<  Pagina Nondualitate radicală


"Non-negociabilul", cu Emerson Non-Duality

Canadianul Emerson, din Toronto, este un entuziast promotor al nondualităţii radicale, după ce, în urmă doar cu câteva luni, a primit graţia trezirii spirituale şi viaţa i s-a schimbat profund. În ultimul timp a susţinut nenumărate întâlniri video şi în persoană, oferind oricui ocazia să pună întrebări, el răspunzând neobosit cu toată bunăvoinţa şi sinceritatea. Urmăriţi selecţii dintr-una din şedinţele recente, videoclipul subtitrat fiind încorporat la sfârşitul textului.

Textul videoclipului

Introducere

Vă mulţumesc mult pentru aşteptare. Bine aţi revenit.

Deci aici discutăm despre non-negociabilul. Asta este non-negociabilul. Ceea-ce-există nu se negociază niciodată. Dar se pare că există, totuşi, un negociator care vrea să negocieze ceea ce nu este negociabil. El negociază ce să existe, negociatorul vrea să controleze ceea ce nu poate fi controlat.

Deci tot ceea ce, aparent, se întâmplă este imposibil de negociat. smiley Există deja. Există deja. Nu poate fi schimbat. Nu poate fi evitat. Nu poate fi modificat.

În căutarea lui Asta, mereu se întâmplă această negociere: ce se poate face, ce se poate obţine, ce se poate câştiga. Dar fiecare clipă ce se petrece este deja non-negociabilă. Nu poate fi modificată.

Şi este necondiţionată. Fiecare clipă este perfectă. Dar când apare negociatorul şi întreabă „Există ceva mai bun decât Asta? Putem negocia Asta? Putem încerca să îmbunătăţim Asta? Pot fi mai fericit? Pot scăpa de anxietate? Pot elimina asta şi aia?”, el întotdeauna negociază ceva care este deja perfect necunoscut. Nu-i nimic greşit sau corect în ce face el, dar în acelaşi timp, nu se poate negocia nimic.

Şi în convorbirile despre non-dualitate, subiectul este întotdeauna non-negociabil. Există deja. Este deja prezent. Este deja neschimbător, este inefabil. Este complet inefabil.

Iar uneori apare un fel de rugăminte fierbinte, un fel de „Păi, ştiu că Asta nu este negociabilă, dar ce zici de următoarea mea propunere?!”. [Râsete]

Şi este foarte amuzant când îţi dai seama, după aparenta Trezire – deşi nu se trezeşte nimeni şi nimeni nu se va trezi vreodată, ci doar în poveste – când se vede cât de ridicolă e povestea, una dintre afirmaţiile obişnuite este „O, dar mereu a fost aşa, întotdeauna a fost non-negociabil”. [Râsete] Şi este destul de şocant, pentru că în tot acest aparent timp, căutătorul a tot încercat să negocieze: „Poate, dacă voi deveni mai bun, poate, dacă măresc durata meditaţiei la două ore, poate că atunci...”. Dar cel care caută, cel care negociază, este însăşi iluzia. Iluzoriul negociator tot încearcă... [Râsete] să se târguiască cu non-negociabilul. Şi continuă să o facă iar şi iar şi iar şi iar. Şi devine foarte frustrat. Şi va spune „Înţeleg ce spui, dar n-ai putea totuşi să-mi dai o tehnică, n-ai putea să-mi oferi ceva ce pot obţine, ceva ce pot cunoaşte, ceva la care să ajung, ceva să pot digera, n-ai putea cumva să mai simplifici?”.

Iar vorbitorul va răspunde ceva de genul „Păi, tot-ce-există este Asta. Nimic nu există în afara lui Asta. Nu ai cum rata Asta. Este izbitor de clar că nu se poate negocia”. [Râsete]

Şi e o idee ridicolă că se poate îmbunătăţi ceea ce este deja perfect, ceea ce este deja desăvârşit, ceea ce este deja de necontestat, ceea ce este deja libertate, ceea ce este deja iubire necondiţionată. Când apare gândirea şi pune nişte condiţii, de fapt, ea respinge ceea se oferă întotdeauna fără negociere. Aşa e mereu.

