< Pagina Nondualitate radicală
Emerson îşi continuă neobosit seria de live-uri, de întâlniri online cu entuziaştii nondualităţii, molipsiţi de entuziasmul său pentru nondualitate. Iată o selecţie dintr-o conferinţă recentă, în care ies în evidenţă dialogurile cu Casey, care se pare că s-a trezit şi el la Realitate şi schimbă nişte replici memorabile cu Emerson.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Introducere
Deci, aparent, iată care-i sugestia: ce-ar fi dacă, într-o zi, tot ceea ce ai ştiut sau ai crezut vreodată că ar fi real, vezi că nu-i real? Ar fi năucitor, pentru că totul ţi se pare acum foarte real, de un realism incontestabil.
Acel „tu” care pare că percepe realitatea este un mare semn de întrebare la care nu se poate răspunde. Nu va exista niciodată un „eu” care să afle că „eul” nu a existat niciodată, pentru că acel presupus „eu” nu exista de la bun început.
Deci tot ceea ce crezi că ai cunoscut vreodată este necunoscut, deşi ţi se pare cunoscut. Tot ceea ce vede aparentul personaj „tu” este un truc optic. Vezi un miliard de culori, dar de fapt nu există culori. Peste tot vezi numai culori, dar culorile sunt o iluzie. 😊
Deci ceea ce crezi că este adevărat este şi neadevărat, dar pare adevărat. Este ca şi cum toate curcubeele pe care le-ai văzut sunt incolore.
În plus, toţi cei pe care i-ai cunoscut vreodată sunt necunoscuţi.
Tot ceea ce ai simţit vreodată este ireal, dar pare real.
Chiar şi universul, pe care îl crezi absolut real, nu este real.
Timpurile când adunai toate acele clipe preţioase este doar o aparenţă a veşniciei. Este ca păcăleala cu Moş Crăciun, pe care-l credeai ca fiind absolut real când erai copil, dar odată ce afli că-i o poveste, e ca un efect de domino, şi totul se prăbuşeşte. Dar adevărul este adesea ignorat. Deşi ai intuiţia atemporalităţii, totodată crezi că timpul există, ai această credinţă oarbă de care te ţii cu dinţii, unele lucruri ţi se par absolut adevărate, dar există nişte fisuri în scenariu.
Pe care nu le pui niciodată la îndoială. Nu te întrebi niciodată. Atât de multe lucruri nu sunt reale, dar sunt percepute ca fiind reale, doar pentru că cel care le percepe crede că sunt reale, şi continuă în această buclă. Cel care le percepe nu este real, dar se simte real şi stabileşte adevărul acestor credinţe, idei de care se agaţă şi pe care le reciclează. Este doar un vârtej ciclic care continuă să se învârtă şi se învârte şi se tot învârte.
Reiau sugestia, ce-ar fi dacă, într-o zi (deşi nu există timp), tot ceea ce ştiai că este adevărat se dovedeşte a fi fals?! Dar acum eşti convins, complet convins că ar fi adevărat. Poţi jura „ştiu exact ce s-a întâmplat, am văzut ieri, am văzut un copil născându-se, văd miliarde de culori”. Doar că nu există culori! Sunt doar diferite frecvenţe ale unei iluzii, ale acestei aparenţe fantastice care Este. Nu există nici măcar sunete! Nu există nici măcar o realitate, ci doar percepţia unei realităţi.
Nu este nici asta, nici cealaltă. Şi nu-i vorba de a ajunge la o anumită realizare şi a înţelege ceva. Deşi, de multe ori, s-ar părea că asta ar încerca nondualiştii să sugereze (aşa se întâmplă, pur şi simplu, nu-i nimic greşit sau corect în asta). De pildă, cineva spune „Am văzut Culoarea. Culoarea absolută este albastrul”. 😊 Şi oamenii spun: „Păi, şi eu am văzut albastrul”. Numai că nu există albastru. Nu există negru, nu există albastru, nu există roşu, nu există culori. Totul e doar o iluzie. Este doar o iluzie optică.
