Jennifer Aldoretta a devenit ca un „os golit pe dinăuntru”, cum spun iniţiaţii indieni apalaşi (hollow bone), iar acum ea ne împărtăşeşte din propria-i experienţă spirituală. În disoluţia identităţii separate, a avut doi maeştri: şamanismul şi corpul fizic. Devii gol pe dinăuntru când trăieşti, deşi ai murit realmente. Pierzându-ţi sinele, pierzi întreaga lume. Fără un „eu” devine greu să te angrenezi cu alţi oameni, care te privesc ca pe un sine, când, de fapt, nu există un astfel de sine. Site-ul autoarei: hollowb.one
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Ninge afară acum şi este foarte frumos. Sunt cu faţa la fereastră din bucătărie, pentru că oferă o lumină bună pentru videoclipuri. Şi este atât de frumos să privesc fulgii de zăpadă.
S-a vorbit în ultima vreme de cuvântul samadhi, aşa că voi comenta în acest videoclip despre el, despre înţelegerea mea actuală şi cum această înţelegere a evoluat pe măsura desfăşurării şi adâncirii acestui proces de golire sau de trezire.
Deci, cuvântul sanscrit samadhi se traduce prin absorbire. Şi simt că toţi avem cumva experienţa absorbirii, de pildă, când e vorba de un flux de creativitate… Sau, pentru oamenii care sunt mai activi sau sportivi, absorbirea are loc atunci când mişti corpul. Sau dacă faci ceva ce-ţi place, poate când găteşti la bucătărie, sau altceva ce ţi se potriveşte, dansul...
Ceea ce vei observa în acele stări profunde de flux, de absorbire sau samadhi, este că tu nu eşti prezent atunci. Te pierzi pe tine însuţi. Sinele tău se dizolvă şi există o absorbire completă doar în Asta, în simţuri, în experienţa directă a momentului, o absorbire completă.
Şi dacă studiaţi cuvântul absorbire, el este mişcarea de la dualitate la non-dualitate. Dualitatea înseamnă doi, non-dualitatea înseamnă non-doi. Iar absorbirea necesită doi, este atragerea unui lucru în altul până când devin un singur lucru. Cum s-ar spune, picătura de apă este absorbită în ocean.
Deci absorbirea, absorbirea completă este absorbirea a ce? Este absorbirea „ta”. Tu dispari în acest acum, în aici, în fiire, în doar-Asta.
De multe ori, în aceste stări de flux profund, gândurile se opresc şi este doar pura prezenţă, o prezenţă totală. Şi de aceea iubim atât de mult aceste stări, de aceea iubim fluxurile creative, de aceea încercăm atâtea lucruri, cum ar fi psihedelicele, care oferă şi ele acces la această stare. Toate aceste lucruri la facem pentru ceea ce numim experienţe beatifice.
Făcând parte din comunitatea yoga de un număr destul de mare de ani, am auzit cuvintele samadhi şi beatitudine folosite alternativ. Şi, într-un fel, este adevărat, pentru că atunci când nu există un “eu”, un simţ al sinelui, este o trăire foarte fericită, o experienţă de adâncă pace, este o experienţă foarte profundă şi minunată.
Dar ce am descoperit că se întâmplă – fiindcă facilitez ceremonii cu substanţe psihedelice, şi am observat asta în legătură cu psihedelicele, dar putem spune acelaşi lucru oricând se experimentează o stare de absorbire – atunci când sinele revine, începe să caute să prindă din nou acea trăire. Dar, din păcate, el nu a fost prezent atunci, aşa că nu poate... nu are sens ca tocmai el să caute să o prindă.
Şi va crea un concept despre ce a fost acea experienţă, astfel încât, poate data viitoare, va fi şi el prezent pentru a o putea trăi. El vrea să fie acolo pentru a o trăi, dar e imposibil. Nu merge aşa.
Deci, ce vreau să spun prin absorbire, vorbind la concret? Vreau să vorbesc foarte practic, fiindcă absorbirea nu este ceva mistic. Putem avea experienţe profunde în orice moment în care apare uitarea-de-sine, când senzaţia că suntem separaţi se dizolvă. Cu toţii am avut astfel de momente, care nu sunt doar experienţe mistice, magice, divine, ci sunt foarte obişnuite.
Iar adevărata absorbire, samadhi, este o experienţă foarte obişnuită, însă mintea îi atribuie acelei experienţe o fericire nesfârşită. Şi cred că şi eu am făcut-o, pentru că, de multe ori, atunci când avem o stare de flux, este plină de bucurie. E ca în acele zile când cineva îţi taie calea în trafic sau îţi spune ceva urât, dar îţi zici “şi ce dacă?!”, nu contează, nu te atinge, nu are unde să te atingă.
Deci absorbirea, absorbirea în ce? În ce anume este absorbit sinele sau în ce se dizolvă? Ce mai rămâne?
