<  Pagina Nondualitate radicală

Dragostea divină e fiecare mişcare

Lisa Cairns într-un dialog interesant cu Jac O'Keeffe, ambele fiind învăţătoare nondualiste.

Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

Lisa: Bună ziua, bine ați venit tuturor. Astăzi am un alt invitat uimitor, o femeie pe nume Jac O'Keeffe. Bună, Jac.

Jac: Bună, Lisa. Bună, tuturor.

Decât să-ți fac eu biografia, pentru că, de fapt, nu știu prea multe despre povestea ta... O cunosc pe Jac... de când sunt în acel grup pentru învăţători non-dualişti, dar nu ne mai întâlnim atât de des. Și am cunoscut-o şi înainte, cred că atunci când eram în căutare... erai tot învăţător. Cred că te-am văzut la "Conscious TV".

Asta a fost acum secole...

Și m-am gândit că am putea începe cu povestea ta, cum ai ajuns în non-dualitate sau spiritualitate.

În această dimineață, că este dimineață aici și seară pentru tine, sunt în Hawaii... Mă gândeam azi dimineaţă, mai există ceva ce nu am spus sau repetat pe atât de multe platforme? Oare mai există ceva nou ce pot oferi? Așa că o voi lua dintr-un unghi ușor diferit.

Și, vei spune Lisa, vorbeşte-ne despre lucrurile care ți-au schimbat viața. Bineînțeles, voi ajunge şi acolo dacă vrei. Când am început să realizez, ca ateu, că viaţa e mai mult decât acest tărâm fizic, un lucru care mi s-a întâmplat a fost că, într-o dimineață, mi-a venit asta în cap: "Du-te la Glendalough !"

Glendalough este un sit monastic antic din Irlanda. Locuiam în Irlanda la vremea aceea. Aveam cam 31 de ani pe atunci. La 30 de ani a fost prima mare cotitură pentru mine.

Și am ajuns la aceste situri în ruine. Și mă gândeam unde anume ar trebui să mă duc? Atunci când acţionăm astfel, învățăm despre renunțare. Învățăm că mișcarea vine de mai adânc din interior. Și suferim când nu urmăm intuiţia. Și descoperim că este ego-ul și sentimentul că ar trebui să ne protejăm "Nu, nu, nu merg. Știu că sentimentul este să fac asta, dar nu, nu am curajul." Atunci când blocăm acel flux al conștiinței care vrea să ne îndrepte undeva, nu iese la fel de bine cum am vrea. Așa că urmăream mereu: "Să urmăm mișcarea, ce vrea să se întâmple aici?".

Și m-am dus la o biserică părăsită, în ruine. Are vreo 700 sau 800 de ani vechime. Știi ruinele clasice pe care le poţi vedea pe cărți poștale, în special din Europa de Vest, unde sunt ziduri și apoi este zidul cu fronton, cu acel V inversat. Nu există acoperiș, sunt doar nişte bolovani, un zid, apoi zidul cu fronton și apoi un alt zid.

Așa că am ajuns la această ruine. Se numea Biserica Sf. Xavier. Ploua. Era o dimineață de joi. Era frig și mizerabil, nu era o zi frumoasă în Irlanda. Şi am auzit: "Acum urcă-te pe perete".

Zidul avea cam un metru și jumătate, așa că mă puteam cățăra pe acest zid vechi de piatră. Desigur, nu ai voie, dar nu era nimeni acolo. Şi am început să merg de-a lungul zidului. Eu am avut întotdeauna o frică îngrozitoare de înălțimi, anormală. Și mergeam gândindu-mă: "Pun pariu că ceea ce faci, Spiritule, este că mă faci să mă confrunt cu această frică."

Bine. Pot s-o fac. Dacă voi cădea de aici, nu voi muri. Nu e nimeni aici. Voi fi bine. O să mă ridic. E doar un metru și jumătate și sunt doar pietricele jos. Voi fi bine.

Așa că am început să merg de-a lungul zidului înalt de un metru și jumătate. Apoi a apărut un gol în care nu mai era zid, pentru că odată fusese acolo o ușă destul de largă. Mi-am zis că pot să sar. Numai că peretele de pe partea cealaltă era un pic mai înalt. Mi-am zis că trebuie să sar și să aterizez câțiva centimetri mai sus. Ok. Pot să fac asta. Și am făcut săritura. Un picior a ajuns. Am apucat peretele cu mâinile, dar am început să cad pe spate. Mâinile mi s-au desprins. Și eram în aer căzând pe spate... şi mi-aș fi spart capul de peretele de pe care sărisem.

