Jim Newman îşi expune într-o întâlnire pe Zoom viziunea nondualistă în cuvinte laconice, sibilinice. Numeroşii săi urmăritori au impresia că înţeleg ce spune iluminatul. Însă, din discuţia directă cu el, îşi dau seama că nu prea…
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Despre ce-i vorba în această întâlnire este atât de simplu. Este mai evident decât experienţa de a fi o persoană. Este mai real decât experienţa de a fi un individ separat.
Deci ceea ce apare, adică toate lucrurile, este, în acelaşi timp, niciun lucru. Este ceea ce nu poate fi numit, fiindcă e totul. Despre Asta este vorba. Orice se întâmplă, este chiar Asta. Şi, prin urmare, separarea este doar o aparenţă. Nu se bazează pe realitate. Ca acea aparenţă indivizibilă, este complet şi pe deplin ceea ce este. Adică nu ar putea fi mai mult decât este deja. Este întregul, plinătatea, Asta.
Şi astfel, este ceea ce este fără a avea nevoie să fie aşa. Fiind întreg şi complet aşa cum este, nu caută să devină nimic. Este deplin aşa cum apare.
Desigur, există o experienţă de separare, şi o parte din ea tocmai am spus că nu-i reală. Şi va interpreta ceea ce am descris ca pe ceva ce ea trebuie să fie sau să devină. Ceva ce acea senzaţie de separare ar putea învăţa sau cunoaşte sau experimenta sau avea. Şi, în acest fel, va înţelege greşit, va transforma ceea ce vorbim într-un lucru. Nondualitatea sau nimicul sau plenitudinea devine un lucru pe care acea senzaţie de separare să o cunoască sau să o realizeze.
Şi astfel, senzaţia de separare simte că are valoare numai ceea ce ştie, realizează, experimentează, ratând ceea ce este deja complet evident, mai evident decât experienţa separării.
Deci, în acest sens, ceea ce descriem astăzi este cu adevărat gol. De fapt, totul este deja gol. Dar mă refeream la ce discutăm aici.
Însă chiar a spune asta e derutant, deoarece nu descriem nimic. Şi nu-i o salată de cuvinte. Ci senzaţia pe care individul o simte că ceea ce există ar fi cumva incomplet este iluzorie. Iar aici împărtăşim că asta nu-i adevărat.
Prin urmare, nu trebuie să se întâmple nimic. Desigur, asta nu-i ceva de practicat sau ceva de ştiut sau ceva de devenit, pentru că este deja aşa. Tot ceea ce va fi împărtăşit astăzi este doar despre ceea ce este deja. Este deja ceea ce jinduieşti.
Deci, ceea ce apare nu este bun sau rău ori corect sau greşit. Nu-i în acel fel, pentru că este deja acea plinătate, acea desăvârşire. Nimic nu este exclus. Nu există un mod corect sau greşit în care să se prezinte Asta. Totul este inclus. Totul este acea plinătate, acel inexprimabil.
Asta este ceea ce se întâmplă. Prin urmare, nu are nicio valoare ceea ce discutăm aici. Nu vorbim despre un obiectiv sau o cale. Pur şi simplu, nu este vorba despre tine. Tu, adică senzaţia de a fi un individ separat. Nu este vorba despre "tu".
Vom vorbi despre "tu", pentru că va apărea şi va spune: “Nu aşa simt. Nu asta ştiu. Ce legătură are cu mine?" Nu are legătură. Deci, într-un fel, pentru individ, este destul de frustrant, poate chiar un mesaj debusolant, pentru că nu se referă la această nevoie a individului de a deveni, la convingerea pe care o are că Asta ar fi incompletă, iar împlinirea ar fi o experienţă pe care "eul" o va avea la un moment dat în viitor.
Aude totul prin acest filtru. Iar acest mesaj, ceea ce vorbim aici nu are nicio legătură cu asta. Mesajul nu face decât să sublinieze că ceea ce există deja este întreg şi complet.
Iar pretenţia individului se naşte din experienţa iluzorie că aparenţa sau că individul ar fi real. Desigur, asta nu înseamnă că aparenţa nu ar fi reală. Dar nu este reală în modul în care o percepe individul. Nu are acea nevoie, acea soliditate sau acea pretenţie. Adică, se pare că o are, dar numai în experienţa iluzorie a individului.
Deci, acea experienţă iluzorie a individului nu este o pretenţie. Este şi plinătate, completitudine şi totalitate - aşa cum este tot restul.