Este ca într-un scenariu umoristic, când, într-un magazin e afişat: Totul este aşa cum este.

Intră negociatorul şi întreabă „Bine, bine, dar cât costă Asta?”.

Asta este deja aşa cum este.

„Cum aş putea să obţin Asta?”.

Asta este deja aşa cum este.

„Pot să achit Asta în rate?”.

Asta este deja aşa cum este.

Cam aşa se pare că se întâmplă şi în întâlnirile noastre, vor avea loc multe negocieri, vor fi multe întrebări despre ce se petrece cu adevărat.

Prin urmare, ceea ce este non-negociabil este Infinitatea, Claritatea, unii îi spun Absolutul – deşi eu nu prea folosesc acest cuvânt – Întregul, Desăvârşirea, Perfecţiunea, Iubirea necondiţionată, Libertatea necondiţionată. Dar toate acestea sunt sinonime pentru ceva ce nu poate fi descris, inefabil, şi este, de asemenea, non-negociabil.

Cred că mi-am exprimat destul de clar punctul de vedere. [Râsete]

Dacă aveţi întrebări, daţi-le drumul. Să înceapă negocierile! [Râsete]

E amuzant, pentru că habar nu aveam despre ce voi vorbi astăzi. William vorbea mai devreme despre negocierile pentru autostradă şi atunci mi s-a ivit în minte: „Voi vorbi despre faptul că nimic nu se poate negocia”. Pentru că exact asta făceam pe vremea când eram un căutător spiritual, încercam să propun ceva de genul: „Sunt cu adevărat disperat să obţin Asta. Poate, dacă voi asculta opt ore pe zi comunicări nondualiste... Poate, dacă voi nota fiecare spusă...”. Este o negociere. Încercarea de a O înţelege, de a O pricepe, de a O cunoaşte, de a O imagina, toate sunt nişte negocieri.

Cineva scrie pe chat: „Introducerile tale ne lasă întotdeauna fără cuvinte”. [Râsete] Mulţumesc, mulţumesc. Nu e meritul meu. [Râsete]

* * *

Nu, nu se aplică deloc, din cauză că, de fapt, nu există niciun contract. Ceea ce prezint aici este deja complet. Nici măcar nu are nevoie de negocieri, de aceea este non-negociabil. Căutătorii spirituali vor continua să caute Absenţa. Este deja absentă. Căutătorii vor căuta dispariţia eu-lui. Nu a existat niciodată niciun eu. Apoi vor negocia: „Aproape am ajuns la capăt, ascult foarte mult această comunicare. De 20 de ani tot caut.” Asta-i negocierea. E ca şi cum ar implora „Sunt atât de aproape de Asta”, îşi justifică cererea prin faptul că mai au atât de puţin până la Asta.

[Râsete] Depinde. Ei bine, dacă mergi la vorbitori de genul nondualismului fără compromisuri, nu vei câştiga nimic.

Uneori, când unii vorbitori comunică despre nondualitate făcând compromisuri cu eul – deşi Asta nu se poate negocia – este aproape o înşelătorie, când vă spun că, pentru a ajunge la Ea, puteţi practica una şi alta, orice vă oferă ei. Este un fel de dezmierdare. Unii mă întreabă „Cum de poţi fi atât de brutal, deşi pari o persoană amabilă?”. Iar eu le răspund: adevărata compasiune sau bunătate înseamnă să spui sincer că nu se poate obţine nimic, fiindcă nu există niciun „tu” care să poată obţine ceva. Şi orice altă abordare este, de fapt, o cruzime. Dar repet, nu e nimic greşit sau corect în astfel de abordări. Când văd că se prescriu practici - deşi nu-i nimic greşit sau corect în practici – sau interogaţia sinelui (cine sunt eu?), din perspectiva mea, pare o cruzime. Pentru că ceea ce este deja oferit nu se poate negocia.

Desigur, vor spune şi ei că Asta nu se poate negocia, eventual cu alte cuvinte, vor menţiona că „Asta este deja perfecţiunea, dar lăsaţi-mă să vă conduc eu acolo, apoi să rămânem în acea perfecţiune, să descoperim...”

Da. Se ajunge greu la Asta.

Cu plăcere, Steve.

Mulţumesc şi eu.