Este doar Asta. Sunt simţurile... senzaţia, câmpul vizual, sunetul, vederea, mirosul, gustul... chiar şi gândul. Dar vedeţi, chestia este că trăim într-o lume a gândirii. Conştiinţa a fost condiţionată să trăiască în gândire şi creăm o lume a imaginaţiei în gând, în minte. Iar asta ne scoate din simţuri şi ne duce sus, în cap. Şi trăim acolo.
Aşa că în momentele în care există o prezenţă profundă, o absorbire, mintea este, de obicei, foarte liniştită (dacă aţi observat asta), mintea este de obicei tăcută. Acesta-i un motiv pentru care ne simţim atât de minunat, fiindcă mintea se linişteşte. Nu mai e acea luptă permanentă cu ceea ce se întâmplă, ci doar o curgere.
Iar în acele momente, dacă ai observat vreodată asta, dacă eşti cu adevărat atent sau sincer cu tine însuţi, nu poţi spune că ai făcut vreo alegere în acel moment. A fost doar o acţiune. Se întâmplă o acţiune, pur şi simplu. Nu e acolo cineva care ia decizii, nu-i un cineva care face ceva, nu există un făptuitor. E doar o acţiune. E doar experienţa directă.
După ce am trecut printr-un astfel de proces de trezire sau de realizare, experienţa mea s-a adâncit. Acum absorbirea e completă, o scufundare în simţuri. Dar asta nu înseamnă că nu mai vin şi gânduri. Doar că nu sunt crezute. Se vede foarte clar că sunt imaginare.
Prin urmare, există doar o orientare constantă spre simţuri, adică spre necunoscut. Mintea încearcă să facă cunoscut necunoscutul etichetându-l şi dându-i un sens şi încercând să-l prezică şi împotrivindu-i-se, dar, de fapt, nu poate. Aşadar, pentru minte, calea către absorbire este înfricoşătoare, este un necunoscut total, este renunţarea la control.
Cred că ceea ce vreau să spun este că adevăratul samadhi, adevărata absorbire nu este o experienţă de moment, ci devine realitatea trăită clipă de clipă. Adică, există o absorbire în orice se întâmplă acum. Este o absorbire în câmpul vizual. Şi nu mai există un sine care să medieze percepţia. Nu mai există filtrul sau vălul eu-lui care să stea între conştiinţă şi percepţie.
Astfel că ocazia de a simţi acele momente de samadhi, de absorbire este nu atât ca un loc de vizitat uneori – căci e foarte uşor să fii prins în această capcană. Din experienţa pe care o am cu psihedelicele, există adesea această tendinţă de a reveni la psihedelice din nou şi din nou, fiindcă oferă experienţa de samadhi, în care ne simţim atât de bine. Aşa că samadhi devine acel loc pe care încercăm să-l vizităm mereu.
Dar asta-i o înţelegere total greşită. Ocazia nu este dată ca samadhi să fie un loc de vizitat, ci să devină experienţa trăită zi cu zi, clipă de clipă.
Însă cum se simte asta în realitate e foarte diferit de ceea ce va încerca mintea să conceptualizeze. Samadhi nu este un concept. Absorbirea nu este un concept intelectual, nu este o înţelegere de genul “O, da, a fi prezent”, ci înseamnă absorbirea în orice se întâmplă.
De pildă, ar putea fi o absorbire în mâhnire. Tocmai am avut această experienţă recent, după moartea lui Bailey, este o absorbire completă. Nu mai există persoana care trăieşte supărarea sau care rezistă tristeţii, există doar jelirea. Trăirea din plin a întristării.
Sau ar putea fi o absorbire în bucurie. Absorbirea în privirea fulgilor de zăpadă care dansează afară. Absorbirea în sunete. Intermediarul nu mai există. Sinele, persoana care experimentează nu mai există. Ăsta-i cel care este absorbit, care dispare. E doar trăirea, doar fulgii de zăpadă, doar sunetul. Există doar senzaţia, doar întristarea.
Sau există doar bucuria, doar furia. Sau poate e doar un gând sau doar o poveste. Totuşi, acum se vede clar... odată cu absorbirea, nu mai apare confuzia că eu aş fi totuna cu gândul sau că gândul ar fi real. Gândul este văzut ca fiind o iluzie, ca fiind imaginar. Şi există absorbirea în doar ce există aici. Doar ceea ce este aici.
Prin urmare, este nevoie de seriozitate şi o dorinţă reală pentru ca acea absorbire sau samadhi să devină realitatea trăită. Necesită să fii deschis spre tot ceea ce vine spre tine şi să-i spui “da”.
Însă nu vreau să introduc confuzii, căci şi eu am avut această nelămurire, anume că asta ar însemna să mă fac preş sau să permit orice. De pildă, când cineva te tratează într-un mod neplăcut sau profită de tine. Nu înseamnă să tolerăm şi să permitem asta, pentru că uneori se întâmplă să vină în corp sentimentul de “nu”, de genul “la naiba, totul are o limită!”.