Și când trecusem de punctul în care nu mai puteam să mă trag înainte, din cauza centrului meu de simetrie... o mână fizică a venit, mi-a prins spatele și m-a împins înapoi în sus pe zid. Și mi-am zis: "O, Doamne!". Am rămas acolo, tremurând, spunând: "Bine, mulțumesc. Mulțumesc." A fost ca și cum mi-ar fi transmis: "Eu te susțin. Universul te sprijină întotdeauna. Continuă să mergi."

Așa că am continuat să merg. Sunt pe un zid și în fața mea e partea înaltă a frontonului. Și bineînțeles că vocea s-a oprit. Mișcarea s-a oprit. Mă simţeam bine. Dar eram atât de plină de chimicale, că nu am putut simți mișcarea. Nu am putut simți ce vroia să se întâmple, pentru că atunci când suntem plini de frică, sistemul nervos este la conducere.

Așa că am continuat să merg și am urcat pe fronton și am stat pe vârf. Acum era deja o înălțime periculoasă. Mi-am zis: "Doamne, frica a dispărut. Mi-a dispărut frica." "A dispărut. Nu mă tem de înălțimi. Uite, nu am amețit, nimic." Și săltam de-a lungul zidului și m-am dus fericită acasă.

Lucruri de genul ăsta s-au întâmplat. Lucruri dincolo de experiența normală. Și pentru că am fost atât de mult pe o singură cale și educaţia mea a fost destul de severă, ca mulți din acele zile, pentru că copiii nu aveau drepturi, nu aveam o voce. Nu era niciun loc unde puteai merge, nici linie telefonică pentru copii, nici servicii de sprijin. Nu exista nimic pe atunci. Așa că, atunci când erau abuzuri și violență în casa mea, nu puteam face nimic, decât să aștept să cresc. Trebuia să aștept până mă maturizez ca să pot pleca. Chestia asta mi-a creat un instinct de supraviețuire foarte puternic ca să mă asigur că plec de aici și îmi fac o viață și nu mai depind de nimeni. Asta s-a întâmplat în adolescență.

Iar când am împlinit 30 de ani, al treilea ochi mi s-a deschis brusc. Asta a fost marea lovitură. Și m-am gândit că cineva mi-a dat LSD. Ăsta era popular pe atunci, în afară de iarbă și droguri. Și m-am gândit că am un trip. Iar prietenii mă întrebau: "Jac, ce vezi? Ce se întâmplă? Nu ți-am dat nimic. De ce ți-am da noi ceva?" "Am trecut de prostiile astea. Avem 30 de ani."

Și am început să văd oameni morți peste tot, probabil pentru că... prima dimensiune pe care am putut-o accesa este una mai densă și aproape de această lume densă 3D. Și granița dintre această lume și cea care, din punct de vedere catolic, s-ar numi purgatoriu... este ca o barieră pentru fiinţele blocate acolo ce nu mai pot înainta pentru evoluție. Și cu toții suntem blocați uneori. Blocați într-un sistem de credințe, fixaţi într-o anumită emoție. Și se mai întâmplă asta și când nu suntem suficient de liberi să acceptăm moartea și să o lăsăm să ne înalțe.

Așa că acel proces de a vedea oameni morți a fost primul mare semnal de trezire. Este o trezire? Deloc. Înseamnă doar că vezi alte dimensiuni. Nu înseamnă că-ţi recunoști adevărul ființei. Tu știi asta, Lisa, dar împărtășesc asta şi cu ascultătorii tăi.

Wow, asta e ceva, într-adevăr !

Da, au fost o mulțime de astfel de experiențe ieșite din comun. Și presupun că ele m-au propulsat să fiu complet și total umană, pentru că nimic mistic nu m-a atras vreodată şi nici nu mă atrage.

La început, desigur, eram curioasă: Ce altceva mai există în afară de acest loc în care oamenii sunt blocați între dimensiuni, şi cu care puteam vorbi, puteam să îi fac să evolueze mai departe. Am început prin a lucra cu oameni care muriseră. Apoi am început să lucrez cu oamenii vii, ca vindecător intuitiv. Am văzut vieți anterioare, deşi nu credeam în ele.

Mă întrebam: De ce mă uit la această persoană? Și aici sunt blocați într-un subsol. Și arată ca și cum ar avea câteva sute de ani. Arată ca Downton Abbey. Ce se întâmplă aici? Și apoi mă gândeam "O, Doamne, sunt ei în altă viață".

