< Pagina Nondualitate radicală
Întâlnire online cu Emerson Non-Duality. Urmăriţi selecţii dintr-una din şedinţele recente, videoclipul subtitrat fiind încorporat la sfârşitul textului.
Iată o întrebare: „Bună, Emerson! După ultima întâlnire online cu tine, am avut o Întrezărire şi totul a fost minunat timp de o săptămână, după care eul a revenit foarte puternic. Cum să revin la starea de dinainte?”
În cadrul poveştii, Întrezărirea este acel moment de percepere directă că cel care priveşte de obicei, de fapt, nu există. Descoperi eroarea de funcţionare. Iar eroarea este eul sau personajul. Întotdeauna se întâmplă aşa.
Repet, în momentul în care apare o idee, dacă te prinde, acela este începutul separării. În momentul în care crezi că o înţelegi, apare separarea. În momentul în care crezi că nu o înţelegi, şi atunci apare separarea. Dar separarea nu e decisă de cineva, ci este doar efectul iluziei. Deci iluzia este foarte persistentă, manifestând continuu efectul de separare.
Aşa că, ceea ce se spune în aceste aparente întâlniri online – cred că au fost două zile la rând, îmi plac aceste formate mai lungi – este doar o poveste, dar oamenii care asistă de obicei se blochează la fraza „Percepţia directă că nu există nimeni aici”. E ca o înfometare, ca o epuizare, pentru că – dacă vreţi să puneţi întrebări, continuaţi să le puneţi – întotdeauna răspunsul va fi că „nu se întâmplă nimic” şi că „nu există nimeni aici”.
Omul încearcă să înţeleagă. Şi apoi tot revine la aceste întâlniri, pentru că nu poate înţelege ceea ce se spune aici.
Întotdeauna nu se va oferi nimic aici, dar căutătorul sau eul vrea să priceapă ceva din chestia asta. De obicei, asistă la întâlnirile astea şi oboseşte tot încercând să priceapă – dar şi asta e tot o poveste. Observ uneori, în discuţiile individuale, că atunci când omul încearcă să înţeleagă, automat se declanşează iluzia separării. Este automată. Se întâmplă de fiecare dată. Este aceeaşi naraţiune în diverse forme: despre înţelegere, despre neînţelegere, despre „cum să pricep asta”, despre „nu voi înţelege niciodată asta”.
Ceea ce se întâmplă când aleargă pe roata cunoaşterii – căci încercarea de a înţelege este ca un roată care se învârte în gol – este că aparentul cunoscător se prăbuşeşte total epuizat. Dar asta-i doar o poveste. Şi totul e uşor, totul e bine. Fiindcă se percepe limpede că nimic nu se întâmplă cu adevărat.
* * *
Salut, Brian, ce mai faci?
- În ultimele zile, am încercat să înţeleg ce anume alimentează în mod constant această separare. Şi mă întrebam dacă are legătură cu faptul că creierul suprapune foarte uşor nişte poveşti imaginare peste ceea ce se întâmplă în realitate. De exemplu, dacă te aud spunând că „există un singur Dumnezeu”, în realitate, doar vibrează nişte corzi vocale. Dar eu interpretez imediat că ai spus ceva cu sens, că „există un Dumnezeu şi că numele lui Dumnezeu este Allah”. Şi automat voi accepta afirmaţia sau o voi respinge, ceea ce-i acelaşi lucru. Voi dezvolta o credinţă bazată pe ea sau contrară ei.
Chiar dacă nu-i neapărat o credinţă. Este acelaşi lucru. Repet, este o chestie ciclică. Tot ce iese din minte este o iluzie. Orice explicaţie este iluzia separării în acţiune. Deci, înţelegerea este separare, neînţelegerea este tot separare. Parcă ar fi Geneza mereu. Este un permanent început. Dar este şi Apocalipsa simultan. Este începutul şi sfârşitul în acelaşi timp. Deci în momentul în care aude că „Nu este nimic aici de priceput”, personajul se va gândi că „Ei, lasă că o să pricep eu” – iar prin asta deja s-a separat. Dar în momentul în care apare această aparentă separare, se şi dizolvă. Şi apoi se va ivi alta: „Ei bine, de acum cred în chestia asta”.