Chiar acum, spaţiul gol, tăcerea vorbeşte, dar pare ceva absolut cert. Şi poţi vedea uneori pe Facebook cele mai „iluminate” discuţii despre ceea ce cred unii că ar fi adevărat. 😊 Ceea ce consideră ei a fi „adevărul meu”.
Dar, din nou, aşa cum vorbeam mai devreme, sunt doar vorbe. Cuvinte convinse că sunt reale. Iar aceste cuvinte se tot învârt (ca şi culorile), un milion, un miliard de cuvinte care încearcă să descrie ceea ce Este, dar niciodată nu pot surprinde Ceea-ce-este, pentru că nu există cuvinte, aşa cum nu există nici culori.
Atunci, cum de se vorbeşte despre Asta când nu există cuvinte, nu există absolut nimic? Păi, Asta nici măcar nu este comunicată. E doar o iluzie, este doar o aparenţă. „Hai să trecem de zidul aparenţei!” Dar nu se întâmplă nimic aici. Nu există un „tu” care ascultă acum ce spun, dar simţi că chiar ar exista un „tu” care ascultă acum. Aşa se simte.
Dar cum oare de se simte aşa? De unde oare această idee convingătoare că există Absolutul, că există Sinele, că există Sursa, că există un Adevăr, că există ceva superior, că există ceva inferior, că există niveluri, că există toate lucrurile despre care se vorbeşte?! Este ca şi cum ai vedea culori, deşi nu există culori. Este ca şi cum ai auzi cuvinte, când totul este doar tăcere. Sau ca şi cum ai trăi într-o parte a universului, dar nu există niciun univers. Este ca şi cum te-ai trezi dintr-un coşmar, scuturând din cap „Pfuu, asta nici nu s-a întâmplat!”.
De obicei, când apare acest „Aah! Tot ce am ştiut vreodată nu este adevărat!”, odată ce apare o mică străfulgerare, poţi simţi o uşurare, toate acele probleme care te apasă sunt văzute ca efemere. Ceva trecător, o aparenţă care apoi dispare. Dar ai putea simţi şi multă durere. Ai putea jeli după anumite relaţii sau chiar după piedestalul pe care ai pus punctul tău de vedere sau al altora. Un doliu după poziţiile la care ţineai, de genul: "la asta ţin foarte mult" sau „acesta este adevărul meu” sau „în asta cred eu”. Acea convingere păstrează şi menţine aparenta realitate a personajului numit „tu”.
Dar e o realitate foarte subţirică, foarte transparentă. Pe când ea este ca musculiţele alea ce apar ici şi colo. Şi este ca o iluzie optică, cum îţi arată televizorul tău 4K, 8K, 8 miliarde de culori, deşi nu există culori, de fapt.
Aşa că, ar putea fi „Ura!” sau ar putea fi ca acea melodie „Să ardă casa până-n temelii”, 😊 stând să priveşti cum arde totul. „O, s-a dus convingerea mea! O, s-a dus adevărul meu! O, s-au dus relaţiile mele! O, s-a dus credinţa mea! O, s-a dus chiar şi speranţa mea!”
Şi unul dintre cele mai importante lucruri, sacru pentru mulţi, este convingerea că există Sursa, Sinele, Eu-Sunt. Deci când priveşti cum arde totul (şi arzi inclusiv „tu”), rămâne acest nimic necondiţionat. Totul este, cu adevărat, pentru nimic.
Şi asta-i foarte greu de acceptat, pentru că tot ceea ce ai cunoscut vreodată este un fel de mişcare, este o dinamică. Dar, de fapt, totul este doar linişte, care apare ca această mişcare de aici până acolo, călătoria mea, calea mea, căutarea mea, înţelegerea mea, cunoaşterea mea. Tot ceea ce ai cunoscut vreodată este acum văzut ca fiind doar acest necunoscut pe care nu l-a cunoscut nimeni vreodată – pentru că, repet, nu va exista niciodată vreun „eu” care să-l cunoască, pentru că nu a existat niciodată un „eu”. Deci cum să cunoşti „eul”, dacă nu există un eu?! Pur şi simplu, ne învârtim într-un cerc. Este un vis frumos sau un coşmar, plin de certitudini. Iar „certitudinile” sunt cele care îţi garantează această continuitate, această idee că ceva se întâmplă, că a existat un viitor care acum este trecut.