Așa că, mai degrabă decât să preiau aceste idei de la alţii, le-am văzut. Am economisit mult timp. Am văzut aceste lucruri. Calea mea a fost întotdeauna: ce știu eu că este adevărat? Ce știu din propria mea experiență? Așa că nu am preluat niciodată lucruri doar pentru că le-au spus alții. Mi-am zis: "Bine, un învăţător interesant a spus asta. Hai să aflăm dacă e adevărat sau nu." Asta a fost întotdeauna calea mea. Acel învăţător interior, acel guru interior este extrem de important.

E bine să folosești un învăţător ca o reflecție atâta timp cât ai nevoie de el. Foloseşte un alt învăţător pentru a reflecta ceva diferit, pentru că fiecare are o capacitate limitată de a preda. Uneori nu suntem potriviți pentru un învăţător.

Şi m-am dus la un învăţător - câțiva ani mai târziu, când eram prinsă de New Age. Căci, când am ieșit din Irlanda și m-am mutat în locuri unde aveau loc satsang-uri, am observat: "Ce-i asta? O, vorbesc despre ceea ce eu știu, dar pentru care credeam că nu există cuvinte." "O, Doamne, există limbaj pentru toate acestea?"

Mi-a fost de mare ajutor să aduc cuvinte intelectuale, o înțelegere cognitivă, în ceea ce știam, pentru că, uneori, la o petrecere le spuneam: "Da, dar nimic din toate acestea nu este real." "Ce?" Dar nu puteam explica nimic. "Doar ştiu că nu e real. Știu doar că nu e real." "Dar Jac, dacă te ciupesc?" "Da, o să doară în film, dar nu e real. Acesta este un film."

Iar diferite experiențe m-au învățat diferite lucruri. Îmi amintesc că am ieșit odată de la o meditație de grup la care participasem. Eram profund dedicată practicii spirituale în acel moment. Și mersesem atât de departe, înapoi la conștiința pură. Iar înainte de a exista ceva în formă, conștiința pură se poate întoarce și se poate vedea pe sine. Și atunci a apărut prima idee "O, pot exista. O, mă pot vedea. O, bine." Așadar, acesta este cel care are capacitatea de a reflecta la sine.

Nu știu dacă am buimăcit ascultătorii, dar continui. Și astfel, conștiința devine conștientă de propria existență, și apoi apare spațiul, timpul. Și astfel, foarte încet, când intram în meditație profundă, lumea avea nevoie de mult timp pentru a se reconstrui. Așa că a fost ușor să văd că era o construcție. Pentru că atunci când construcția este decojită, nu există nimic. Nu este nimic. Deci nu lipsește absolut nimic când nu este nimic - este nimic.

Așa că îmi amintesc că, ieșind dintr-o meditație, persoana care ne ghida ne aducea înapoi. Și, bineînțeles, ceilalți spuneau: "Mișcă-ți degetele de la picioare, mișcă-ți mâinile." Dar eu: "Spațiu, există doar spațiu". Și apoi am dat de linia timpului. Am deschis ochii și am văzut oamenii ridicându-se și rulându-și saltelele de yoga. Nici măcar nu gândeam, pentru că creierul meu uman nu era acolo. Eram eu ca și conștiință. Și am spus: "Stop. Derulează înapoi." Și aceeași persoană îşi derula salteaua de yoga, se întindea într-un mod ciudat, invers față de cum ne ridicăm. Apoi derulam timpul înainte. Și totul se rostogolea înainte din nou, ca o casetă video: înainte din nou, stop, înapoi.

Bineînțeles, pe măsură ce creierul meu începea să observe ce se întâmplă, mă întorceam și apărea contextul filmului. Nu mai era conștiința care se juca cu înainte și înapoi. Dar creierul lui Jac se mira "Sfinte Sisoe". Și creierul lui Jac spunea: "Să nu stric linia timpului. Nu, nu, nu deranja nimic. O să strici linia timpului şi vei rămâne blocată în afara liniei temporale."

Și brusc, bum, eram aici. "Oare mai pot să o fac acum? Nici o șansă. Nu, nu. Stau întinsă pe podea și toți ceilalți sunt în picioare și discută. Bine, Jac, adună-ți lucrurile." Așa că mi-am zis. "OK, acum filmul e solid. Am înțeles."

S-au întâmplat multe lucruri de genul ăsta. Nu citisem niciodată despre ele. Nu le auzisem de la altcineva. A fost experiență după experiență după experiență. Lumea se deconstruia singură.