Prin urmare, orice se manifestă este vid, dar eşti mereu înghiontit să crezi că totul ar fi real, că s-ar întâmpla cu adevărat. „Ai dreptate, Brian, nu te poţi înşela, Brian”. Este acelaşi fel de gând. Deci apare tot mereu câte ceva.
E ca şi cum fiecare moment este începutul şi sfârşitul. Geneza şi Apocalipsa simultan, începutul şi sfârşitul. Ceea ce înseamnă că nu se întâmplă cu adevărat. Nimic din toate astea nu se întâmplă. Noi nu vorbim cu adevărat aici. Doar se desfăşoară o iluzie în care nimicul pare a exista într-o formă, exprimând credinţă sau neîncredere, înţelegere sau neînţelegere.
Aşa că, fie că există înţelegere, fie că există neînţelegere, fie „pricep asta”, fie „nu pricep asta”, Asta este dintotdeauna aceeaşi. Doar iluzia apare şi apoi se dezintegrează. Cea care crede că a înţeles sau nu a înţeles, sau care face distincţia dintre eu şi Sine este iluzia. Deci ce spun eu aici este că totul este gol, nimic nu se întâmplă acum. Nu se întâmplă absolut nimic. Singurul lucru care se întâmplă, în mod aparent, este ideea iluzorie că s-ar întâmpla ceva. Care se bazează pe iluzia că ar exista o separare.
Rădăcina tuturor iluziilor – am mai spus-o – este ceea ce, aparent, emană din „tine”. Pentru că nu există un „tu”. Deci pare că emană din tine, dar nu se întâmplă cu adevărat, din cauză că nu există un „tu” din care să iasă. De exemplu, această plenitudine, această atemporalitate, veşnicie, va fi întreruptă prin iluzia că ceva începe. E secţionată. Parcă ar vrea să ascundă faptul că acesta este doar nimicul fără seamăn, un vis nemărginit. Şi aşa apar segmentele: „Ştiu despre ce vorbeşte Emerson”. Înseamnă că nu ştii despre ce vorbesc. Pentru că nu există nimeni care ar putea să ştie sau să nu ştie despre ce vorbesc – asta spun eu aici.
Prin urmare, iluzia eului sau a personajului sau a separării este cea care se vâră în fiecare clipă şi începe geneza unei poveşti. Care devine o poveste în interiorul unei poveşti în interiorul unei poveşti. Este precum gaura de iepure a cunoaşterii. „Păi, eu ştiu asta sigur.”. Dar pe ce te bazezi? Şi răspunsul continuă să întărească convingerea că ar exista o separare, că ar exista un început, că ar exista un sfârşit. Este foarte simplu.
- Iar ideea că problema apare din faptul că chiar se întâmplă ceva în realitate – e tot doar o poveste.
Totul e doar această iluzie ingenioasă şi persistentă că „asta mi se întâmplă mie”. Dar dacă analizezi această iluzie – deşi e doar o expresie, căci nu există nimeni în realitate – vei găsi că rădăcina personajului supus la toate aceste iluzii este Marea Iluzie, producând constant iluzii. Tot timpul pompează iluzii. Deci orice ar inventa este o iluzie. O iluzie, cu rolul de a păstra separarea. Pentru că, numai fiind separat, „mă voi putea ilumina cândva”. Şi uite aşa se scufundă în acea falsă naraţiune despre iubire şi lumină, în ideea că „eu sunt special”.
Iar ce spun eu aici strică toată petrecerea, totul se anulează, când spun că „totul se întâmplă, pur şi simplu”. Nu există nici „mai înalt”, nici „mai jos”. Totul este identic, totalitate, unitate – dacă vreţi să folosiţi acest cuvânt – alăturare. Şi nu a fost niciodată fragmentat. Dar fiecare cuvânt e ca un cuţit care secţionează totalitatea.
Însă ea nu poate fi tăiată. Tăierea este iluzia. Totalitatea nu poate fi separată. Nici măcar aceste idei nondualiste, această cunoaştere, această înţelegere, nici măcar această înţelepciune nu poate s-o taie, pentru că nu există nimeni care să fie înţelept. Nu există nimeni care să cunoască ceva. În momentul în care apare cunoaşterea, ea devine o manifestare a separării. Şi încă una foarte persistentă.
- Iar căutarea adevărului are loc în acest context iluzoriu, în care eu cred că pot să disec totalitatea.
