<  Pagina index Răzvan Petre


"Tu nu faci nicio acţiune, El face tot" -
Nondualitate cu Marius şi Gabriela

Introducere

de Răzvan A. Petre

Vă prezint mai jos un dialog telefonic deschis, sincer, autoreflexiv, blând şi ingenuu dintre două poziţii spirituale opuse. De o parte vorbeşte Marius, care joacă rolul unui nondualist moderat, dar cu iniţiativă, iar de cealaltă parte se aude Gabriela, un nondualist radical, dar mai timid. Această discuţie mi se pare foarte rară la noi și cu totul diferită de Occident, unde astfel de discuţii contradictorii sunt mult mai contondente.

Dar ce au de împărţit aceşti nondualişti? Un singur lucru. Nondualiştii „radicali” nu admit că poate exista vreo cale de a atinge iluminarea spirituală, pe când ceilalţi nondualişti, majoritatea, susţin contrariul şi oferă nenumărate învăţături şi practici spirituale în acest scop. Acest din urmă tip de nondualism este denumit „de compromis”, pentru că face compromisuri cu ego-ul, adică îi dă ceva spiritual de făcut (deşi recunoaşte că nici nu există), iar în acest fel, doar îi întăreşte iluzia că ar exista.

Nondualiştii radicali nu-i recunosc existenţa, deci nu se bazează deloc pe eu pentru a dizolva eul. Ar fi şi absurd să-i ceri eului să se sinucidă! Fiindcă asta înseamnă iluminarea: moartea eului, o moarte cât se poate de reală, dar în lipsa unui cadavru. Moartea fizică este doar o aparenţă, de care ne speriem degeaba. Nu vă faceţi griji, eul va supravieţui morţii fizice, există nenumărate dovezi în acest sens! I se mai spune „suflet” sau „conştiinţă de sine”, dar este acelaşi eu. Singura moarte reală este iluminarea spirituală. Din fericire sau din păcate (depinde de perspectivă), nimeni nu şi-o poate provoca, nici măcar prin cele mai dure asceze sau comportament ireproşabil sau meditaţii sau acte magice.

Dintre toţi iluminaţii care predau o cale de iluminare, foarte puţini ar recunoaşte cu mâna pe inimă că iluminarea lor se datorează, măcar şi parţial, eforturilor lor proprii, meditaţiilor sau ascezelor personale. Aş spune-o mai pe şleau, din ce am observat cu mare atenţie: numărul celor care se iluminează urmând o cale spirituală este acelaşi cu numărul celor care se iluminează spontan, fără a urma vreo tradiţie sau metodă şi chiar fără a fi interesaţi de spiritualitate în vreun fel. Pare nedrept, dar este absolut logic să fie aşa, dacă admitem că Divinitatea este pretutindeni, în toţi şi-n toate. Cine-I poate impune să urmeze o direcţie şi nu alta?! Cine-I poate impune fie şi numai să respecte nişte legi pe care singură Şi le dă?! Divinul e libertate absolută. Hazardul este o altă denumire a libertăţii divine. Nu-i de mirare că mintea se sperie de ideea de hazard... Se sperie de ceea ce nu cunoaşte şi, mai ales, nu poate ordona, clasifica.

Nondualismul radical, cel fără compromisuri, mi se pare a fi singurul perfect coerent logic. El a apărut relativ recent, de câteva decenii, prin glasul iluminatului Tony Parsons, care apoi s-a multiplicat prin alţi iluminaţi. Am deschis o rubrică dedicată acestui curent spiritual: NONDUALISM RADICAL ŞI NEO-ILUMINAŢI. Trebuie subliniat că, deşi pare un fel de filosofie, acest tip de nondualism este trăire pură divină cu un mesaj direct şi puternic, nicidecum vreo fantezie filosofică. De altfel, nici nu are prea multe idei de prezentat, ci este foarte simplu în esenţă: Totul este Dumnezeu. Orice cuvânt în plus este o pierdere de vreme.

Nondualiştii occidentali preferă să-l numească Nimicul Complet sau Totalitatea Vidă sau Asta sau alte etichete non-religioase. De altfel, aş spune că nondualitatea are mai multe în comun cu ateismul decât cu religia sau spiritualitatea.

Marele „defect” al nondualismului fără compromisuri este că pare nihilist, agnostic şi fatalist, ceea ce cam alungă amatorii. Efectiv, se devorează singur ca mişcare spirituală, fiindcă, neoferind vreo metodă, cine poate fi atras? Cum spune Marius mai jos, „înseamnă să închidem prăvălia”. Exact, exact! Şi totuşi, paradoxal şi incredibil, apar tot mai multe prăvălii unde se spune acelaşi lucru: să închidem prăvălia. E de-a dreptul absurd şi se poate petrece acest lucru numai în cadrul unei Divinităţi care este total liberă, sălbatică, iraţională.