Am petrecut câțiva ani în India făcând doar practică spirituală, pentru că nu aveam altceva de făcut decât să-mi urmăresc mintea și să văd cum vrea să recreeze ceva, o poveste despre mine, să asambleze viaţa lui Jac. Și ce-ar fi dacă asta nu mai este crezută deloc niciodată? Ce-ar fi dacă asta se oprește?

Așa că am făcut multă practică spirituală în India, că nu aveam nimic de făcut toată ziua, decât să-mi urmăresc mintea. Și dacă vă gândiţi că v-ar plăcea să aveţi ocazia să faceţi asta, vă spun că este iadul.
E un iad. Nu poţi lua nicio pauză.

Și îmi amintesc că de câteva ori m-am gândit: "De ce calea mea nu este aceea de a avea o viață normală sau de a avea copii? De ce nu am o viață normală sau o slujbă, ca să pot face asta timp de o oră pe zi, dar să nu fiu blocată 24 de ore din 24? Acest lucru este atât de greu." A fost atât de greu. Desigur, oricum ar fi viața noastră, tot nu ne place, știi.

În acea perioadă, totul s-a prăbuşit și încrederea în gânduri s-a pierdut. Capacitatea de a crede în gânduri a dispărut din experiența mea. Deci există gânduri... și există cel care le are. Iar pentru mine, între ele era credibilitatea, capacitatea de a crede în gânduri, asta a dispărut. Așa că, de atunci, gândurile vin și pleacă.
Dar nu se mai solidifică într-un "eu" care să creadă în gând. Aici gândurile nu mai sunt crezute de 17 sau 18 ani. Deci, cam asta e povestea din trecutul meu.

Wow. E uimitor, Jac.

Da, au fost o mulțime de lucruri ciudate.

Da. Și sunt atâtea idei pe care vreau să le reluăm. Le-am notat când vorbeai. Ce ai spus tu, nu știu dacă este o pistă interesantă, dar ai spus că a început la 30. Și e foarte interesant, pentru că eu cred că 30 este o vârstă foarte dinamică pentru oameni. Și eu am avut o schimbare masivă la 30 de ani și întotdeauna am știut că va fi la 30 de ani. Și cred că Isus a avut o schimbare majoră la 30 de ani și Buddha și este o vârstă foarte interesantă. Vrei să vorbeşti despre ce s-a întâmplat la 30 de ani care te-a transformat spiritual?

Da. Îmi pare rău, nu am dat şi contextul. Am început cu experiența Glendalough. Asta a fost cam la un an, un an și jumătate după marea experiență. Și marea experiență a fost când credeam că am LSD în organism şi vedeam oameni morți. Asta s-a întâmplat când aveam 30 de ani. Senzaţia de "O, Doamne !". Asta, pentru că eram atee azi, şi a doua zi...

Și ce a declanșat asta? A fost traumă sau spaima sau, pur și simplu, trezire? Vreo practică?

Luam prânzul cu niște oameni şi beam Heineken. Efectiv, la prânzul de duminică, beam o cutie de Heineken cu niște prieteni. Dar casa aia era foarte veche și plină de fantome. Era plină de spirite neliniștite.

Și erai sensibilă la energii înainte de asta?

Nu din câte știam eu. Eram atee, înțelegi. Eram de genul: "O, da, există chestiile alea new age... Dar sunt doar prostii. E doar evitare, pentru că ce se vede e tot ce există.

Și ai fost în spiritualitate sau ceva?

În copilărie, foarte mult. Isus a fost refugiul meu când eram copil.

Și am studiat teologia, o diplomă în teologie. M-am dus la o universitate pentru că voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu. Dar am aflat foarte multe despre catolicism și nu despre Dumnezeu. Și am dat totul la o parte, pentru că mi-am zis că, dacă asta este religia, atunci dacă asta fac religiile: Vor control. Sunt dominate de bărbați. Ne forțează să regurgităm...

Chiar un lector mi-a spus asta, când vorbeam despre ceva. Subiectul nu este chiar important. Este un pic controversat acum, așa că îl voi lăsa. Dar vorbeam cu acest teolog, șeful catedrei de teologie morală, și îi spuneam: "Nu văd cum ai ajuns la această concluzie".

Iar după tutorial, m-a scos afară și mi-a spus aşa: "Jac, dacă îți vrei diploma, trebuie să încetezi să mă mai chestionezi. Trebuie să regurgitezi ceea ce îți spunem." A folosit cuvântul ăsta, să "regurgitezi" ce-ți spunem noi. Iar eu am spus: "OK, te-am auzit. Te-am auzit."

