şi, da! Cochiliile de scoici... Suflau în nişte scoici care fac un sunet ca de trombon. Este o senzaţie puternică să stai acolo cu tot zgomotul din jur.
Stăteam acolo, eram conectat la nondualitate şi simţeam... O, Doamne... Simţeam ca şi cum corpul meu era făcut din aer. De parcă n-ar fi fost nimic în el, ca şi cum eram făcut din ceaţă. Iar acele unde sonore curgeau prin corpul meu ca şi cum nu era aproape nimic înăuntru, ci doar goliciune, şi tot acest duduit îmi străbătea corpul.
Fosta mea prietenă, Jane, intră în curte şi mă vede imediat. Ea trebuie să treacă pe lângă mine, şi trece la doar câţiva metri de mine. Şi se uită la mine cu atâta durere în inimă şi o tristeţe profundă (mă doare inima când mă gândesc acum la ea). S-a uitat la mine cu o privire devastată. Iar eu stăteam acolo ca un lucru gol.
În acel spaţiu în care mă aflam, când m-am uitat la ea, am văzut Beatitudinea pură. Ea era acel Vid. Luase forma acestei adolescente care era devastată. Vedeam devastarea de pe faţa ei, dar ştiam că ea era pură Beatitudine. Chiar şi în acel moment de devastare, ea era pură Beatitudine. Devastarea era o mască. Nu era adevărată. Singurul lucru real era Beatitudinea şi Conştiinţa.
Acel moment a fost, pur şi simplu, ireal, incredibil de ieşit din comun. Nici măcar n-a fost o experienţă umană. Oameni buni, acesta este adevărul tuturor lucrurilor. Asta suntem noi în realitate, chiar acum. Dar ne prefacem că nu suntem asta. Pentru că jucăm un joc. Dar adevărul este că numai asta există aici: Beatitudine pură, Conştiinţă pură, Perfecţiune pură.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
23 februarie 2025
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=MW5JoDfXPrI
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Indivisible, videoclip publicat de Ellis pe 3 februarie 2025.