Deci sunt toate astea, orice vine, fără a respinge nimic din ceea ce vine. Este un “da” pentru ceea ce se mi întâmplă acum - poate că cineva se poartă urât cu mine - şi este, de asemenea, un “da” pentru senzaţia care mă îndeamnă să pun nişte limite.
Prin urmare, în acea deschidere, în invitarea absorbirii, în orientarea spre absorbire, spre samadhi, există o sfidare directă la adresa a ceea ce crezi că ai fi. Căci tocmai sinele, eul este absorbit, iar prin orientarea către ceea ce se întâmplă, ieşind din minte, din poveşti, din imaginaţie, din concepte intelectuale, apare o sfidare a identităţii, a ceea ce crezi tu că ai fi. Se stârneşte, e provocat acest intermediar care va fi absorbit prin samadhi.
Deci samadhi nu este un concept, nu este un loc pe care îl vizitezi, nu este o stare veşnică de fericire. Beatitudinea nu este acelaşi lucru cu fericirea. Beatitudinea este când eşti absorbit în mâhnire. Absorbirea în mâhnire este beatitudine, atunci când nu există cineva care să o trăiască. Când nu există împotrivire la ea, chiar şi mâhnirea este beatitudine.
Prin urmare, mintea face din beatitudine ceva neadevărat. Mintea nu poate experimenta absorbirea. Mintea nu poate experimenta samadhi. Vrea s-o înţeleagă, vrea să afle cum s-o obţină, cum s-o revendice, cum s-o păstreze, dar nu funcţionează aşa, pentru că atunci dispare identificarea cu mintea. Şi tot ce rămâne este doar ceea ce există aici, experienţa directă a orice se întâmplă. Toate faţetele a ceea ce se întâmplă.
Deci samadhi nu este o chestie spirituală. Nu este ceva mistic. Este foarte concret. Este foarte obişnuit. Dumnezeu nu este mistic. Dumnezeu înseamnă lucrurile obişnuite pe care le trecem cu vederea. Şi tocmai asta-i beleaua. 😊 Asta-i beleaua din toată treaba asta. Mintea face din Dumnezeu sau din Unime, din trezire, din iluminare o face să pară o chestie mistică incredibilă.
Numai că atunci când o vezi cu adevărat şi când se întâmplă în realitate, apare o înţelegere de genul “la naiba!”, fiindcă e vorba doar de lucrurile obişnuite, de cele banale. E vorba de lucruri cât se poate de omeneşti, e vorba de căderea fulgilor de zăpadă. Asta e tot. Şi este superb.
Asta este tot. Nu mai e nimic dincolo de asta. Este sunetul ceainicului care fierbe acum. E mireasma ceaiului din cameră. Asta este tot. Asta-i absorbirea. Dar noi nu dăm atenţie...
Într-o fază a acestui proces, eu chiar am renunţat la toate aspectele omeneşti, cele obişnuite. Încercam să le transcend. Dar apoi s-a petrecut o întoarcere la 180 de grade pentru a realiza că “O, nu aşa! Asta este tot…”. Ceea ce se întâmplă acum este totul. Orice s-ar întâmpla, plăcut sau neplăcut. Chiar şi împotrivirea la ceea-ce-este, chiar şi confuzia este tot Asta.
Este o invitaţie de a începe să ne orientăm către simţuri. Asta este samadhi. Asta este absorbirea completă.
Însă nu este ceva ce poţi urmări. Mintea încearcă să o pândească. Nu poţi urmări s-o prinzi, pentru că este dintotdeauna aici. Mintea şi gândurile... Trăim într-o lume a încrederii în minte şi în poveşti, iar asta ne distrage de la samadhi, deşi e mereu aici, e chiar aici. Ceea ce cauţi este, efectiv, totul. Priveşte în jur, simte orice e de simţit. Asta era ce cauţi. Asta ai căutat mereu.
Nu-i aşa că-i o nebunie?! Nu-i aşa că-i incredibil?!
Dar când vezi asta direct... Ai putea înţelege asta şi conceptual, dar când îţi pică fisa, totul se schimbă. Totodată, nimic nu se schimbă, deoarece a fost întotdeauna aşa. Doar că acum o vezi clar, o observi, acum o trăieşti. Eşti absorbit în ea. Nu mai există intermediarul “eu”, sinele tău.
Ar putea fi vorba de o frustrare, când cineva te calcă pe nervi. Aia este samadhi. Este absorbirea în trăirea aia, nu respingerea ei, nu încercarea de a o schimba. Sunt toate chestiile omeneşti. Toate lucrurile omeneşti de care ne ferim: este durerea, este bucuria, este totul. Oriunde te uiţi, orice atingi, aia e tot.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
24 martie 2025
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=MJ3Phr0nV6o
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Hollow Bone Ranch, videoclip publicat pe 23 februarie 2025.