Așa că a trebuit să iau o decizie. M-am dus acasă la părinții mei și le-am spus: "Nu pot face asta. Nu voi folosi niciodată diploma asta. Nu pot să fac asta." Iar mama mi-a spus: "Nu ești pe un grant din cauza tipului de diplomă pe care ai vrut-o. Nu este acoperită. Trebuie să ne pensionăm. Ești ultima care mai eşti în învățământ cu normă întreagă. Doar termină-ți studiile. Te rog, termină-le."

Așa că am mers la facultate drogată în fiecare zi. Asta a fost singura cale prin care am putut s-o fac. Luam marijuana și mă duceam drogată ca să-mi opresc reactivitatea și să spun doar ceea ce trebuia să spun. Și cu greu mi-am luat diploma. Și cred că ei s-au gândit că, dacă mă pică, ce vor face, fiindcă eu nu muşcam la momeală. Nu credeam ce spuneau ei. Am făcut doar ceea ce trebuia să fac pentru a trece linia. Şi am trecut linia.

A fost probabil cea mai minunată și mai fericită zi din viața mea. Simţeam că m-am eliberat. Și asta m-a făcut să aleg ateismul, pentru că nu puteam separa povestea lui Isus de greutatea patriarhală catolică,
ştii, controlul, angoasa, oamenii nefericiți care dădeau sfaturi despre spiritualitate. Și mă gândeam: "O, asta e religia". Și m-am gândit că poate nu există așa ceva ca spiritualitatea. Poate că nu există.

Apoi de la universitate, de la 21 până la 30, a fost ateism total. Înţelegi, că nu există nimic în afară de această lume fenomenală. Materialism.

Și apoi, când a avut loc acea schimbare, spuneai că ascultai ceea ce se dorea, și descrii acea experiență ca și cum ai asculta. Ai putea să vorbești puțin mai mult despre asta? În ceea ce mă privește, eu spun că iubirea asta vrea să se exprime sau să se miște. Nu știu dacă este la fel ca la tine... Şi că sunt diferite moduri în care te poți mișca. Că există această energie specială care vrea să se exprime, dar nu știu dacă este la fel la tine.

Da, este acum, dar nu a fost atunci. La acea vreme, nu o simțeam ca iubire. De multe ori apărea ca o voce sau corpul meu fizic se mișca unde trebuia. "Nu am nicio idee de ce lucrez aici. O, de aceea. Bine." Cam aşa era. Procesul de întoarcere la adevărata mea natură și deconectarea de la tiparele egoice, de la credinţa că sunt un "eu", a fost în mare măsură prin concepte, prin înțelegere, prin investigare. Nu aveam încredere ușor. Nu mă predam ușor. Mintea mea fusese salvatorul meu pentru o lungă perioadă de timp, așa că nu aveam de gând să o abandonez. Pentru că credeam că mă ține în siguranță. Era suportul meu.

Sigur, există momente când altcineva îmi ţine spatele, desigur. Dar apoi, evident, propriile mele obiceiuri se strecurau din nou, așa cum se întâmplă. Știi, e ca și cum ai face o fisură și apoi o altă fisură... Deci mișcarea nu avea sentimentul de dragoste. Știi, pentru mine, era vorba doar de o înțelegere intelectuală. "Trebuie să-mi dau seama cum funcționează creierul meu. Trebuie să opresc acest mecanism de autoreferință sau să renunț la el."

Și a existat un incident în India, când eram la duș, în care am simțit rețeaua sinelui. Am aflat cum se numește abia după 3 sau 4 ani mai târziu, dar am putut simți ceva de parcă îmi scurtcircuita creierul meu. Şi ştiam că este complet destabilizator şi că aș putea ajunge într-un spital de psihiatrie din India. Se întâmplă ceva foarte serios aici. Și ceea ce s-a schimbat a fost capacitatea de autoreferință, de a inventa lucruri despre mine: "Oare ce cred ei despre mine? O, cum sunt receptată?" Ca şi cum totul era despre mine. Dar de atunci nu s-a mai creat un sens egotic al evenimentelor. Aceea s-a destrămat.

Deci, aceste schimbări diferite care se petreceau în capul meu, ele se stabileau şi în corp, dar încă nu eram jos în corpul meu. Nu eram. Și pentru mine, a fost... M-am apropiat de practica asta pentru că știam că mintea mea era cea care crea această realitate artificială, așa o numim noi, o realitate mai mică. Abia după ce m-am întors din nou în lume, mi-am dat seama. Fiindcă nu am avut gânduri ani de zile, nu am visat, nu am visat cu ochii deschiși, nimic, doar am fost prezentă. Mi-am pierdut această capacitate pentru câțiva ani. Dar am știut că trebuie să mă întorc în lume cumva.

