< Pagina Nondualitate radicală
Iluminata Lisa Cairns vorbeşte despre cele două aspecte ale trezirii nonduale: iubirea şi vidul; şi despre practica interogaţiei de sine "Cine sunt eu?".
Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
«Deci, ce rol joacă iubirea în trezirea non-duală…
Cred că, deseori, se întâmplă două lucruri diferite în Trezire. Există Trezirea ca vid, ca impersonalitate, ca un loc gol, înţelegerea – dar nu ca un gând sau ca o idee – ci transformarea energetică sau perceperea faptului că Asta este nimic, este vid. Apare percepţia că aici este gol acum, că nu există nimic aici, nu-i nimeni aici.
Acesta ar fi aspectul de Vid. E constatarea că nimic nu s-a întâmplat vreodată cu adevărat, că ceea ce se întâmplă este complet gol şi lipsit de orice, şi totuşi, în Asta există totul. Astfel că Totalitatea este şi Vidul.
Deci poate exista acest tip de Trezire; iar apoi mai există şi Trezirea ca iubire.
Aspectul de iubire este un sentiment de conexiune şi intimitate cu totul, senzaţia de lipsă de distanţă faţă de orice. Tu şi tot restul sunteţi una.
Iubirea este o intimitate. O intimitate cu totul.
Cele două aspecte merg mână în mână. Uneori se vede doar partea de gol, fără cea de iubire. Dar când sunt total împreună, când Nimicul fuzionează cu Totul, atunci este ca o moarte absolută, de parcă nu se întâmplă nimic şi nu există lume, nu există spaţiu, este o experienţă de Unitate.
Când există senzaţia de vid, senzaţia de nimic şi îţi pui toată atenţia în ea, cel care îşi pune atenţia începe să dispară – nu în toate cazurile, dar poate începe să dispară.
Iar apoi există această Iubire. Dar nu o iubire ca ceva intelectual, nu ca ceva personal.
Când suntem mai tineri, credem că iubirea este personală, că eul de aici iubeşte pe cineva. Dar de fapt, atunci când există un eu aici, e întotdeauna vorba despre o nevoie. Pentru cineva care iubeşte pe cineva, iubirea înseamnă să fie împlinit la un anumit nivel. Deci este vorba de o nevoie sau de o dorinţă – nu că ar fi ceva greşit în asta, doar că nu este Iubirea adevărată. Este o iubire bazată pe condiţionări, care vine şi pleacă şi se modifică. Deşi există o sămânţă de iubire acolo, totuşi, nu este Iubirea adevărată, ci doar o altă experienţă sau senzaţie. Este plină cu alte simţăminte, de genul a obţine ceea ce vrei, a te simţi satisfăcut, sau, poate, a te simţi superior sau competitiv. Sunt implicate şi alte simţăminte în ea.
Dragostea adevărată este necondiţionată. Nu iubeşte ceva doar în anumite condiţii. Nu se desfăşoară în timp. E simpla dispariţie a sinelui uman. Ca şi cum te-ai dizolva în Ceea ce eşti. Atunci apare această dragoste vie, naturală, care este Tot ce există.
Când iubirea se desfăşoară în timp, ea vine şi pleacă. Însă când apare recunoaşterea, această transformare energetică, atunci Iubirea nu vine şi nu pleacă. Poate scădea sau creşte în intensitate – din cauză că, atunci când eşti concentrat mai mult asupra lumii umane, trebuie să te focalizezi mai mult pe aspectele personale şi pe ceilalţi şi, prin urmare, eşti mai atent la acestea. Dar atunci când stai singur sau meditezi sau citeşti sau faci ceva foarte simplu, atunci acea Iubire poate prelua complet controlul, pentru că nu mai este nevoie de acel personaj care să navigheze prin lume.
Aşa că, deşi este mereu prezentă, Iubirea pare să varieze – cel puţin, pentru mine pare să varieze în intensitate – în funcţie de ceea ce se întâmplă. Dar este mereu acolo, este mereu accesibilă, este mereu dedesubtul a orice.
Şi îmbrăţişarea tuturor lucrurilor vine la pachet cu Vidul, cu detaşarea de orice.
Cred că asta sună cam gogonat, ca din gura unui hipster New-age (ceea ce şi sunt! 😊), dar este şi foarte practic, pentru că aşa se simte în realitate atunci când ieşi din minte şi gânduri. Totuşi, pentru mintea care mă ascultă acum, pare imposibil, din cauză că tot ce ştie ea se bazează pe relaţia subiect-obiect într-o realitate mentală. Dar oare ce erai tu înainte să intri în realitatea ta mentală? Ce eşti când realitatea ta mentală dispare?