Aasta a fost introducerea. Dacă cineva doreşte să spună ceva despre asta. Nu că ar fi ceva de spus.
- Înţeleg ce vrei să spui. O schimbare de percepţie, o viziune diferită asupra lucrurilor. Şi totuşi, nu vreau să renunţ la vis. Şi chiar sufăr pentru că o văd, şi este ca şi cum ai sta pe marginea unei stânci, fără să vrei să sari, ţinându-te cu unghiile. Şi recunosc acest lucru, şi nu mi-e ruşine să spun că nu vreau să renunţ la "eu". Şi dacă aş putea să adorm la loc, aş face-o. Aşa că mă aflu la un fel de prag. Aş putea să te întreb: ce ar trebui să fac? Dar ştiu deja răspunsul.
- Şi care este răspunsul?
- Nu există niciun răspuns.
- Ba nu, nu există niciun tu.
- Corect.
- Tot ceea ce ai descris este o poveste de-a lui "eu".
- Corect.
- Povestea "eu"-lui spune că ceva trebuie să se întâmple.
- Corect.
- Renunţarea, de exemplu.
- Nu pot renunţa la această poveste.
- Nu, dar tocmai asta-i povestea.
- Corect.
- Că ar exista o pretenţie...
- Povestea mă reţine, cel puţin aşa pare.
- Nu, nu. Nimic nu reţine nimic deja.
- Corect.
- Povestea că trebuie să renunţi la ceva este o poveste. Este o iluzie.
- Da, aud asta, simt asta, rezonez cu asta, dar nu mă pot alătura.
- Nu, nu o vei face niciodată. Cum ai putea să te alături la totul?!
- Corect. Ai dreptate.
- Da.
- Când spui că mă pot relaxa, iar apoi se va întâmpla ceva, un tip de pe stradă va spune ceva, şi bum ! Deci trebuie să mă odihnesc, să mă relaxez. Dar da, nu ştiu ce caut. Ştiu că am găsit deja.
- Ei bine, individul nu se poate abţine să nu caute ceva.
- Corect. Îl urăsc pe acel individ.
- Nu, nu trebuie. Cea mai mare dependenţă este cunoaşterea. Ştiind că vrei să renunţi, ştiind că urăşti asta, toate acestea reprezintă acelaşi sentiment de separare. Iluzia că există un "tu" care ar putea renunţa, sau că are ceva, sau că ceva trebuie să se întâmple. Toate sunt aceeaşi iluzie.
- Ţi-am spus într-o convorbire anterioară, sunt un fost filosof, psihanalist, dependent în recuperare. Aşa că da, vreau asta.
- Ce vrei?
- Libertate.
- Nimeni nu capătă libertatea.
- Corect. O vreau totuşi.
- Sigur că da. Pentru că individul are sentimentul că Asta e incompletă.
- Corect, corect.
- Astfel, el vede libertatea ca pe un obiect, ca pe ceva ce ar putea obţine. Iar individul care se împotriveşte la Asta spune: "Nu, eu tot o vreau". Iar Asta este tot ceea ce nu poate fi numit.
- Corect.
- Totul.
- Şi asta este o tortură pentru mine. Dă-mi voie să te întreb, pentru că te-am auzit altă dată... De ce aş vrea Asta? Trăiesc această tortură.
- Nu o vrei.
- Corect.
- Eul vrea tortura.
- Corect.
- Vrea lupta. Vrea să simtă că trebuie să renunţe. Eu-lui îi este şi frică de orice ar fi Asta.
- Şi sunt torturat. Iar dacă aş da drumul, nu simt decât tortura.
- Absolut. Ei bine, asta e tot ce se poate şti. Ceea ce discutăm nu este altceva de cunoscut.
- Corect.
- Caută altceva pe care să-l cunoscă. Spune că "asta nu-i libertate, pentru că nu o cunosc". Spune că "asta nu-i întreagă pentru că eu n-o cunosc".
- Corect.
- Da, asta-i o iluzie.
- Şi din nou, aud ce spui. Dar sunt într-o asemenea tortură. Probabil de asta eram alcoolic, mort de beat.
- Unde locuieşti?
- New York. Ne vedem săptămâna viitoare. Ne vom întâlni în persoană.
- Bine.
- Am nevoie de ceva din Shakti-ul tău, frate, pentru că, chiar dacă tu nu-l poţi da, îl vreau şi vin să-l iau. 😃
- Vei fi foarte dezamăgit. 😃
- Ştiu. Sunt deja.
- E bine să fii pregătit. Bună treabă...
- Mulţumesc. Apreciez.