Îmi amintesc de ziua în care am observat... "Oamenii vorbesc. Despre ce vorbesc? De ce vorbesc oamenii tot timpul?" Îmi amintesc că venea întrebarea şi apoi observam că există o întrebare. Întâi se observă ceva și apoi apare o întrebare. Și, în același timp, visele mele nocturne au început să prezinte culori. Era ceva diferit de negrul total. În acel stadiu, eram foarte curată, fără droguri sau alcool, de mult timp.

Atunci când analizez revenirea în corp, e ca și cum lucrurile a trebuit să se rearanjeze în lume.
Și am fost condusă să găsesc o altă cale de a participa la viaţa lumii. Nu mi-era în destin să rămân izolată, să stau în prezență 24/7 și să servesc de acolo. Era ceva care mă trăgea înapoi în lume.

În abordarea trezirii care mi-a fost dată, a erupt și conceptul de iubire. Neantul nu are iubire. Nu există iubire acolo. Dar pentru că am fost catapultată din el, dincolo de el, am înțeles ce este iubirea. Și când văd construcția conștiinței, cum devine conștiința conștientă de ea însăși, și apoi spațiul, timpul, până în detalii, linia timpului, cum se extinde... Când mă uit la întreaga construcție a ceea ce noi numim lume, realitatea noastră, în acea matrice, iubirea apare ca fiind mișcare.

În neant, nu există nimic. Nu există nici măcar ceva care s-ar putea mișca. Nu există iubire acolo. Așadar, de îndată ce conștiința devine conștientă: "O, eu exist", când trece la a fi conștientă de sine, acea mișcare, acea energie este iubire. Și am auzit câțiva învăţători spunând că au descoperit că aşa este, că asta-i iubirea.

Deci, la început stătusem dincolo de iubire, dar după ce am început să mă reintegrez în lume și să văd cum este reconstruită, am înţeles: O, dar există multă mișcare aici. Totul se mișcă, se mișcă. Stâncile se mișcă, se sfărâmă. Totul se mișcă aici. Totul, tot timpul. O, Doamne. Totul este condus de iubire. Asta este mișcarea. Iubirea străbate totul. Iubirea este fundamentul totului, pentru că este aspectul de mișcare. Nu e nimic static aici. Bine. Deci iubirea era la baza a tot.

Și am înţeles atunci mișcarea corpului de a se îndrepta spre ceva, impulsul de a merge undeva. O, pot să o simt acum. O pot simți. Nu era doar o ghidare, când corpul se mișcă, iar mintea înţelege pe urmă. Ci era ca și cum, "O, există mișcare în asta. Există iubire în acea mișcare." Şi atunci totul a devenit mult mai uşor. O, Doamne. A devenit mult mai blând. Și în acel moment, importanța umanității noastre a revenit. Atunci a început cu adevărat. Era prin 2011 sau 2012. Mi-am dat seama că umanitatea trebuie să revină.

În același timp, îmi amintesc că m-am trezit într-o dimineață, pe când eram în Costa Rica, și mi-am spus:
Identificarea cu non-dualul, identificarea cu "adevărata mea natură" - asta-i problema. Asta e problema cu sectorul non-dual. Uite ! Este reversul dualității. Aici este non-dualitatea. Şi identificarea continuă, pentru că acea identificare esenţială cu adevărata natură este activă în non-dual. Și nu este acolo, în neant. Nu este acolo. Ideea că este adevărata mea natură, știi, o pot aduce și scoate, dar este material în mișcare.

Și ceva în recunoașterea acestui lucru a eliberat întreaga stratosferă. Pur și simplu a eliberat totul. Așa că se pare că pot accesa... poate că va dispărea cândva, nu știu, e aici de ceva vreme, pot accesa mai multe dimensiuni în același timp și nu sunt blocată în nimic. În cel mai rău caz, privesc din nimic. Înţelegi?

Da. Adică, când spun că da, cine știe dacă știm cu adevărat despre ce vorbește cealaltă persoană. E foarte greu, dar am o idee. Este foarte frumos. Mi se pare atât de frumos modul în care ai descris-o, că mișcarea este iubire. N-am mai auzit niciodată asta. Cea mai aproape exprimare în cuvinte a fost că "iubirea este totul", dar mișcarea... este un mod atât de frumos, şi se simte așa, pentru că te miști prin dragoste. Totul este un element de dragoste.