„Îi voi da de capăt într-o zi!”. Chiar şi când spui că „Voi ajunge acolo într-o bună zi” sau „Cum să ajung acolo?”, acest gând reîntăreşte iluzia. Pentru că ideea că asta i se va întâmpla unui „eu” – „Voi pricepe asta!” sau „Nu voi pricepe niciodată asta!” – este una şi aceeaşi reacţie.
Este ca o sală cu oglinzi care se reflectă una pe alta, care se recunosc una pe alta, oglinzi ale iluziei care se reflectă reciproc. E năucitor pentru minte, care nici nu există, de fapt. Cum spuneam, misterul nu poate scăpa de mistere, pentru că este alcătuit din ele. Iluzia operează doar cu iluzii, deci nu poate ieşi dintre iluzii.
Iar iluzia este foarte înşelătoare, din cauză că întotdeauna menţine separarea. Întotdeauna generează separare. Este ca acele oglinzi puse faţă în faţă. Între ele nu este nimic. Dar când le aşezi împreună, apare o reflecţie nesfârşită a nimicului.
- Precum „reţeaua lui Indra”, cam aşa ar fi oglinzile care reflectă holografic acelaşi nimic...
Da, este magnific şi uimitor. Percepând că totul este o iluzie care pare absolut reală, mă minunez adeseori: „Ia uite, ce copac! Ia uite, ce se întâmplă!”. E doar o aparenţă care nu există cu adevărat.
Ştiinţa este şi ea tot un gen de cunoaştere, dar hai să preluăm ideea ştiiinţifică că lucrurile solide sunt 99,99% spaţiu gol. Atunci cum de pot să ţin această ceaşcă în mână?! E un mister. Dar sunt o mulţime de ipoteze.
Sau, o altă afirmaţie a oamenilor de ştiinţă este că universul este o stimulare, dar a nimănui, ci o simulare apărută de la sine. Însă imediat, mintea ne va conduce la ideea că trebuie să existe o prezenţă sau o putere superioară sau o fiinţă sau o cauză – ceea ce-i doar o altă încercare de cunoaştere care despică totalitatea. Se întâmplă chiar în momentul în care mintea crede că înţelege, că pricepe.
De aceea se spune că iluminarea este doar o prea-fericită ignoranţă. Adică, inocenţa şi puritatea intuiţiei că orice se vede este deja Asta. Şi nimic nu poate schimba acest adevăr. Asta este deja totul. Chiar dacă o recunoşti sau nu o recunoşti, Asta va fi întotdeauna aşa cum e. De aceea spun uneori că Asta este şi Asta nu este.
- Şi fiecare întrebare care apare înseamnă că este...
Este răspunsul.
- Este doar un ocol pentru a evita să ajungă la final.
Pentru că cel care pune întrebarea este însuşi obiectul căutării. Cel care este confuz este însuşi Vidul. Deci orice întrebare care apare este o expresie a Infinitului manifestat sub forma unor întrebări.
- Mulţumesc.
Mulţumesc, Brian.
* * *
Oh, scuze, sunt câteva întrebări aici... Scuze, nu am răspuns la întrebarea „De ce eul revine înapoi?”. Întrebarea se mai poate pune „De ce nu a dispărut eul?”. Aşa cum spuneam, mintea se loveşte ca de un zid iar şi iar.
În cursul trezirii, există doar percepţia că nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă nimic. Însă, de obicei, când eul se întoarce, apare din nou separarea, credinţa că ar fi separat. Deci când apare cel care crede, atunci dispare şi percepţia realităţii.
* * *
- Bună Emerson! Ştii ce se spune, că există doar acum, dar în acest acum există mai multe realităţi. Trăim într-un univers holografic. Poate că aici nu ai succes, nu ai iubire, nimic nu-ţi merge, dar în altă parte, dacă ai putea să accezi acolo, trăieşti o viaţă de vis.
Ce fantezie grozavă. Este o fantezie, un roman. Este o fantezie să crezi că există altceva în afară de Asta. Ce spun eu aici este că tot ce există este Asta. Chiar şi ideea că ar exista o realitate separată sau o conştiinţă 5D sau altceva de genul acesta – care este o promisiune, o altă versiune a raiului, o altă idee despre viaţa după moarte, o altă idee despre realitate – orice astfel de idee ocultează ceea ce se întâmplă deja. Omul caută altceva, din cauză că ceea ce priveşte este învălurit de aceste idei fanteziste de separare, şi de aceea caută altceva mai bun. În iluzia separării, există acest program automat, pentru că, în realitate, totul este doar Asta. Iar acest program spune: „Nu poate fi doar asta”. Care este începutul, geneza ideii de separare, ce apare instantaneu. „Trebuie să existe altceva decât asta”. Afirmaţia aceasta e deja separarea.