* * *

Păi, nu există nicio persoană separată, nu-i aşa?! Deci nu poate exista vreun aspect a ceva inexistent. Prin urmare, bunătatea se întâmplă, cruzimea se întâmplă. Dar nu sunt aspectele cuiva. În momentul în care se strecoară separarea, apare şi negociatorul care încearcă să negocieze Unitatea non-negociabilă a tot ceea ce există deja. Deci bunătatea este doar bunătate.

Mulţumesc foarte mult.

Da, ele se pot manifesta, dar de către nimeni. În momentul când se percepe faptul că nu există indivizi separaţi, că nu a existat niciodată vreo separare, atunci ele ar deveni o auto-învinuire sau auto-critică. Dar astea nu apar deloc, fiindcă nu mai există un eu. Se poate ivi o învinuire sau o critică, dar apare şi dispare rapid, pentru că nu e cauzată de cineva, nu provine de la o persoană.

* * *

Puterea Prezentului este un instrument de negociere a ceva ce nu poate fi negociat. Pentru că Asta există întotdeauna. Nici măcar nu O putem numi „Acum”, pentru că, până s-O numim, deja nu mai este „acum”.

Din câte îmi amintesc, când eram un căutător spiritual, am citit cartea „Puterea Prezentului” şi mi-a cam plăcut, ca să fiu sincer. De fapt, devenise un fel de semn de superioritate pentru mine. De exemplu, când mă plimbam sau când citeam o carte, îmi spuneam „Nu eşti în prezent, eşti în mintea ego-ului, ar trebui să fii în prezent, ar trebui să fii în prezent”. smiley Aşa că stabilisem o ierarhie: „Cunosc puterea prezentului şi sunt atât de prezent, încât pot vedea că ceilalţi oameni nu sunt prezenţi”. Nu-i nimic greşit sau corect în treaba asta, dar pentru personajul Emerson devenise un instrument sau un mecanism de negociere a Ceva care este mereu prezent. Încearcă să evite Ceea ce există deja prin crearea unui Acum iluzoriu. Şi devine un sistem foarte complicat. Poate că aşa se întâmplă când iei droguri, crezi că ai ajuns la Puterea Prezentului, şi poate că asta i s-a întâmplat şi autorului. smiley Dar nu-i nimic greşit sau corect în treaba asta.

* * *

Prin urmare, Acest non-negociabil poate apărea ca anxietate, poate apărea ca o durere de cap. Nu-i neapărat numai stări fericite. Iar dacă le respingi, atunci îşi măresc influenţa asupra ta. Anxietatea devine suferinţă, depresia devine foarte intensă, pentru că este negată şi doreşti altceva în locul ei, vrei o experienţă complet diferită.

Eul încearcă să negocieze ceva pe care l-ar vrea altfel. Respinge ceea ce există pentru ceva ce consideră că ar fi mai bun decât Asta. Când există acea căutare, eul simte că trebuie să existe ceva mai bun decât există deja. Însă când eul dispare, ideea „când voi fi eliberat, atunci depresia mea va dispărea, anxietatea mea va dispărea, problemele mele financiare se vor evapora”, ideea asta devine o fantezie.

Da, foarte bine ai spus, mulţumesc.

Deci, este ca un morcov, ca o momeală, această tânjire după ceva care nu există. Pentru că deja ţi s-a oferit ceea ce există. Iar când vrei să ai o experienţă diferită, te uiţi la ce există şi ţi-ai dori să fie altceva. Nu-i nimic greşit sau corect în treaba asta, dar se pare că de aici provine cea mai mare suferinţă. Din cauză că strigi „Vreau să ies de aici!”, deşi nu ai cum scăpa de Asta. Dar este doar o piesă de teatru, doar un joc.

Şi nu există vreo alegere în nimic. Da, asta-i chestia, că nu există liber-arbitru. Chiar şi dorinţa de a ajunge la acel morcov care te aţâţă este, de asemenea, ceea ce se întâmplă, este Incontestabilul, Indiscutabilul care apare sub această formă. Tot ceea ce se iveşte este deja Asta, în fiecare detaliu al realităţii. Este în perna asta, este în acel model din spatele camerei, este în umiditatea din Toronto, este în zâmbet, este în gazul din stomac, că d-aia ţin în poale această pernă. [Râsete] Este în toate.