Este fascinant că, atunci când dispare gândirea, nu mai există logică. Prin urmare, nu-ţi poţi aminti starea. Este un nu-ştiu-unde şi un nu-ştiu-ce. Noi ne amintim evenimente, ne amintim lucruri, ne amintim gânduri despre evenimente. Dar nu ne putem aminti nimicul. Şi asta-i fascinant.
Aşa că se pune întrebarea cine are Trezirea sau cine percepe Asta? S-ar părea că eu [Lisa] ştiu Asta, pentru că a existat un „înainte” şi un „după”. „Înainte” trăiam într-o realitate condiţionată şi acum există acest aparent „după”. Dar acel „înainte” este doar o amintire. Sunt chiar dispusă să renunţ la ea şi să recunosc că „nu ştiu”. Cu adevărat, numai această neştiinţă există. În fond, ce am putea să ştim aici, ce este această libertate când nu ştii nimic?
< Sus >
Care este dreptul tău din naştere? Dreptul din naştere nu a fost acela de a gândi. Nu toată lumea are capacitatea de a gândi într-o manieră complexă. Iar unii oameni nu vor putea gândi niciodată. Unii îşi pierd memoria, au leziuni cerebrale. Dreptul din naştere nu a fost acela de a gândi.
Atunci care a fost dreptul din naştere? Am putea răspunde în multe feluri, dar dreptul din naştere este să percepi Asta, mai presus de orice altceva. Să percepi Asta.
Şi nici măcar nu este cineva care percepe Asta. Am putea spune: Să fii Asta. Lucrul care nu se schimbă niciodată în decursul experienţelor este Asta, orice ar fi. Această Prezenţă vie şi trează.
Lucrul întotdeauna prezent este Asta. Ai avut vreodată un moment în care să nu fi existat Asta?
Acest moment.
Ceea ce se întâmplă.
De multe ori ai simţit Asta fără să existe persoana, fără gând, dar niciodată nu ai putut simţi Asta fără Asta. Iar ceea ce înţeleg prin Asta este „ceea ce se întâmplă”. Iar ceea ce se întâmplă este cu adevărat misterios, dar putem spune că are anumite calităţi, de pildă, există o percepţie acestei întâmplări. Dar nu o percepţie separată de Asta. Această întâmplare se percepe pe sine.
Iar această percepţie nu provine din interiorul corpului. Simţirea pe care o ai acum nu vine din interiorul corpului. Acela e doar un gând adăugat, anume că percepţia ar veni „din interiorul corpului”. În momentul în care se întâmplă, este experienţa pură ce cuprinde totul, inclusiv porţiuni din corp. Acum îmi pot vedea genunchii, îmi pot vedea mâinile, pot vedea o parte din păr, dar chiar şi astea sunt nişte interpretări mentale. În trăirea intimă dinainte să intervină gândirea, există doar Asta, fără altceva. Există doar această clipă şi nimic mai mult. Absolut fără niciun gând, fără nicio conceptualizare.
Conceptualizarea excesivă apare de la senzaţia din corp că un eu limitat experimentează lumea, iar acel eu raportează totul permanent la sine.
Există o impresie energetică, de parcă chiar ar fi cineva acolo. Iar în Trezire, tocmai impresia asta se schimbă şi se mai întâmplă o mulţime de chestii legate de Kundalini. Dar impresia asta nu este adevărată. Nu există un „eu” ca o energie în interiorul corpului. Se pare că Totalitatea priveşte prin acest corp – asta putem afirma intelectual, după eveniment – dar în momentul respectiv, nu se priveşte de nicăieri. Pur şi simplu, totul se întâmplă fără niciun martor. Atunci nu există nimeni care să ştie ce se petrece sau să poată gândi la Asta. Gândirea apare şi dispare în Ea. Acel „eu” care ştie sau nu ştie dispare în Ea. Apare şi dispare în Ea. Această Cunoaştere este pretutindeni şi nicăieri. Această mare Cunoaştere, această Cunoaştere fără gândire, această Cunoaştere care nu este cunoaştere. Este aici, pur şi simplu, trează şi nu ştie că este trează. Nu ştie că este adormită. Nu ştie că există un corp uman sau orice altceva. Doar este trează.
Şi atâta iubire... Este baza experienţei, baza fiinţei. Şi este complet goală.
Chiar acum, Cel care percepe este vidul. Ideea că ar exista acolo un „tu care percepe” este numai o idee, care creează o mulţime de gânduri inutile, care tind să se transforme în suferinţă, din cauză că mintea are impulsul să se gândească la probleme şi cum să le rezolve şi, astfel, „tu” devine o problemă. Iar atunci încep să se manifeste tot felul de tipare psihologice. Dar, de fapt, nu există acolo niciun „tu” care percepe.