Dar se pare că asta-i o distragere a atenţiei de la Ceea-ce-este, care se exprimă ca această aparentă infinitate, această totalitate, această completitudine, unde totul este lăsat să apară – inclusiv ideea de anterior, ca şi ideea de ulterior – idei care sunt un fel de bule, urzeli de poveşti, care captează acest public, care eşti „tu”, semnul de întrebare, acest „tu” care nu va putea afla niciodată că nu a existat niciodată un „tu”, pentru că, din start, nu a existat niciodată vreun „tu”. 😊
Este ca o ghicitoare. 😊 Cum poţi să pierzi pe cineva care nu a existat niciodată? Cum poţi să cunoşti ceva ce este de necunoscut? Cum poţi să înţelegi ceva ce nu poate fi înţeles? De aici, aparentul stres, frustrarea de a căuta ceva ce există deja. Sau de a căuta ceva ce nu este niciodată ceea ce crezi, pentru că gândul este doar o altă iluzie. Gândirea este ca şi culorile. Există un miliard de gânduri sau idei diferite despre ceva, dar nu există culori şi nu se întâmplă nicio gândire. Este doar o aparenţă.
E ca şi cum te-ai prăbuşi în această iluzie uimitoare şi apoi ai încerca să ieşi din ea, numai că iluzia este doar o iluzie. Nu se poate intra şi ieşi din iluzie, pentru că este doar o iluzie. 😊
E o nebunie, dar şi sănătate mintală în acelaşi timp. Când pare că nu există cale de ieşire (pentru că nu a existat nicio cale de intrare, nimic nu a început, aşa că nimic nu se va sfârşi vreodată), e ca şi cum te aşezi, întinzându-te pe spătar cu mâinile la ceafă, privind cum arde totul: „E în regulă. Totul se duce de râpă.”
Aşa că, dacă aveţi întrebări, hai să le ardem, dacă doriţi! 😊
< Sus >
Deci e ca şi cum priveşti cum arde casa şi nu poţi salva nimic. 😊 Nici măcar nu-i o poziţie de genul „eu am dreptate şi ei greşesc”. Ci totul se duce de râpă.
E ca şi cum te întinzi pe un şezlog şi te uiţi cum arde totul şi ronţăi liniştit nişte snaks-uri... 😊
Da, şi „eu” e cuprins de foc.
Conceptele, ideile, adevărurile, credinţa, autoritatea care crezi că există.
Cel mai cumplit este că pierzi acel Eu Superior, versiunea ta mai înaltă. E ca şi cum Dumnezeu a murit. Iar asta-i greu de înghiţit, ideea că „Dumnezeu e mort”. Şi atunci totul devine doar Ceea-ce-este. Care însă nu cuprinde ideea de ceea-ce-ar-trebui-să-fie. Căci orice gânduri despre trecut sau viitor, de asemenea, sunt arse din temelii. E ca şi cum ai privi cum absolut totul e distrus. Şi, repet, pentru unele personaje poate fi o uşurare, dar altele se întristează, e ca un fel de doliu pentru ele, se gândesc „Off!”.
Sau altora, pur şi simplu, nu le vine să creadă...
Da, dar nu-i nici bine şi nici rău. Aşa se întâmplă. Şi e fascinant. E atât de „Uau!”. Simultan, este atât splendid, cât şi nesemnificativ. Este grandiosul nimic. Este un mare nimic. Dar nici măcar ideea asta nu poate descrie Ceea-ce-este. Şi mai e ceva... Da, Lauren scrie că e „suprema vacă sacră”. Da, aşa-i. Toate acele „vaci sacre” de care se agaţă toţi, cum ar fi credinţa, ceilalţi, toate acele chestii istorice fictive, când le vezi arse... Dar nici măcar nu mai este un „tu” care să le vadă, pentru că şi „tu” arzi. Totul s-a dus.