Dar, din moment ce asta este, din moment ce astea se întâmplă, nu mai cauţi altceva diferit. Este o totală acceptare, pentru că nu mai există nicio persoană aici care să se plângă „Păi, nu mă simt bine” şi tot felul de chestii de genul ăsta. Există doar ceea ce există şi nu se poate alege nimic altceva.

Aşadar, ceea ce, aparent, se întâmplă când negociatorul vede că nu poate negocia o cale de ieşire, este că el se dizolvă. Iar această contracţie energetică care căuta altceva mai bun decât Asta, atunci este percepută ca fiind o simplă iluzie şi că nimeni nu poate face nimic contra ei.

* * *

Da, pe vremea când eram un căutător spiritual, mă întrebam mereu „de ce?” şi „când?”, întrebări care nu făceau decât să păstreze separarea şi să genereze mereu alte nelămuriri de genul „cum să reuşesc asta?”, ştii, toate acele întrebări care se înmulţesc pe măsură ce găseşti nişte răspunsuri. E ca într-una din acele nopţi când agonizezi în suferinţă şi te gândeşti că trebuie să scapi cumva: „cum să fac asta, când voi ieşi din asta, ce am nevoie pentru a reuşi asta?”. Te învârţi în jurul cozii şi te bălăceşti într-o iluzie. Şi totul continuă iar şi iar şi iar.

Asta se petrece, până când se vede că cel care pune întrebarea este şi răspunsul, cel de care încerca să scape este acelaşi care răspunde la întrebare – ceea ce înseamnă că este ireal şi real în acelaşi timp, că este deja perfecţiunea. Şi atunci, acele întrebări care tânjeau după un răspuns sunt deja satisfăcute. Totul este deja clar, deja desăvârşit, deja rezolvat, deja deplină mulţumire.

Atunci se percepe că acele întrebări sunt deja însăşi Perfecţiunea care îşi pune singură întrebări, şi că orice întrebare şi orice răspuns care apare, toate sunt Perfecţiunea.

Chiar până şi acea jinduire de a înţelege, „de ce această disperare?”, este, de asemenea, tot Perfecţiunea, care-şi doreşte cu disperare propria sa absenţă sau speră la o perfecţiune mai bună. Însă este deja perfectă.

Aşa se întâmplă cu toate aceste întrebări, vin şi pleacă din minte. Iar acum mi se pare de-a dreptul amuzant – pentru că era doar o iluzie, doar o poveste – toată acea agitaţie a căutătorului de a încerca să găsească Asta, de a vrea să se elibereze din ceva, şi convingerea „Ce bine-ar fi dacă aş dispărea, dacă eul mi s-ar dizolva!”, şi apoi „Dar cum să fac asta, la ce să apelez?”.

Da, da. Odată ce se vede că acela – deşi nu există cineva – acela care pune toate aceste întrebări are şi toate răspunsurile, înseamnă că nu există o persoană separată care întreabă şi nici un răspuns separat de ea, totul este deja complet. Totul este deja perfecţiune. Este Perfecţiunea care apare ca fragmente imperfecte. Şi atunci, întrebările „de ce, când, cum, ce?”, sunt percepute simultan ca fiind şi răspunsuri.

Deci cel care pune toate aceste întrebări este inexistent, pentru că este perfect. Este deja non-negociabil, pentru că este iubire necondiţionată. Aşadar, iubirea necondiţionată este disperată să se vadă pe sine. Iubirea necondiţionată întreabă de ce nu se vede încă. Din moment ce totul este permis, iubirea necondiţionată acceptă totul, inclusiv această orbire temporară.

Deci, pentru a fi mai clar, cel care respinge este acelaşi care acceptă, este Întregul. Acela pune o întrebare şi acelaşi răspunde la ea.

Iar cel care vrea să înţeleagă este deja Perfecţiunea. Adică, Perfecţiunea încearcă să priceapă ce deja Ea este.

Mulţumesc şi eu.