Prin urmare, ceea ce este deja evident, uimitoarea claritate că tot ceea ce se întâmplă este deja Asta, este secţionată de ideea despre realităţi alternative sau dimensiuni vibratorii diferite, ca într-un vis cu ochii deschişi. E doar o altă idee.
Ceea ce am perceput direct – şi e doar o sugestie – este că atunci când acest eu a dispărut, când eul a murit, tot ce există e doar Asta. Deci obstacolul în a percepe Asta constă în credinţa în concepte, cum ar fi dimensiunile vibratorii, realităţile paralele mai fericite sau un univers alternativ. Deci aceste idei de separare continuă să apară, din cauză că aceasta este natura iluziei, să le pompeze mereu, această credinţă ori necredinţă. Şi te împing la căutarea a ceva mai bun. Dar asta-i o sclavie, căutarea a altceva mai bun înseamnă suferinţă. Pentru că mereu vei dori să ajungi altundeva. Or ceea ce exprimă acest mesaj este că tot ceea ce există-i deja iubirea necondiţionată şi libertatea fără condiţii, ceea ce înseamnă că este în regulă tot ceea ce se întâmplă.
Când cauţi altceva mai bun decât ce este deja, e ca şi cum ai reproşa că asta nu-i în regulă. Respingi ceea ce există deja. „Nu vreau asta, mă simt separat de asta, vreau o experienţă mai plăcută”.
Dar poate să existe şi această aparentă mulţumire cu ceea ce se întâmplă – atunci când nu există nimeni aici. Atunci, orice se întâmplă este, pur şi simplu, ceea-ce-există. Omul nu mai visează la altceva. Are onestitatea să recunoască faptul că doar Asta există.
- Deci şi realităţile paralele sunt un fel de credinţă spirituală, ca cea când spui că există Dumnezeu şi că într-o zi vei ajunge în rai şi va fi...
Analizând credinţele, observăm că ele se reiau şi se reciclează, aşa e cu poveştile, uneori se reciclează. De exemplu, majoritatea personajelor de la aceste întâlniri nondualiste au început, probabil, ca persoane foarte religioase, care credeau în Dumnezeu şi în toate alea. Apoi, când credinţa asta nu le mai convine, li se pare mai mişto să creadă în Sinele superior. Apoi ajung la spiritualitate, la meditaţie, la practici pentru a se trezi sau a se uni cu acel Sine superior. Trec la purificări şi practici. Iar apoi credinţa iarăşi se metamorfozează, devenind o credinţă în Maeştri ascensionaţi, în fiinţe superioare, în diferite dimensiuni vibratorii. Este doar o schimbare de formă, care devine mai subtilă, se ascunde în subteran. Dar este tot o credinţă în separare.
Poate că ce spun acum va trezi controverse. Dar tocmai de asta îmi place să fac aceste întâlniri neconvenţionale, pentru că uneori pot întrece măsura. Deci credinţa în Dumnezeu este separare. Credinţa într-o Fiinţă superioară este separare. Credinţa în Maeştrii ascensionaţi este separare. Credinţa în Conştiinţa pură este tot separare. Credinţa în Divinitate este tot o separare. Toate sunt o credinţă că ar exista ceva mai mare decât mine sau mai puţin decât mine. Sau că eu voi ajunge acolo cândva. Credinţă ce provine din senzaţia că aş fi nevrednic. Cam asta se petrece, dar, oricum, într-o poveste.
- Da. Spui că se ascunde sub o formă mai subtilă, în subteran.
Da, asta face.
- Deci am putea tot vorbi despre ea şi s-o analizăm, dar ea continuă dedesubt...
Continuă în subteran, într-o altă formă deghizată. Când crezi că ar exista altceva mai bun decât Asta, în învăţături ce promit să-ţi ridice nivelul – „Emerson, trebuie să ajungi la un nivel superior!” – este tot o credinţă ascunsă. Niveluri, ierarhii, una, alta. Acest personaj, Emerson, a trecut prin toate prostiile astea. A participat la retrageri, a mers la guruşi.