Îmi place documentarul numit „It's all gone, Pete Tong”. Este vorba despre un DJ care a pierdut totul. Totul s-a dus, Casey! 😊
Totul şi nimic.
Da.
Niciodată nu vei şti, da.
Aşa e...
Cel mai amuzant este că nu va exista niciodată un „tu” care să fie martor că nu a existat un „tu”. 😊
Este ca şi cum un semn de întrebare întreabă un semn de întrebare. Este incognoscibilul care întreabă incognoscibilul.
Şi totuşi, e distractiv să vorbeşti despre asta...
E ca şi cum te-ai plimba în fiecare dimineaţă, privind culorile frumoase, când nu există culori. 😊 Ca şi cum ai privi răsăritul soarelui, când nu există soare. E un vis şi nu există decât acest vis, care-i destul de frumos sau de înfricoşător, sau amândouă. Dar, de fapt, nu există nimic.
< Sus >
Hai să luăm chestiunea de bază, de exemplu, culorile par absolut reale: există culoarea roşie, dacă ajungi la un semafor, ştii că este roşu. La fel este şi cu aceşti aparenţi oameni care vor să aibă dreptate. Nimeni nu alege a avea dreptate sau a greşi sau altceva: este o piesă de teatru. Iluzia este perfectă, este o iluzie perfect de bine jucată, ca într-un film cu un jaf foarte elaborat, în care totul merge perfect. Există aparenţa unei Realităţi absolute, dar din moment ce nu există absolut, absolutul este destul de discutabil (din moment ce nu există un final). Căci oare cum ar putea exista finalitate sau certitudine în eternitate sau în infinit?! Este doar o aparenţă. Deci ideea că „eul ar fi întărit” este doar o idee a eu-lui pentru a menţine eul. Din start, nu există niciun „eu” care să poată fi întărit. Ideea că „eul trebuie să dispară” doar menţine eul.
Dar atunci când totul arde din temelii, inclusiv „Eu Sunt”, „Eu sunt Acela” – ştii, toate „vacile sacre” sunt arse – „Sursa”, atunci nu mai apar decât aceste bule efemere, nişte fugare aparenţe. Eul, identitatea, este un moment trecător, este ca acele musculiţe care îţi dau roată – uneori le alungi, alteori nu, plutesc pe lângă tine. Deşi nu există cu adevărat. Eul nu-i ceva permanent.
Deci există această agăţare (deşi nu cineva se agaţă) de ceea ce se pretinde a fi real. De exemplu, personalitatea, eul, istoria, memoria, lucruri de acest gen.
Dacă vrei să admiri nişte aparenţi „cineva” care pretind că au dreptate, intră pe nişte forumuri despre nondualitate. 😊 Este amuzant, când intri pe unele forumuri despre nondualitate, că auzi tot felul de afirmaţii pretenţioase, dar toate sunt ca nişte musculiţe.
< Sus >
Există o mulţime de fisuri în poveste şi, totuşi, povestea este considerată reală. De exemplu, vorbeam cu cineva şi zicea: „Poţi spune că asta nu este real? asta nu este real? asta nu este real?”, şi trăgea de nişte obiecte.
Nici măcar persoana care arăta acele obiecte nu este reală. Dar totul pare absolut real. Deci este ambele: real şi ireal. Se desfăşoară şi, simultan, se înfăşoară. Este ca şi chestia aia cu particulele subatomice: sunt reale şi ireale. Particula apare şi dispare, nu există distanţe, fiindcă nu există localizare.
Şi toate aceste date ştiinţifice ne sugerează, în esenţă, că, dacă nu există culori, dacă nu există localizare în univers, atunci cum se face că există această credinţă despre un „eu” care trebuie să dispară?! 😊 Dacă nu există un „eu” care să fie martor la „dispariţia eu-lui”, pur şi simplu, totul este de necunoscut, nu-i aşa?! Prin urmare, avem nişte aparenţe care nu sunt niciodată puse la îndoială.