* * *

Cuvintele sunt doar un fel de instrumente de separare, etichetând fiecare detaliu ca fiind separat de Întreg. Este ca atunci când ai un pepene mare şi pui etichete pe tot pepenele: mango, banană şi alte fructe. Dar e doar un pepene verde. Sunt doar nişte sugestii. Toate aceste cuvinte nu înseamnă nimic, sunt chiar inutile. Încearcă să descrie ceva, dar nu se potrivesc cu ceea ce există.

Da, putem spune asta. De fapt, cuvântul fragmentează tăcerea, căci, fără cuvinte, totul este doar tăcere. Adică, nu a fost niciodată fragmentată. Când apar cuvintele – deşi nici ele nu sunt separate de tăcere – sugerează că ar fi fragmentată. Prin modul în care vorbim acum, suntem divizaţi de sunete. Dar ceea ce ne uneşte – deşi nu există mai mulţi de „noi” – este tăcerea.

Porţiunea non-negociabilă din Asta este tăcerea. Desigur, nu este chiar o porţiune, dar oricum, non-negociabilul este nemişcarea. Această aparentă mişcare sau aceste aparente sunete sunt negocieri, sunt iluzii.

Mulţumesc şi eu.

* * *

Da, putem spune şi asta, mulţumesc.

Da, e doar un alt cuvânt pentru ceva ce nu poate fi schimbat, care este deja complet, de neschimbat. Tot ce se întâmplă în acest aparent moment este de neschimbat. Tot ceea ce gândeşte orice aparent individ este inevitabil. Deci tot ceea ce există este Asta, şi nu există nimic în afara Ei.

Însă de undeva apare şi gândul că ceva lipseşte, că din Asta ar lipsi ceva. Iar afirmaţia că Asta este desăvârşită sau împlinită, arată că totul este deja plin, complet. E ca şi cum există deja abundenţă peste tot, dar căutătorul continuă să caute lipsuri. E ca şi cum fiecare clipă ar conţine un cufăr cu aur, iar căutătorul întreabă „Dar unde sunt perlele?”. smiley

Şi data viitoare, când vede clipa plină de perle, întreabă „Dar unde sunt diamantele?”. Respinge ce conţine clipa, i se pare că nu are de ajuns. Şi acea comoară pe care o caută toată lumea apare în orice, apare în indigestie, în anxietate, în cafea. Este o mare surpriză să vezi că orice apare în fiecare clipă este deja perfecţiunea, este deja premiul pe care îl căutai. Şi este în orice.

* * *

Da, este destul de greu de vorbit despre asta, fiindcă mulţi dintre voi... chiar şi acest personaj, Emerson, când era un căutător, credea că are de ales. Deci povara de a crede că ai liber-arbitru, că poţi alege, este la fel cu a crede că poţi negocia. Dar când vezi că totul se întâmplă deja la modul perfect, arată că Asta este deja perfecţiune – şi nu o pune nimeni la cale. Ci toate se desfăşoară de la sine, fără să fie conduse de nimeni. Acest Întreg, această infinită Totalitate se desfăşoară de la sine.

Sau referindu-ne la viaţa ta aparentă, încă mai crezi că ai o viaţă personală, că o conduci tu, că tu alegi să faci una sau alta. Şi este o iluzie foarte persistentă, pentru că se bazează pe ideea că „aici sunt eu”. Este precum acel mecanism de control foarte puternic când cineva are o personalitate dominantă, este un manipulator, şi nu poate renunţa la acel control, pentru că şi-ar pierde puterea.

Ce sugerez aici este că, negociind păstrarea liberului-arbitru sau a posibilităţii de alegere, căutătorul dovedeşte că încă doreşte să controleze ceea ce se întâmplă automat. El ar putea accepta că „nu există timp” sau că „nu există nimeni aici”. Dar căutătorul nu poate renunţa deloc la liberul său arbitru.

De fapt, alegerea liberă este doar o iluzie foarte subţire. Pentru că, din moment ce nu există nimeni care să aibă liber-arbitru şi nu a existat niciodată, înseamnă că acest aparent mecanism e doar o iluzie, care îi sugerează că poate naviga autonom, că poate negocia evenimentele.