- Mulţumesc, David.
*
- Am revenit. Dar dacă separarea este realitatea şi Asta e visul? Următoarea mea întrebare ar fi: cum aş putea să ştiu? Dar în logica ta, nu este nevoie să ştii.
- Îndoiala este aceeaşi energie ca şi credinţa.
- Corect.
- Iar individul este în mare parte credinţă. Aşa că îndoiala va fi doar o parte din ea. Aşa că atunci când aude ceva ce nu poate pricepe, va aduce îndoială. Dacă aude ceva care sună bine sau pe care îl poate realiza, va avea credinţă.
- Dar eu nu vreau să caut niciuna dintre acestea două.
- Nu depinde de tine. Nu este vorba că tu vrei sau nu vrei. Cred că-ţi scapă esenţa, anume că dorinţa persoanei de a găsi totalitatea este fără speranţă.
- Corect.
- Nu este vorba de a renunţa sau de a fi dependent sau nu. Nu e vorba de nimic. Lipsa de speranţă este dublă. În primul rând, totul este deja deplin, în sensul că este complet perfect în sine. Şi asta se referă şi la individ.
Iar în celălalt sens, individul este o iluzie care caută un eveniment pentru ca Asta să devină ceea ce este deja. Ceea ce nu se întâmplă niciodată. Nu se poate întâmpla, din cauză că nu există niciun individ care să se dizolve. Şi nu există nimeni separat de plinătate pentru a o găsi.
- Deci, ar fi corect să spun că lipsa mea de speranţă, pentru că m-am simţit fără speranţă sau lipsit de încredere, chiar şi asta în sine este tot un fel nenorocit de a mă agăţa de o speranţă sau de ceva în care să am încredere?
- Nu are nimic de-a face cu a te agăţa sau a nu. Atâta timp cât există persoana... visul individualităţii este o senzaţie de a te agăţa, este un sentiment de a avea.
- Pentru că mă regăsesc în experienţa fricii, a lipsei de speranţă, a lipsei de încredere. Astea sunt cuvinte, dar asta este experienţa mea imediată. Desigur, ştiu că mă gândesc, dar pur şi simplu, le simt. Şi presupun că atunci când o să dau drumul...
- Nu o să dai.
- Nu?
- Şi nu există un individ separat care să aibă un "eu". Nu există un cineva care să aibă un "eu".
- Deci mă împingi şi mai mult să renunţ la experienţă.
- Nu există absolut nicio împingere.
- Corect. În regulă.
- Nu există nimic de împins şi nici încotro să împingi.
- În regulă.
- Există doar totalitatea.
- În regulă.
- Asta include totul.
- Corect. Cunosc limbajul, încă mă apropii de ea, dar există doar totalitatea pe care eul crede că o poate experimenta.
- Da, absolut.
- Aici m-am încurcat...
- Ei bine, acum în această conversaţie sau la acest tip de întâlniri, totalitatea sună ca ceva ce eul şi-ar putea dori.
- Corect.
- Într-o altă întâlnire, ar putea fi un alt lucru pe care şi l-ar dori.
- Corect. În regulă. Sunt tot mai aproape. M-am prins. Mulţumesc.
- Mulţumesc, David.
- Bună, Katerina.
- Bună ziua. Îţi mulţumesc că faci asta. Întrebarea mea este: cât de mult acest sentiment de sine prezent în mine influenţează cursul evenimentelor, povestea?
- Influenţează enorm, pentru că senzaţia este că evenimentele au legătură cu devenirea individului, ceea ce este o suprapunere peste naturalul a ceea ce există.
- În regulă. Deci, în poveste, evenimentele ar fi diferite fără senzaţia de sine, poate?
- Da, exact. Poate. Cine ştie? Nu ar exista nicio căutare, nu în sensul la care ne referim noi. Nu ar mai exista căutarea totalităţii sau unimii.
- Acum, aici, nu mai există căutare de nimic, pentru că totul este clar, dar senzaţia de sine...
- Căutarea nu este neapărat o activitate pe care individul ar recunoaşte-o ca atare. Atunci când acest sentiment de separare apare în corp, el este permanent, în mod neîncetat, absolut tot ceea ce apare este luat în considerare, în sensul de "ce e aici pentru mine?", ordonând totul după sensul şi scopul său, ordonând totul după dorinţa sa de a găsi ceva. Este ca o energie care vrea să apuce totul.
Chiar dacă nu există nicio căutare spirituală sau de altă natură, acolo unde există un individ, există şi căutare.