Folosesc mereu următorul exemplu. Atunci când visezi noaptea că zbori sau ai nişte puteri de super-erou, nu îţi pui la îndoială capacitatea de a zbura. Dar când te trezeşti dimineaţa, te gândeşti „O, dar cum să zbor?!”. Tot aşa, acum nu îţi pui la îndoială identitatea personală, dar când percepi adevărul: „O, nu există nicio identitate!”.
Port unele conversaţii prin Zoom şi este foarte amuzant când aud: „Nu-l pot găsi, Emerson, nu-mi pot găsi sinele, nu pot găsi eul! Ce-ai făcut cu el?”. Nimic, nu există niciun „eu” care să fi făcut ceva aici. 😊 Chiar nu există nimeni. Deşi totul pare absolut real. Dar, în fond, ce este real? Realul este doar un alt cuvânt, un alt concept, este doar o altă naraţiune.
Aşadar, cuvintele se răsucesc într-un vârtej, conducând mereu înapoi la nimic. Întotdeauna este nimic. Nimic nu poate fi dovedit. Nimic nu este cunoscut.
Însă, după toate astea, cineva va sări cu o remarcă de genul: „Dar de chestia asta ce zici, ha?” 😊
Vorbeam cu cineva despre faptul că nu există culori, ci frecvenţe diferite, iar în timp ce vorbeam, persoana respectivă a şi început să verifice imediat pe Google. 😊 Trebuia să verifice informaţia...
Sunt cu adevărat fascinante poveştile nimicului despre nimic. Mereu ne conduc la golul a Ceea-ce-este.
< Sus >
Deşi ştiinţa este doar o altă poveste.
O, da.
Dar nu vor înţelege niciodată.
Ştiinţa are o abordare pe baza unor teorii. Chiar dacă-i doar o simplă teorie, devine o poziţie de apărat. Iar apoi vine altcineva şi combate acea poziţie, aduce alta. E o constantă descoperire că nu e nimic. Dacă observi atent, ea doar exprimă continuu că „nu-i nimic de găsit”. Şi este fascinant, pentru că există unele teste despre timp, experimente despre tot felul de chestii care arată ştiinţific că povestea are mari fisuri. Ştiinţa dovedeşte că există o mulţime de lacune în credinţe. Iar efectul de domino începe cu surpriza „cum adică nu există Moş Crăciun?”. Şi apoi totul se dărâmă pe rând şi eul caută nişte răspunsuri. Dar cel care caută este, de asemenea, un semn de întrebare, este incognoscibil. Deci căutătorul este incognoscibil, pentru că nu este cunoscut. Arată-mi secretul!
Arată-mi un eu! 😊
Şi nici măcar asta.
Da, e doar...
Păi, este ca un program implantat, este ca un program de simulare, un fel de inteligenţă artificială şi o realitate virtuală în 4D imersivă şi tot tacâmul. Totuşi, pentru cine este? Aici comparaţia se duce de râpă, din cauză că nu-i pentru nimeni. 😊 Deci este o simulare pentru nimeni, este o inteligenţă artificială pentru nimeni, este o programare pentru nimeni. Nu există public. Dacă ar exista public, atunci ar apărea automat relaţia dintre un subiect şi un obiect. Dar nu există subiect şi obiect. Este un amuzament circular. Distracţia se distrează de una singură.
Şi e fascinant, desigur, dar de fapt nu e nimic. Nu există niciun sine care se distrează. Chiar şi sinele este o capcană, pentru că nu există...
Dacă ar exista, ar fi orb faţă de el însuşi, nu s-ar auzi, nu s-ar vedea, pentru că ar fi doar el însuşi. Aşa cum o cană nu-şi va da seama niciodată că este o cană.
Nimeni nu ştie.
„Tu” nu va fi acolo pentru a afla că nu a existat niciodată un „tu”. 😊
Este, dar până când nu mai este, fiindcă deja nu există niciun „tu”. Deci întrebarea n-are rost atunci când nu există nimeni. Şi nu-i vorba de a o şti, ci este o percepţie.