Dar este o mare aroganţă să creadă că ar putea face ceva. Este ca şi cum ar negocia paradisul. „Uite, Asta este deja paradisul. Tot ce apare este deja perfect.” Dar apoi negociatorul, care crede că poate alege în mod liber, spune: „Ştii ce, vreau un paradis mai bun, pentru că îl merit, îl caut de mult timp, vreau acea mare iluminare”, şi alte lucruri de genul ăsta.

Deci dorinţele şi nevoile sunt alimentate de impulsul de a controla lucrurile, de ideea că „eu am de ales aici”. Dar când idea asta se năruie sau apare un abandon de genul „O, la naiba, nu nici să fac rău, nici să fac bine. Aşa că, în loc să-mi fac griji, mai bine să mă bucur de spectacol” smiley, atunci apare un fel de uşurinţă în toate, senzaţia intensă că eşti viu.

Personajul nu se mai ocupă să se ferească de umbre, nu mai încearcă să conducă maşini imaginare, să controleze lucrurile. Doar iluzia nevrotică a liberului arbitru îl ţinea captiv în ideea că ar putea decide ceva, când de fapt, el nici nu exista, de la bun început.

* * *

Da, tocmai ai pus un fel de autocolant pe tot pepenele şi l-ai numit „contractat”. Dar e doar o mică etichetă, care nu înseamnă nimic, pentru că totul este deja întreg. Şi nu-i nimic greşit, căci Întregul nu poate fi despărţit în asta şi în aia. Chiar în acest moment, Nimicul vorbeşte cu Nimicul.

E foarte simplu.

Este atât de simplu că, odată ce se percepe cât de simplu este, aproape că nu-ţi vine să crezi. Şi aşa a fost dintotdeauna. Un întreg neschimbat, uimitor, necondiţionat. Întotdeauna a fost întreg. Un pepene întreg, doar cu etichete diferite pe el. Care sunt doar nişte sugestii, sugerate de ceva care nici măcar nu există.

* * *

Da, ce spui tu e doar o poveste, dar la fel ca în povestea ta, când eram un căutător, iar căutarea era pe cale să se încheie, aveam o senzaţie de platitudine, da, aşa e.

E ca atunci când un copilaş face o criză de furie şi este ignorat. smiley Pur şi simplu, nu i se mai dă atenţie, iar enervarea lui se atenuează, pentru că nu mai are cui să-şi arate nervii. Mama îmi spunea aşa: „Când erai mic şi nu ne mai uitam la tine, tăceai din gură şi uitai de plâns şi te întorceai la jucăriile tale”. E ceva foarte asemănător cu treaba asta. Atunci când vezi că nu e nimeni afară şi nu e nimeni înăuntru, totul se calmează.

Nu eşti singură şi nu ai fost niciodată singură.

Da, cam aşa ceva. Şi eu devenisem un fel de pustnic, îmi cam pierdusem interesul pentru ce era în jur. Percepeam clar că nimeni nu făptuieşte nimic, că nu alegi nimic, aşa că eram total relaxat. Stăteam degeaba, doar priveam în jur şi nu făceam nimic. Dar nu ca să obţin ceva prin pasivitate, ci era, pur şi simplu, un fel de epuizare psihică.

Personajul Emerson, nu chiar, dar îşi epuizase căutarea, pentru că se ambalase cam tare în acel efort. Dar repet, nimeni nu se poate epuiza, pentru că nu există nimeni. Aparent, căutarea nu mai era la fel de serioasă, nu mai eram dominat de ea. Înţelegi, Kelly?

Da, da. smiley Asta făcea şi Emerson. Aproape că se predase – desigur, nu există nimeni care să se predea – dar apăruse un sentiment de renunţare la toată căutarea lui. Face şi acest abandon parte din Asta, pentru că atunci când se percepe care-i realitatea, negociatorul nu mai vrea să se bage. smiley Nu mai vrea să se prezinte la serviciu şi să-şi facă treaba, pentru că a obosit. Zice „Tot negociez de ani de zile şi se pare că nu reuşesc să ajung nicăieri, aşa că mai bine stau şi mă uit la Netflix toată ziua”. Cam asta pare că s-a întâmplat cu acest personaj. Era multă lenevie, de genul „şi ce dacă?!”.