Aceasta este o învăţătură extrem de profundă şi poate fi foarte periculoasă în mâini greşite şi cu o interpretare greşită. Aşa că, vă rog să citiţi derogarea de răspundere de pe site-ul meu şi vă rog să aveţi grijă când ascultaţi aceste videoclipuri, pentru că este o învăţătură atât de profundă. Practic, ce vă spun este că nu există nimeni care percepe acum. Însă, dacă timp de 50 de ani aţi crezut că „voi” percepeţi, acest lucru v-ar putea declanşa o adevărată criză existenţială. Iar dacă aveţi 20 de ani şi nu prea aveţi experienţă de viaţă, acest lucru ar putea să vă conducă la bizarerii în gândire. Şi totuşi, Asta este libertate absolută atunci când este recunoscută de „nimeni”. Numai că, adesea, persoana creează tot felul de interpretări şi probleme din Asta.
Deci cine este cel care priveşte acum? Cine priveşte? Cine aude? Cine gândeşte? Cine simte? Apare această reacţie reflexă, de genul „eu, eu fac toate astea”. Dar cine este acel eu? Cine este acel eu care pretinde a fi ceva?
< Sus >
Acea iubire, acel nicăieri orchestrează totul. Orchestrează totul.
Dar nu ca o entitate personificată. Căci natura minţii este să creadă că există o entitate în interiorul nostru numită Marea Conştiinţă, sau Marea Neştiinţă, care ne animă. Dar se întâmplă spontan, totul se iveşte din acel nicăieri. Nici măcar nu răsare, pentru că nu apare ca un val sau o mişcare unduită... ci se întâmplă instantaneu.
Iar pentru mine, asta este creativitatea. Toată viaţa m-a fascinat cum se iveşte din acel nicăieri. Într-un fel, viaţa este mereu animată din acel loc, chiar şi prin intermediul unui ego identificat, care pare să fie atât de suferind. Pe mine m-a fascinat să dau la o parte toate straturile rând pe rând, până când ajungi în acel loc în care creativitatea apare prin acest personaj. De acolo simţi că apare această Iubire faţă de tot şi acolo parcă totul este gol, totul pare impersonal.
Adică, vorbirea se întâmplă, dar nu este Lisa cea care vorbeşte. Creativitatea apare, dacă eşti un artist, dar nu persoana o produce. Vine din acest loc al Iubirii, vine din acest loc gol prin intermediul personajului Lisa. Şi creează personajul Lisa cu anumite emoţii şi sentimente, pentru a o anima în anumite moduri. Ajungi în acel punct critic de unde începe devenirea; senzaţia de a fi un „eu” e iniţiată chiar la marginea acelui vid sau gol. „Eu” intră în creaţie din acel vid.
Şi sentimentul este că totul apare din Iubire. Chiar şi când personajul este furios. Chiar şi pentru mine, uneori, când se manifestă vechile tipare de căutător spiritual, simt că ele provin tot din acea Iubire. Aşa că, unde este acel loc în tine? Tu, care stai acolo ascultându-mă, unde este acel loc al golului şi al iubirii? Este în inima fiinţei. Este esenţa ta. Este acolo tot timpul.
Dar atunci când te identifici cu persoana, este atâta focalizare pe identificare şi pe ceea ce ai şi nu ai, pe ceea ce simţi, pe ceea ce ai nevoie, pe ceea ce îţi doreşti, atâta focalizare pe astea, încât Esenţa este acoperită.
Deci acum este ca o întoarcere la ceva inerent în toate. Am putea spune că intri în inima fiinţei. Şi unii oameni o simt ca pe o retragere – înapoi, înapoi, înapoi – dar, de fapt, nu este nici înapoi, nici înainte, pentru că este peste tot în toate lucrurile.
Este ceva cu adevărat radical să regăseşti acel loc în tot ceea ce se întâmplă: în tristeţea şi disperarea personajului, în bunătatea personajului. Toate lucrurile par să se aşeze, suişurile şi coborâşurile personajului, când apare recunoaşterea. Dar ea există, de asemenea, şi dacă se întâmplă ceva foarte nasol. Eşti în acel loc al Iubirii chiar şi atunci când se întâmplă ceva nasol şi te întinzi în pat, te ghemuieşti şi plângi.
Ce fac majoritatea oamenilor este că încearcă să-şi găsească salvarea într-un eveniment viitor sau evitând un eveniment trecut. Deci îşi caută salvarea şi libertatea în orice altceva: în a câştiga suficienţi bani, în a avea copii, în a diminua durerea, în mâncare, alcool, sex, atenţie, faimă. E ca un continuu vis înceţoşat al unui „eu” iluzoriu care trebuie să obţină aceste lucruri pentru a fi liber.