E fascinant, pentru că putem defini că nu a existat niciodată „tu” şi „ei”. Există percepţia că nu a existat niciodată un „eu”, dar cine e cel care o percepe?
Se intră mereu în acea iluzie ciclică de a dori, de a găsi. Iar această mişcare circulară este percepută ca un fel de vârtej, vârtejuri iluzorii care nu vor întrerupe niciodată ciclul. Şi nu există niciun „tu” care să întrerupă acel ciclu – este doar un ciclu, doar o aventură. Îmi place asta: e precum pisica lui Schrodinger, ce frumos. Şi nici măcar asta. E fascinant şi mă simt ca un copil în Ţara Minunilor.
Mai demult, căutam cum anume să-mi pierd „eul”. Dar acest personaj rotund nici măcar nu este real, deşi pare această apariţie autentică care vorbeşte despre nimic şi despre orice în acelaşi timp. Ba nici măcar nu vorbeşte. Şi nu face nimic. Este pisica lui Schrodinger (nu prea ştiu cum se pronunţă 😊).
În momentul în care te maturizezi şi îţi dai seama că Moş Crăciun nu este real, devii din nou copil. 😊
Pentru că acele credinţe bine structurate se duc la vale una după alta. 😊
„Ce?! Moş Crăciun era tata?!” 😊
O, da.
Fraţii mei mai mici au plâns.
< Sus >
Asta-i doar o poveste, dar mă simţeam apăsat de povara cunoaşterii, povara adevărului, povara certitudinii, de greutatea a ceea ce credeam că ştiu, a unui punct de vedere, pe care trebuia să-l apăr mereu şi care trebuia să fie mereu cel corect. Sau mai aveam suspiciunea că ceea ce credeam a fi adevărat nu era chiar adevărat, dar era susţinut de convingeri de genul: „Păi, aşa ştiu eu, că asta-i adevărat”, chiar dacă erau o mulţime de fisuri, de chestiuni discutabile.
De exemplu, când eram activ în spiritualitate sau non-dualitatea aplicată, mă refeream mereu la incontestabila Sursă – „vacile sacre”, cum spunea Lauren. Vaca mea sacră era Sursa, Sinele, mă închinam la tot ceea ce era scris cu majusculă. 😊 În momentul în care ceva era scris cu majusculă, înălţat pe un piedestal, atunci nu-l mai puneam la îndoială, era inefabil. Iar asta îmi amintea cum mi se spunea când eram copil: „Nu trebuie să pui niciodată la îndoială asta”, fiind crescut în credinţă catolică.
Aşa că, am căzut în aceeaşi capcană când am trecut la acest gen de cunoaştere transmisă, de obicei, pe o linie iniţiatică, ca un lanţ de aur al învăţătorilor, care te conduce la această înţelepciune. Şi este susţinută de texte sanscrite şi de transcrieri şi tot restul. Deci este o cunoaştere sfântă, sacră şi nu ar trebui s-o pui la îndoială, deşi fiecare fibră a fiinţei tale şovăie „Chiar aşa?”. „Da, chiar aşa!”
Când mijeşte percepţia adevărului, când sesizezi că există o iluzie, chiar dacă nu vei înţelege niciodată iluzia, totuşi, sunt chestiuni care nu au niciun sens. De exemplu, un Sine superior nu are niciun sens. 😊 Cam râd de asta acum, pentru că obişnuiam să spun „O, acum o să mă conectez la Sinele superior, o să îl accesez”. Asta şi predam la cursuri cu 50 de elevi şi aveam un caiet unde scriam cu s mic şi cu S mare. Dar oare cine se conecta la Sinele său superior? Cine a practicat asta?