Ceva de genul „cui îi pasă?!”. Deşi nu a renunţat la toate credinţele lui, totuşi, a trecut printr-un fel de deprogramare. Atâta timp crezuse cu tărie că „eu” pot face ceva, că „eu” pot realiza ceva, însă a căzut de atâtea ori, până nu s-a mai putut ridica. smiley S-a epuizat atât de mult tot căutând, încât a căpătat „sindromul oboselii căutătorului spiritual” – ăsta-i un sindrom nou. [Râsete]

Totuşi, ăsta-i doar o altă iluzie. smiley Dar acest sindrom al oboselii căutătorului spiritual pare că se strecoară şi se manifestă ca o lenevie: „şi ce dacă?!” sau „ce mai contează?!”. Iar apoi, doar arareori mai vine la întâlniri, pentru că gândeşte: „Ştii ce, totul e o nebunie!”. Nu-i aşa că totul pare o nebunie atunci când dispare eul?! Vezi că totul se întâmplă în mod automat, dar oamenii aleargă de colo-colo încercând să dirijeze spectacolul.

Dar apoi, brusc, îţi dai seama: „Nici măcar nu există nişte persoane separate care aleargă de colo-colo şi fac toate chestiile astea. Ce se întâmplă aici? În ce zonă crepusculară am intrat?”. smiley

Iar apoi, dintr-o dată, te gândeşti: „O, dar asta-i ceva natural. Este natura lucrurilor. Acesta este, de fapt, normalul. Iluzia era că „eu” conduc spectacolul, că mai există şi „alţii”, că există un liber-arbitru, că am de ales să fac sau să nu fac lucruri, că pot ajunge undeva.” Acolo era nebunia.

Iar nebunia asta o vedem peste tot, în emisiuni TV, în muzică şi peste tot. Este ca o propagandă consecventă şi zgomotoasă despre separare. E ceva de genul „Eu sunt aici, iar acolo sunt ceilalţi indivizi”. Este o propagandă atât de puternică, e ca o sectă, secta separării. Dar când influenţa ei nu mai are forţă asupra ta, simţi că nu mai poţi asculta nimic din toate chestiile astea de spiritualitate. Aproape că devii alergic la spiritualitate. Ai simţit şi tu asta?

Orice tip de spiritualitate, de orice orientare. Chiar şi acel nondualism care pozează ca nondualitate. Este un fel de alergie la toate.

Da, iar pentru personajul Emerson, când cineva mă salută cu „Namaste”, îmi vine să-i zic, „relaxează-te, omule!”. [Râsete] Deşi înainte, mi se părea un salut sacru, credeam în el: „Divinul din mine se înclină în faţa divinului din tine!” Acum, când aud cuvinte sanscrite, am o reacţie alergică la ureche, nu mai vreau să aud cuvinte precum karma sau dharma.

Sunt doar nişte cuvinte pe care le foloseam, dar le înţelegeam în mod greşit când eram învăţător spiritual. Iar după îndepărtarea tuturor acestor pretenţii iluzorii – deşi nu e nimic greşit sau corect în ele – acum, când totul este natural, poţi căpăta o senzaţie dezolantă şi aproape plictisitoare. Dar, de fapt, nu-i rău deloc. Nu mai are toate acele focuri de artificii. Este doar naturaleţe, ca atunci când te uiţi duminica la emisiunile de pe Discovery Channel, cu animale – aşa devine viaţa. Totul se mişcă în jurul tău, ca şi cum ai privi nişte elefanţi, dar în loc de elefanţi, vezi nişte aparenţi oameni care merg de colo-colo şi vorbesc.

Mulţumesc.

Şi din când în când, poţi să discuţi cu acest Emerson, ridicol de arătos, dar inexistent. [Râsete] Asta a fost o glumă. Aşa, pentru sănătatea mintală.

Mulţumesc, Kelly.

* * *

Discutam cu cineva despre faptul că în acest personaj (Emerson) nu mai există nici un filtru, aşa că el poate fi foarte amabil, dar poate fi şi foarte direct. Şi obişnuia să fie un personaj atât de diplomat, ceea ce acum a dispărut, îţi va spune în faţă cum stă situaţia. Pentru că el nu vorbeşte cu „altcineva” şi nimeni nu face nimic din toate astea. Totul se întâmplă de la sine.

