Ce se întâmplă când tot ce credeai a fi real (realizările tale, identitatea ta, calea ta) începe să se prăbuşească? Când căutările tale nu duc decât la epuizare, frustrare şi confuzie? Asta nu-i povestea cuiva care găseşte eliberarea. Este destrămarea aceluia care credea că există ceva de găsit, ceva de obţinut, că separarea e reală. Ere Parek, iluminată din Estonia, ne dezvăluie adevărul.
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Ora poveştilor.
Când Ere a auzit acest mesaj radical al non-dualităţii, (să fie acum trei ani, poate? Cam aşa ceva.) nu a fost o înţelegere intelectuală, ci că ăsta-i adevărul adevărat. A fost o recunoaştere, dar niciodată şi o înţelegere.
Pentru o scurtă perioadă de timp am încercat să înţeleg ce naiba spune Jim Newman. Pentru că trebuiau să fie foarte bune videoclipurile pe care partenerul meu, iubitul meu, Raigo, mi le trimitea permanent. "Ere, ascultă asta! E foarte bun." Şi ascultam 5 sau maxim 15 minute, iar apoi îl opream. Nu puteam să ascult despre Asta.
Dar am încercat de câteva ori. Şi pe Tony Parsons, apoi şi pe alţii. Dar nu puteam asculta pe nimeni. Mă simţeam frustrată, furioasă când îi ascultam pe Jim sau pe Tony.
Şi apoi Raigo îmi trimitea videoclipurile lui Emerson. "Hei, ascultă-l pe tipul ăsta analizând diferite poveşti." Poate că era mai blând. Dar acest corp adormea. Deveneam foarte, foarte obosită când ascultam “muzica” lui Emerson. Deci tot nu eram în stare să ascult.
Şi s-a întâmplat foarte rapid, renunţarea la “eu” – dar n-a făcut-o cineva. Nu poţi provoca renunţarea, dacă ea nu se întâmplă de la sine. Pentru că “tu” nu faci nimic. Nici măcar nu exişti.
Chiar şi atunci când există acest sentiment că “tu” încerci să O realizezi, că “tu” încerci să înţelegi Asta, că “tu” încerci să te eliberezi, acest “tu” nu are substanţă, este gol. Este o iluzie manifestându-se foarte real.
Da, se pare că acest proces de dispariţie a “eu”-lui este ca un roller coaster. Cel puţin aici aşa a fost. Destul de dureros, deranjant, confuz, deprimant, uneori, poate, se simţea o eliberare. Dar, în general, nu era prea frumos.
Căci toată viaţa ta se destramă – tot ceea ce ai crezut, tot ceea ce ai avut, tot ceea ce ai realizat, totul. Nu există un centru, nu există un cunoscător, nu există un văzător. S-a dus!
Dar amuzant e că n-a existat niciodată. Şi asta-i cu adevărat hilar. Râsul ăsta de sine însuşi, de acest joc al dualităţii, este, de asemenea, plinătate. Dar nu-l joacă nimeni. Este un joc fără sens. E o joacă în sine.
Viaţa se trăieşte pe sine. Corpul se mişcă singur. Nimeni nu face ceva.
Unii povestesc despre procesul prin care “eul” lor a dispărut şi ce li s-a întâmplat acum 10 sau 5 ani. Şi despre procesul prin care trec, cum par ei că se sting, iar apoi, uneori, au nevoie de confirmare dacă mai există sau nu.
Atâta timp cât se pune această întrebare, cu siguranţă, încă mai există iluzia separării. Pentru că atunci când “eul” pică, nu-i nicio îndoială. Nu se pune problema.
Însă (iluminarea) nu poate fi cunoscută. Cunoscătorul este mort. Cunoscătorul era iluzia. Cunoscătorul nu a existat niciodată.
Da, dar “eu, în calitate de părelnic cunoscător, vreau să ştiu Asta”. Iar mintea încearcă să-şi dea seama, să înţeleagă, să cunoască Asta. Dar nu există niciun proces. Nu există nicio cale către Asta. Procesul se petrece doar în cadrul visului. Visul separării. Visul că “eu” mă apropii de Asta.