Şi ştii ce, mă înşelam mereu, mereu mă înşelam. Nu există nicio ierarhie reală. Nu există ierarhie în iluzii. Nu există iluzii superioare şi iluzii inferioare. Practic, ideea asta doar îmi menţinea superioritatea: nu numai că eram un Sine superior cu majusculă, ci mai era şi caligrafiat cu litere înclinate. 😊 Atât de special eram! Iar cerneala folosită era una din aia invizibilă. 😊
Toate chestiile acestea se bazau pe cunoaştere, pe o poziţie, pe un punct de vedere. Se bazau pe adevărul pe care îl susţineam, pe care am vrut să îl pun la îndoială – dar din moment ce provenea de la o linie de înţelepţi şi sfinţi, nu îl puteam pune la îndoială. Şi mă simţeam ca un sclav al acestor adevăruri, ca un sclav al acestor dogme.
Însă, atunci când a apărut această percepţie că totul este un întreg, ceea ce înseamnă că totul este gol şi lipsit de semnificaţii ascunse şi fără rost, la început am fost foarte mâhnit, pentru că, în fond, priveşti cum îţi arde castelul. Îţi creaseşi acest castel cu monograma ta scrisă cu litere de aur, crezând că ai devenit foarte special. 😊 Şi, de fapt, nu era nimic. Şi acum totul arde din temelii. Dar apoi vezi că asta înseamnă libertatea: prăbuşirea clădirii speranţei, arderea castelului credinţei.
Şi apoi celelalte, Sursa sau orice alte credinţe, sunt demolate. Libertate, în sfârşit, libertate necondiţionată! Nu acea libertate prescrisă de cutare învăţătură şi menţinută de cutare practică. Este atât de eliberator! Căci, dacă trebuie să întreţii libertatea, asta înseamnă sclavie. 😊
Şi asta fac practicile spirituale. Dar, repet, nu este nimic greşit sau corect în privinţa lor. Dar tot timpul mă ocupam cu menţinerea, menţinerea, menţinerea. Şi totul se învârtea în jurul ideii de a te conecta la Sine, „Eşti conectat?”. 😊 Şi aşa dispărea bucuria.
Revenind la întrebare. Extazul de a nu şti este cam aşa: „Mă simt ca un leneş acum. Nu-mi pasă de nimic pe lume. Mă simt ca un adolescent”. Şi asta-i tot o poveste, desigur. E un fel de „O, da, şi ce dacă? Nu dau doi bani”.
E o stare plină de vitalitate. În schimb, când eşti apăsat de cunoaştere, devine foarte complicat totul. „Păi, conform tradiţiei..., stai să verific dacă sunt în limitele cunoaşterii, dacă percep eu corect”.
Dar când există această Libertate, orice s-ar întâmpla se întâmplă, pur şi simplu, şi orice ar fi este luat aşa cum este. Pe când, dacă ţii cont de o aparentă autoritate, atunci negi realitatea „O, asta nu!” şi eşti prins în capcana distorsionării percepţiei. Dar din moment ce nu mai este nimeni prins aici, totul este văzut aşa cum este, pur şi simplu. Aşa că este uşor să iei totul mai în glumă, în loc să duci lumea în spinarea ta.
Înainte mă simţeam ca Atlas, cărând lumea în spate, eram un fel de păstrător al adevărului, gardianul moştenirii sacre, ca un personaj din „Game of Thrones” (Urzeala tronurilor). 😊
< Sus >
Am menţionat un arhitect? Cred că da.
Da. Deci există un arhitect iluzoriu care construieşte structuri. Asta-i doar o poveste, repet, vorbim aici doar de dragul naraţiunii, încercând să exprimăm că nimic nu este real, chiar dacă pare real.
Deci există acest arhitect care creează structuri de cunoaştere, un sistem de credinţe şi devine o autoritate, clădind nişte castele de nisip. Cred că vorbeam despre castelele de nisip care sunt percepute ca fiind structuri stabile şi reale. Deci acest arhitect iluzoriu creează un castel de nisip care apoi, noaptea, e făcut una cu nisipul de către maree. Şi, cumva, el recreează iarăşi acest castel de nisip, gândind că-i o realitate absolută.