Repet, acestea sunt doar poveşti despre nişte personaje, care nici măcar nu sunt necesare, pentru că nu se întâmplă nimic cu adevărat. Dar se pare că există un mare interes în a se vorbi despre această aparentă perspectivă post-trezire. Ţin o grămadă de şedinţe individuale în care mulţi clienţi – dar şi asta-i doar o poveste, „eu” nu ţin nimic, nu am făcut niciodată nimic – ei simt o aparentă relaxare şi apoi îmi împărtăşesc aceste poveşti de genul „Hei, Emerson, după ce am făcut împreună acea şedinţă, acum sunt super-leneş. Mi-am pierdut motivaţia. Sau mi-am pierdut pasiunea”. Şi sună cam sumbru, dar poate că, în povestea acelui om, pasiunea aia îi provoca multă suferinţă, multă dramă inutilă.

Încercam şi eu să păstrez compania unor prieteni spirituali, dar, din păcate, detectorul de rahat mi-a sunat alarma. Desigur, fără certuri, dar le-am spus: „Bine, nicio problemă, nicio problemă", dar nu mă mai interesa, nu mă mai atrăgea ce slăveau ei. Iar asta e doar o poveste – şi ar putea fi invers pentru alte aparente personaje – dar acestui personaj (Emerson) îi place să fie singur, îi place să cânte la pian şi să fie DJ. E îndrăgostit de DJ-it, îi place să cânte la pian non-stop. Şi nu are nevoie de nicio aprobare, de nicio palmă prietenească pe spate. Îi place să facă se simte.

Dar poate fi şi invers pentru vreun alt personaj, care, probabil, ar fi vrut să fie altfel. Repet, toate astea sunt doar poveşti, dar ceea ce pare să se întâmple la unii dintre oamenii cu care am vorbit după aparenta lor trezire – care, apropo, nu se întâmplă niciodată cuiva – este acea resemnare a negociatorului. Şi este o adevărată eliberare să acţionezi după cum simţi.

Ieri vorbeam despre subiectul ăsta că, pe când căutam eliberarea, credeam că îmi găsisem calea predând meditaţia, dar apoi am descoperit că era doar o altă capcană. Dar ce se spune aici este că nimeni nu a fost niciodată prins în vreo capcană, nu există nicio persoană în poveste, totul se întâmplă de la sine, iar această înţelegere este o imensă eliberare, anume că nimeni nu face nimic din toate astea.

Nu există vreun „cineva” care încearcă să schimbe lucrurile.

* * *

Ştii de ce rezonezi, Shir, atunci când auzi spunându-se că nu există un „tu”? Îţi blochează sistemul de credinţă. Pricepi că nu există nimeni care să creadă ceva. Nimeni nu ştie nimic cu certitudine. Niciun cineva nu ştie ce este realitate sau ce este iluzie. Deci rezonanţa este cu vidul. Cu necunoaşterea. Şi de aceea personajul tău simte o atracţie pentru Asta.

Dar devine foarte frustrat, pentru că se tot agaţă de ideea că viaţa ar fi reală. E ceea ce pare să ţi se întâmple, şi nu-i nimic greşit în asta. Sau de ideea că ar exista gânduri obiective. Deşi ai sentimentul că ai întrezărit realitatea, când Shir nu mai exista deloc, totuşi, Shir continuă să se întoarcă şi să negocieze.

Da, da, numai că Shir continuă să se întoarcă, crezând că el dirijează spectacolul. „Tu” nu exişti ca să poţi dirija spectacolul. E un pic cam arogant să crezi că poţi face asta.

Da, deci rezonezi cu necunoaşterea. Pentru că, în momentul în care recunoşti că „nu ştiu nimic, habar nu am despre ce vorbesc”, cu asta rezonezi. Iar când vorbim acum, tu cauţi să încheiem o afacere.

Da, pentru că nu există nimeni acolo care să aibă de ales. Este aşa cum deja ţi-am spus, nu a existat niciodată acolo cineva care să aibă de ales. Pur şi simplu, totul funcţionează automat.

Da, automat. [Râsete]

Mulţumesc.

Şi eu te iubesc. Pa.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
13 iulie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=hOD6ephCFKI

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Emerson Non-Duality, videoclip publicat pe 25 mai 2022.