Îmi amintesc că odată m-am dus la un guru care stătea sub un copac. Tocmai asta era chestia tare, mi se spusese aşa: „Acest guru nu vorbeşte, tu doar aşază-te lângă copac şi vei simţi toată energia”. M-am dus şi: „La naiba! Iarăşi nu-i nimic, n-am găsit nimic”.
Uneori m-am prefăcut, de parcă m-aş fi simţit în al nouălea cer. Dar e în regulă şi treaba asta, pentru că, oricum, nu e acţiunea nimănui. Nu dorisem să renunţ la biletul de avion retur, care făcea parte din ofertă, aşa că am rămas la tot acel retreat şi am cântat cu toată lumea.
E vorba de credinţă, din nou zic. Deci personajul este credinţa că ar exista altceva în afară de Asta. Ca să devină mai înţelept, vizitează diverşi guruşi, zboară cu avionul cine ştie pe unde, se ploconeşte la picioarele cuiva, crede în conştiinţa superioară şi tot felul de chestii de genul ăsta.
- Am fost crescută în religia romano-catolică.
La fel şi eu.
- Şi ziceam: „Doamne, nu sunt vrednică să Te văd, dar spune doar un cuvânt şi sufletul meu va fi al Tău”. Dar niciodată nu am simţit că sufletul meu va fi vindecat vreodată sau că voi fi vreodată vrednică. Iar concluzia este că...
Eşti o păcătoasă, Anne, eşti o păcătoasă! 😊 Trebuie să te pocăieşti sau să-ţi speli toate păcatele pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să practici continuu meditaţia pentru a putea accede la Conştiinţa pură sau la o Conştienţă superioară. Totuna. Este o capcană.
- Oh, da.
E amuzant că se întâmplă chiar şi în non-dualitate. Continuă în subteran, mereu se transformă în altceva. Deci întâi apare credinţa într-un Dumnezeu separat, apoi apare credinţa într-o Fiinţă superioară, iar apoi apare credinţa în Conştiinţa Eului superior, care se transformă în „Tot ceea ce există este doar Conştiinţa pură, dar trebuie să rămâi în ea!”. Iar pentru asta trebuie să atingi niveluri de moralitate tot mai înalte, chestii de genul acesta. E aceeaşi idee că eşti un păcătos, că eşti nevrednic, că nu te vei ilumina din cauza asta. Iarăşi, separarea.
Deci când se înfăţişează Plenitudinea, imediat apare şi iluzia, care o taie pe din două şi aşa se manifestă ideea de separare sub pretextul nevredniciei. „Ce să fac pentru a ajunge acolo, ce trebuie să fac, cum să o ating, oare trebuie să sufăr mai mult, trebuie să mă îmbunătăţesc?”. Este o continuă căutare şi credinţa...
- Este o dilemă încurcată. Nu ai cum s-o scoţi la capăt.
Da, e o capcană, e ca o cămaşă de forţă. Credinţa e cămaşa ta de forţă. Şi odată ce ai ieşit din ea, îţi pui o cămaşă de forţă şi mai strânsă. În final, ieşi din ea. Deci religia, spiritualitatea, chiar şi non-dualitatea aplicată sunt nişte capcane, pentru că te captează mereu în idei de genul „Trebuie să rămân mai mult ca şi Conştiinţă, trebuie să fiu Martorul, observatorul gândurilor mele” sau altceva de genul „Trebuie să observ momentul acum”. Sunt acelaşi lucru. Toate sunt la fel.
Aşa cum spuneam, se repetă ciclic tiparul Genezei, început şi sfârşit, început şi sfârşit. Dar nu există început şi sfârşit, asta tot spun, nu există început sau sfârşit. De fiecare dată când apare o idee, începe separarea, care e ideea însăşi. Dar ce spun eu este că nu există început şi sfârşit, pentru că nu există nimeni aici. Nu vorbeşti cu „mine”, nu vorbesc cu „tine”. Ideea că vorbesc cu „tine” este începutul separării. Nu are niciun sens, ştiu...
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
3 august 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=iQYk4X7SYmw
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Emerson Non-Duality, videoclip publicat pe 6 mai 2022.