Și sunt atât de interesante diferitele povești și diferitele moduri în care tu predai, pentru că am cunoscut dragostea înainte de neant. Iar asta oferă o viziune diferită asupra lucrurilor. Când am ajuns la non-dualitate, nu am avut niciodată sentimentul că învăţătorii nu vorbeau despre iubire. Mereu am crezut că o fac, pentru că asta s-a trezit aici înainte să ajung la non-dualitate. Este foarte interesant modul în care se desfășoară totul.

Deci, din 2011 sau 2012, a început transformarea și apoi a început să fie mai multă integrare în uman. Și nu știu dacă am înţeles exact ce vrei să spui prin faptul că "înainte stăteai doar în neant". Nu știu dacă înțeleg neapărat asta, poate pentru că modul în care mi s-a prezentat a fost diferit. Așa că nu știu dacă am avut asta atât de mult. Dar atunci când a apărut partea cu dragostea, cum a fost, cum s-a arătat? Deja predai atunci?

Da. Da, de câțiva ani.

Eu am încetat să mai caut prin 2011. Cred că înainte de asta începusem să aud despre tine la "Conscious TV". Tocmai intrase pe internet, iar eu locuiam foarte departe. Locuiam în Perth la acea vreme. Trăiam în tufișuri. Așa că nu prea intram pe internet. Când s-a întâmplat asta, deja predai, și cum a început asta să schimbe felul în care predai și cum interacționai cu partenerul tău, să zicem, cu prietenii sau cu elevii tăi? Ce a început să se întâmple?

Da, a fost ceva treptat. Multe lucruri au fost bruște, dar partea cu dragostea a fost lentă. Ceva de genul "O, așa se potrivește". Căci mișcarea iubirii este lentă și blândă. Așa că nu mi-a zdruncinat sistemul nervos, așa cum fac trezirile mari. De aceea le acordăm atenția noastră, pentru că ne zguduie sistemul nervos. Dar, știi, dragostea este delicioasă.

Este amuzant să vedem... și abia acum le pun cap la cap, cumva detașarea, observarea identificării...
care este promovată în învățăturile non-duale actuale, cum că "aceasta este adevărata ta natură"...
această detașare și observarea jocului dintre dualitate și non-dualitate şi că niciuna nu prezintă libertatea,
ceea ce trece prin ambele este iubirea. Ceea ce este înaintea ambelor este iubirea. Și, bineînțeles, există ceva anterior iubirii, acel neant este anterior iubirii.

Așa că, odată cu venirea acestei blândeți, am simțit ceva de genul: "O, această mișcare a iubirii ajunge până în dorințele noastre umane de a fi iubiți, de a acționa din iubire, de a avea prietenii și relații pline de iubire. Oare de ce este asta atât de legată de sentimentul nostru de fericire? Asta se întinde peste tot. Iubirea se întinde de la prima mișcare până la partea cea mai densă, când ne rănim unii pe alții.

Desigur, atunci iubirea pare că lipseşte din experiența noastră. Chiar dacă iubirea apare și ca durere, tot o simt. Pot să înțeleg cum iubirea încearcă să experimenteze opusul ei, dar nu prea poate. Încă tânjește după iubire, chiar și atunci când este dureroasă, și uită ce este iubirea. Iar iubirea este ceea ce căutăm noi, ceea ce caută toată lumea tot timpul. Cam așa stau lucrurile, cred eu.

Am uitat întrebarea ta. O, da, cum m-a schimbat, şi cum s-au schimbat relațiile mele? În acel moment, mă întâlneam cu un american și am ajuns să mă căsătoresc cu el, iar asta m-a adus în SUA. M-am căsătorit cu el în 2013 și am venit în SUA. Presupun că acei primi ani au fost o modalitate de a mă readuce în lume, de a mă readuce în relații, într-un context, într-o țară nouă și toate acestea. Și m-a ajutat foarte mult să mă întreb: "Cum intri în relații acum, Jac? Cum o faci acum? Cum arată acum? " Și, desigur, e foarte diferit oricum, pe măsură ce îmbătrânim.

Dar pe măsură ce mă întorceam în corpul meu și căsătorindu-mă cu un tip care făcea integrare structurală, rolfing, osteopatie manuală, totul despre lucrul cu corpul, asta era treaba lui, lucrul cu corpul. Așa că aveam antrenorul meu corporal acasă. M-a adus în corpul meu și am găsit vechile focare de traumă aici. De exemplu: O, știu că-mi miști genunchiul, dar vreau să plâng. O să plâng. O, Doamne, există o poveste în celulele mele. Știi cum se întâmplă...