Aşadar, menţinerea realităţii absolute sau a adevărului seamănă cu ce face arhitectul imaginar când înalţă un castel de nisip, clădit doar din nisip, de fapt, nefiind nimic. Nu este nimic aici. Nu e nimic.
Şi atât de mulţi oameni se închină castelelor de nisip ale Conştiinţei şi ale Conştienţei şi ale Sinelui şi ale Sursei şi altor chestii. Nu-i nimic greşit sau corect în asta. Dar e amuzant că întotdeauna vor exista astfel de închinări şi dispute că unii nu se închină: „Dacă ai recunoaşterea, de ce nu te închini şi tu?”. 😊
Fiindcă este tot o vacă sacră. Este un alt fals, o altă credinţă. Este un castel de nisip devenit templu. Este o structură arhitectonică. Poate fi frumoasă, dar este efemeră. Este trecătoare, apare şi dispare. Şi se vede ce e cu adevărat. Anume că toată această structură de ierarhii şi niveluri este Absolutul.
< Sus >
Mănânc multă mentă. 😊 Mestec multe frunze de mentă, pentru a o menţine proaspătă.
Nu. E aici o creativitate care vrea să exprime ceea ce nu poate fi exprimat pe deplin. Dar fără nicio solemnitate. Fără sentimentul de autoritate, fără dorinţa de a păstra o tradiţie. E o libertate completă, absolută, incontestabilă şi necondiţionată în exprimarea a ceea ce este deja evident. Şi nu trebuie să sune într-un anume fel, nu trebuie să aibă o anumită formă. Desigur, nu-i nimic greşit sau corect să sune într-un anumit fel. Dar aici există această libertate de exprimare – pentru nimeni, desigur, şi nu aparţine nimănui, neavând în spate nicio autoritate. Fiindcă nu există nimeni care ar putea pretinde că are cunoaşterea. Cum ar putea nimenea să ştie ceva?!
Atunci când există această libertate, ea apare ca acest râs, căci se exprimă atât de slobod, încât se poate compara cu castelele de nisip şi cu orice altceva, în diverse poveşti, pentru că totul este o poveste.
< Sus >
Am spus asta? Da. Este această tăcere. Se pare că, atunci când există doar tăcerea, pur şi simplu, e atât de copleşitoare – pentru nimeni, desigur – încât orice gânduri despre trecut sau viitor ar apărea, sunt imediat înecate în ea. Există doar această fiinţare pură. Şi nu contează dacă există pălăvrăgeală sau orice altceva, aceeaşi tăcere apare şi ca pălăvrăgeala. Nu există nicio preferinţă. Dar ceea ce pare să se simtă este o uriaşă tăcere. O imensă mulţumire, încât pot să stau cu orele şi să nu fac nimic, doar uitându-mă la un copac – acea aparenţă fără culori reale. Există doar ceea ce apare.
Din nou, asta-i doar o poveste, nu-i cu nimic mai bună sau mai rea decât orice altceva, nu-i o capacitate specială. Dar există această uimire copilărească în legătură cu ceea ce există, această bucurare de nimic. Nu are motive, nu are nicio semnificaţie şi e doar Asta. E ca şi cum reporterul care dă ştirile importante tace, pentru că nu mai există nimic important.
Şi nu există ataşare de vreo idee despre ce anume ar trebui să fie important. Aşadar, când există această tăcere, este absenţa a orice. De exemplu, apar nişte gânduri despre ceva, dar nu mai sunt luate în consideraţie. Totuşi, luaţi-o ca pe o simplă poveste. Nu este ceva special, nu-i o abilitate deosebită. Pur şi simplu, este o nemărginită tăcere. Şi când este percepută (deşi nu-i o percepţie propriu-zisă) această Neschimbare (şi nu ceea ce-i impermanent), nu mai dai atenţie la ceea ce-i trecător, provizoriu sau la întâmplări şi schimbări. Deşi şi acestea sunt tot Ea. Mulţumesc pentru întrebare. Da, nu are nicio importanţă...
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
17 septembrie 2023
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=1iJyntxim1U
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Emerson Non-Duality, videoclip publicat pe 17 ianuarie 2023.