Pentru că-i clar că, altfel, mă îndrept spre sfârşitul “meu”, spre moartea “mea”. Dar “eu” nu vreau să mor. Vreau să fiu eliberat. Îmi caut împlinirea, să-mi găsesc această împlinire înainte să mor.
Dar căutarea nu se opreşte prin găsirea a ceva. Ci percepând că totul e deja plinătatea ce apare ca dualitate. Dar chiar şi asta se percepe fără un văzător.
Da, minunat de fără speranţă pentru “eu”… Căci cum poate exista speranţă pentru “eu”, când el este acelaşi vis al nimănui?! Visul separării, visul de “eu” aparent se întâmplă; şi totuşi, nu se întâmplă.
Întotdeauna spun că, deşi pare să fie realizarea supremă sau adevărul final sau cea mai mare dorinţă… (Bine, să folosim cuvântul iluminare.) Chiar dacă se spune că nu există iluminare personală, “eu” tot vreau să înţeleg, să experimentez despre ce se vorbeşte.
De fapt, este foarte înspăimântător. “Eu” nu vrea Asta. “Eu” vreau să continue. Nu vrea să moară. Doar că sfârşitul separării (să folosim cuvântul iluminare) este sfârşitul celui care doreşte această iluminare, a celui care caută această împlinire, care simte o lipsă.
Şi acum se vede că întotdeauna exista împlinirea, plinătatea, libertatea ce apărea ca limitare, separare. Este atât de liberă încât poate apărea ca orice.
Şi, deşi în vis simt că mi se întâmplă “mie”, nu se întâmplă cuiva. Pur şi simplu, se întâmplă. Nu există nimeni în corp, cineva care să experimenteze lucruri. Este un vis.
Un vis care se visează pe sine, precum un vis de noapte. Se simte foarte real, că orice se întâmplă mi se întâmplă “mie”. Dar era un vis. Nu era un “tu” real. Aşa este şi acest vis cu ochii deschişi, care pare atât de real.
“Mă simt real.”
“Viaţa mea pare reală.”
“Eu exist.”
“Eu sunt aici.”
“Mă mişc prin timp şi spaţiu.”
“Am realizări.”
“Am ataşamente.”
“Am un scop. Am un sens. Am speranţe.”
“Am o identitate.” (Mereu mă încurc la acest cuvânt.)
Diverse reguli.
Povestea “mea”...
Dar nu-i a cuiva. Este doar desfăşurarea vieţii, însuşită apoi de această senzaţie de separare. Că mi-ar aparţine “mie”. Şi asta cauzează o suferinţă.
Dar, de asemenea, este frumos ceea ce există. Nu pentru “eu”. Nu, totul este atât de, atât de inocent. Atât de, atât de liber. Totală cădere în gol. Desfăşurare nesfârşită. Şi totuşi, fără a pleca nicăieri. Fără o îndepărtare. Fără o sosire.
Nu există viitor. Nu există trecut. Există doar acest viu plin şi gol. Imposibil de necunoscut.
Da. “Eu” vreau să ştie, dar Asta nu poate fi cunoscută. Moartea este necunoscută. Dar “eu” are nevoie de această siguranţă. Are nevoie să ştie. Aşa că întreabă: ce se întâmplă după moarte? după ce a dispărut “eul”...?
Dar nu există niciun răspuns. Totul este o poveste. Iar răspunsul ridică imediat o altă întrebare. Un şir nesfârşit de întrebări. Încercând a înţelege ceea ce nu poate fi înţeles.
Nu există nicio separare. Încercarea de a înţelege este deja, şi ea, eliberare, libertate. Un joc de-a v-aţi ascunselea. O distracţie. Dar nu că cineva s-ar distra. Nu. Este doar o descriere a acestui joc imposibil de cunoscut care se pare că s-ar desfăşura.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
15 martie 2025
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=b3Aot2KCSd4
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Ere Non-duality, videoclip publicat de Ellis pe 24 februarie 2025.