Și cu cât corpul meu se elibera mai mult de vechile amprente, ele deja nu mai erau în creier, dar există un fel de memorie celulară, în corp. Eliberarea acestora mi-a permis să am mai mult spațiu pentru a fi jos și în această formă feminină, frumoasă... Și o apreciere pentru corp, care cu siguranță mă părăsise, pentru că îmi sacrificasem corpul din cauza atracției către adevăr, a practicii spirituale extreme. Corpul meu nu avea nimic. Dacă trupul meu îmi cerea vreodată ajutor, eram de genul: "Nu, asta e dorință. Stop, stop!".

Așa că a existat o re-îndrăgostire și o reintroducere în forma mea fizică, care fusese redusă la tăcere de mine și a cooperat la lucrul cu corpul pentru a mă aduce la o perspectivă foarte largă. Deci atunci corpul meu, corpul meu, corpul meu. Acum, să vedem în această dimensiune a corpurilor dense 3D, ce este cu adevărat întruchiparea? Ce este acea integrare? Și asta se întâmpla, era ca și cum trăgeam totul în corpul meu, o integrare foarte profundă.

Și asta m-a îndepărtat de predare. Și m-a determinat să mă interesez de ce... ce se întâmplă atunci când trezirea oamenilor este un set de concepte, iar corpul lor și nevoile corpului nu sunt în niciun fel conectate la ceea ce ei cunosc a fi adevărul? Cum de sunt oamenii fragmentaţi în acest fel? Trezirea are loc, dar ceea ce fac eu când nu sunt în rolul de învăţător este complet deconectat de asta. Cum se face că nu s-au conectat? Ce se petrece?

Așa că am început să mă interesez de etică și de a ne ține de cuvânt și am observat numărul mare de învăţători care nu își aplicau propriile precepte. Vreau să înțeleg ce înseamnă asta. Vreau să înțeleg, pentru că totul este o mișcare a iubirii. De ce face iubirea asta? M-a intrigat asta și încă mă intrigă.

Și asta m-a făcut să renunț la predat și m-a făcut să înființez, împreună cu niște prieteni, Asociația pentru Integritate Spirituală, pentru a-i sprijini pe învăţători să își țină cuvântul, să își păstreze umanitatea ca să poată crește și evolua în umanitatea lor, să intre în corpul lor și să aducă învățătura în fiecare parte a vieții lor. Și nu există niciun sistem de sprijin și foarte puține învățături despre asta.

Da, nu, deloc. Vreau să spun că este foarte interesant să aud povestea ta și unghiul din care ai venit, pentru că al meu a fost aproape invers. Așa că e foarte interesant să aud... Pentru că, în cazul meu, lucrul cu iubirea m-a trezit și apoi a trebuit să fac atât de multe lucruri legate de corp, căci corpul a început să vorbească. Când m-am dus să trăiesc cu învăţătorul meu, mi-a spus că trebuie să-mi masez corpul și să ascult ce-mi spune. Iar eu mi-am zis că-i o nebunie. Și apoi trupul a vorbit.

 Da, da.

Și o poveste îți iese brusc din rotulă.

Aşa e, aşa e. Așa este, nu este extraordinar?!

 Da. Şi abia apoi am început să intru în neant, conștiința și apoi neantul. Și apoi ambele s-au aglutinat împreună. Așa că e foarte interesant să aud procesul invers. Încă mai simt că, după această mare integrare, există încă un proces continuu de expansiune umană, învățare și integrare. Faţă de acum 10 ani, acum există o mai are expansivitate în personajul Lisa. E foarte interesant.

Da. Omul trebuie să continue să crească. Umanitatea va crește mereu. Suntem parte din natură. Omul face parte din ecosistem. Corpul nostru face parte din natură. Și astfel, totul se naște, se maturizează, oare, înflorește, crește din nou, se reciclează. Suntem şi noi ciclici. Așa că umanitatea noastră vrea mereu să învețe și să crească și va muri și va fi reciclată...

Da, și ceea ce este interesant, după ce s-au întâmplat acele lucruri mari, la sfârșitul anilor 20 și când am împlinit 30, atunci a existat gândul că acela ar fi sfârșitul. Dar apoi am văzut că nu, continuă să se proceseze și să se extindă. A fost ca și cum m-aș fi împăcat cu asta, căci totul devine foarte energetic. Deci nu întotdeauna înțelegi lucrurile. Nu ai un manual în care să cauţi ce se întâmplă la această pagină. Așa că e o explorare...

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
iunie 2025

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=YG4jo2EeAYw

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al Lisei Cairns, videoclipul publicat pe 8 iunie 2025.