Iar ceaţa asta-i foarte interesantă, fiindcă se transformă constant. Chiar dacă ai mai jucat acest joc de o mie de ori înainte, de pildă, încercând să-ţi găseşti un partener de viaţă, jocul se transformă şi simţi de parcă nu ai mai făcut-o niciodată şi că acesta ar fi cel mai important lucru din univers. Iar acest joc îţi menţine atenţia intens fixată pe persoană şi pe visul persoanei.
Imaginează-ţi că joci un joc pe calculator şi e foarte intens. Intensitatea acestui joc al căutării umple ecranul cu povestea „eu-lui” şi cu ceea ce ai realizat, cu ceea ce vei realiza, cu modul în care te văd oamenii, dacă eşti iubit sau nu eşti iubit, toată această dinamică intră în scenă. Dar nu e real.
Căci tu cauţi, de fapt, salvarea în propria-ţi inimă a fiinţei. Este cel mai frustrant şi frumos joc care a fost creat vreodată. Tu crezi că miza este acolo, în lumea personajului, unde „tu” încerci să obţii ceva, dar miza este în inima jocului, în Tine însuţi. Aşa că, câştigarea jocului înseamnă să te întorci la Tine însuţi.
Acesta este jocul vieţii...! Tot ceea ce ai căutat şi cauţi este în Tine însuţi. Pur şi simplu, nu este nicăieri în afară. Da, există plăcere şi durere şi, da, acest corp va fi atras întotdeauna de plăcere şi se va îndepărta de durere, aşa este el programat. Dar este vorba de a renunţa la această identitate care crede în joc. În loc să fie doar o întâmplare, este o identitate care crede în joc şi care îl joacă şi înregistrează permanent povestea lui „eu” şi trece prin suişurile şi coborâşurile tărâmului fermecat al lui hocus-pocus. „El nu mă iubeşte, ea mă iubeşte prea mult; eu doresc această persoană, eu nu vreau acea persoană; iar acea persoană vrea altă persoană” şi se tot petrec astfel de drame. Dar, pur şi simplu, nu este adevărat. Nu acolo e iubirea.
< Sus >
Nu ştiu prea multe despre practica interogaţiei de sine. Nu am practicat-o. O ştiu de la alţii care vorbesc despre ea, dar nu am stat să mă interiorizez şi să mă întreb „Cine sunt eu?”.
Cred că o parte din scopul ei ar fi să epuizezi căutarea. Deci tot întrebând şi răspunzând la întrebare şi văzând că nu dai peste adevăr, epuizezi subiectul. „Eu sunt şi omul de succes, dar eu sunt şi ratatul care tocmai a dat-o-n bară, eu sunt toate aceste lucruri.”
Deci ar fi vorba de a observa aceste gânduri şi că nu sunt adevărate. Bănuiesc că, pe măsură ce progresezi în practica investigaţiei de sine, începe să nu mai apară niciun răspuns şi te dizolvi în Tine însuţi. Dar am constatat că mulţi căutători se cam grăbesc după rezultate.
Însă chiar şi asta este o idee bizară: ca şi cum ar exista un „tu” aflat într-o zonă a nimănui, aşteptând să devină liber, aplicând investigaţia de sine în mod corect pentru a deveni liber în viitor.
Observă cum practica asta îţi evocă unele imagini în minte. De asemenea, îţi evocă şi sentimente. Astfel că toate se combină şi te fac să simţi că sunt adevărate pentru tine, că aceasta chiar ar fi realitatea ta, pe baza acestor simţăminte.
Se întâmplă acelaşi fenomen şi atunci când citeşti o carte şi te raportezi la un personaj din roman, doar că acela este ceva mai îndepărtat de tine. Adică te implici, dar nu foarte mult. Te bucuri odată cu personajul, poate plângi cu el, dar există şi această cunoaştere profundă că ce se întâmplă este o piesă de teatru, o scenă în imaginaţie.
Dar când vine vorba de tine, cel care mi-ai pus întrebarea, ai sentimentul că totul e real şi nu vezi că totul este un vis înceţoşat care apare şi dispare. Iar în prezent, visul este că există un „tu” care practică investigaţia de sine şi vrei să ştii cum să îţi potoleşti mintea, ca să poţi avea acea Trezire sau experienţă non-duală. Ceea ce este o întrebare foarte logică. Şi, cum am făcut în alte ocazii, ţi-aş putea sugera câteva tehnici pentru a-ţi linişti mintea. Dar ce simt în acest moment este să te întreb: cine este acel „tu” care mi-a pus întrebarea?
Cine este această ceaţă?
Iar acum mintea caută răspunsul: cine să fie? cine caută liniştea? Dar cheia este, de fapt, doar să te abandonezi în faţa diversităţii acestei experienţe, fără să te ataşezi de vreun element al ei.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
2 septembrie 2023
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=_FrTCDCosFY
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al Lisei Cairns, ca selecţie din videoclipul publicat pe 20 august 2023.