- În regulă. Tocmai am avut un accident, şi mă întrebam, în poveste, cu toţii vrem să evităm lucrurile care creează durere.
- Oh, asta nu e o poveste, aşa cum spunea Harrison. Este firesc. Aşa se întâmplă, aparent.
- Da, dar mă gândesc că dacă sentimentul de sine nu ar fi aici, poate că aş fi evitat accidentul, de exemplu.
- Păi, nu poţi să ştii.
- N-ai cum să ştii, da. Deci influenţează, pentru că este ceva nevrotic, şi influenţează cursul evenimentelor.
- Aşa este, da. Dar cursul evenimentelor este doar o aparenţă a Ceea ce nu poate fi numit.
- În teorie, da.
- Cred că tocmai asta vorbim în această reuniune. 😃 Nu este o teorie. Este, de fapt, tot ceea ce se întâmplă deja.
- Înţeleg, dar ziceam "în teorie", fiindcă atunci când există acest sentiment de separare, el este experimentat direct, trăit. De aceea este "în teorie" pentru mine.
- Da.
- Altfel, nu ar fi existat această separare aici.
- Da.
- În regulă.
- Bine, mulţumesc.
- Asta am vrut să clarific.
- Bine, grozav. Mulţumesc.
*
- Bună, din nou. Sunt încă blocată, totuşi. Cum ar putea un sentiment iluzoriu să influenţeze cursul evenimentelor? Este o iluzie. Am crezut că lucrurile se desfăşoară în mod natural, că deciziile sunt luate în mod natural prin corp, minte, sistem, genetică şi totul. Şi apoi, după aceea, apare acest sentiment de separare care apucă şi spune "ăsta este al meu".
- Da.
- Deci, ce anume determină decizia? Este corpul-minte natural sau...?
- Ei bine, senzaţia de separare o influenţează. Are sentimentul de necesitate, are sentimentul că lucrurile trebuie să devină cumva. Deci, dacă nu ar exista individ, nu ar exista biserici, nu ar exista cercuri de meditaţie sau sanghas.
- În regulă. Deci, în acest sens, s-ar spune că există o alegere liberă?
- Oh, nu, deloc. Nu, deloc.
- Se face o alegere diferită de cea naturală.
- Da.
- În regulă.
- Ei bine, nu există nicio alegere nefirească. Tot ceea ce apare este nimicul ce pare să se întâmple. Şi nimicul poate apărea ca un individ separat care simte că aparenţa este incompletă şi, prin urmare, ceva trebuie să se întâmple. Şi sentimentul că ceva anume trebuie să se întâmple, în funcţie de povestea individului respectiv, are nişte efecte evidente.
- Deci, capcana aici este că încercăm să scăpăm de sentimentul de sine, pentru a crea o viaţă mai bună.
- Da, o experienţă mai bună.
- O experienţă mai bună.
- Da.
- Însă experienţa prezentă este singura... Dar aici m-am blocat. Experienţa pe care o trăiesc nu este singura disponibilă. Exista şi o altă experienţă în care, de exemplu, nu aş fi avut accidentul...
- Da, da. Păi, individul vine mereu cu posibilităţi pentru o experienţă mai bună, cum ar fi posibilitatea să nu aibă un accident.
- Dacă sentimentul de sine nu ar fi existat aici, poate că l-aş fi evitat.
- Cine ştie?!
- Cine ştie?!
- Poate că ai fi murit.
- În regulă. Da, cine ştie?!
- Poate că ar fi fost exact aşa cum este. 😃
- Este adevărat.
- Individul depinde complet de aparenţe şi astfel, toată valoarea pe care o acordă, o are sau o simte este legată de ceea ce se întâmplă în aparenţă.
- Da, încearcă să aibă terapie pentru a netezi asperităţile vieţii.
- Păi, nu contează ce este. Doar să fie o experienţă mai bună. Este în căutarea unei experienţe mai bune.
- Bine, bine.
- În cele din urmă, e vorba despre încercarea de a deveni suficient de bun.
- Niciodată nu e suficient de bine, da.
- Da. Şi nu este.
- Deci realitatea exterioară nu este suficient de bună...
- Ei bine, persoanele sunt diferite. Unele sunt mai interne, altele sunt mai externe. “Nu sunt suficient de bun” sau “aparenţele nu sunt suficient de bune”, dar "insuficient de bun" este prezent.
- Bine, bine, mulţumesc.
- Mulţumesc şi eu.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
6 aprilie 2025
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=RKC22qH3u2U
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Jim Newman, videoclip publicat pe 17 februarie 2025.