Sau poate că Divinitatea este, cum spune Marius, „ca o cârpă”? Sau este, cum spun religiile, „binele absolut”? Nu cred că i se poate da niciun atribut, fiindcă Ea le-a inventat pe toate. Poate fi bună Divinitatea care a inventat răul?! Mai corect zis, Divinitatea ESTE toate atributele din lume şi de aceea nu se poate descrie sau circumscrie în vreun sistem de gândire. Orice caracteristică i-am da, imediat vom fi contrazişi de argumente contrare. Ea este totul, este completă şi, în acelaşi timp, absolut goală de orice. Tot ce, aparent, există este un vis al Vidului.

Să revenim la discuţia sinceră şi autoreflexivă foarte profundă despre Nondualitate sau Divin, instigată telefonic de Marius Ghidel. Când omul se chinuie să accepte intelectual Nondualitatea, rămâne de fiecare dată nedumerit. Se pare că nu putem lămuri cu mintea această Taină a Divinităţii. Îi spunem, respectuos, „taină” ca să nu-i spunem, mitocăneşte, „absurditate”, dar e acelaşi lucru. Orice concluzie am trage, mintea îi găseşte defecte sau paradoxuri ireductibile...

Cum spune Marius, adevărata cunoaştere o ai când îţi cade mintea, deci nu mai cunoşti cu mintea, ci prin „intuiţie impersonală”. Eckhart Tolle vorbea despre „the power of not knowing”, adică puterea celui ce nu ştie. Realmente, nu ştii ce va urma în secunda următoare şi, astfel, fiecare clipă este proaspătă. Asta înseamnă să „trăieşti în acum”, adică să nu mai vezi trecutul sau viitorul – care nici nu există, de altfel.

Dar asta presupune că ai fost supus unei transformări energetice profunde şi ai rămas cu ea (adică trăieşti o iluminare stabilă, nu o simplă experienţă iluminatorie), nicidecum să ţi-o impui prin autosugestie sau permanentă reamintire a ideii de nondualitate! Intelectul nu are această putere, nici măcar când este întărit prin meditaţii, substanţe psihotrope sau alte practici magice.

Căutând o metodă de a ne uni cu Dumnezeu, ne dăm seama că nu putem s-o facem prin propriile puteri. Orice cale am găsi, ego-ul ne va bloca, va găsi portiţe să ne deruteze sau să ne întoarcă complet din drum. Marius zice, la un moment dat, că „ego-ul se opune scopului pentru care am fost trimişi pe Pământ”. Asta-i o poziţie dualistă. Scopul nostru este chiar să trăim prin ego, până în momentul când Divinul ne trage spre El, prin iluminare. Dar nu noi putem s-o provocăm, fiindcă atunci când ne credem singuri şi separaţi, exact ăsta ne este programul, să ne simţim singuri şi separaţi de Divin.

Dar poate chiar vom fi atinşi de iluminare, cine ştie?! Însă n-o putem afla dinainte, nu există semne prevestitoare certe şi nici metode. Nu-l putem obliga pe Divin să se trezească. Iar dacă vreun spirit „ghiduş” (sau „ghidel” 🙂) ne transmite că suntem aleşi divini sau putem deveni dacă îi urmăm sfaturile, şi asta poate fi o păcăleală a Divinului. E în stare Divinul să ne înşele încrederea?! Desigur, oare nu este întreaga lume o iluzie?! Oare nu avem atâtea exemple de aleşi divini, de maeştri spirituali sau mesageri ai lui Dumnezeu care au dezamăgit încrederea adepţilor şi au sfârşit jalnic?!...

Dacă Nondualitatea ar fi o învăţătură spirituală propovăduită de un Mare Spirit materializat în faţa noastră, şi tot ne-am îndoi de ea, atâta este de bizară şi contrară simţului comun. Numai că Nondualitatea este trăită de tot mai mulţi oameni în mod direct, nu din cărţi. Mărturiile lor converg, sinceritatea lor este evidentă, ca şi lipsa vreunui interes personal. Ba chiar, dimpotrivă, ar avea toate motivele să ascundă această trăire, care îi scoate dintre oamenii „normali la cap”.

Spune Marius: „Calea divină este să nu faci ceea ce-ţi place”. Dintr-un punct de vedere, aşa este raţional, să te împotriveşti tendinţelor egotice, să-i limitezi energia ego-ului. Dar din alt punct de vedere, Dumnezeul din tine vrea să simtă plăcerea, care vine la pachet cu durerea. Iar dacă te împotriveşti plăcerii, este posibil să rămâi cu frustrarea şi separat de Divin. Aşa că şi metoda asta poate fi înşelătoare, ca toate metodele, în cazul unor adepţi.

Mai are Marius o idee recurentă: care este ultimul nivel de spiritualizare la care poţi ajunge? Este tot o poziţie dualistă. Căci, dacă totul este o iluzie, mai contează la ce nivel al iluziei ai ajuns? Într-adevăr, învăţăturile spirituale sunt foarte utile pentru a-ţi crea o realitate tot mai plăcută, mai bună pentru ego. De aceea şi strâng atâţia aderenţi. Şi profită de nondualitate, prezentând-o ca pe bomboana de pe colivă. Îi dau eului senzaţia că el poate atinge acest „nivel suprem”. Dar, de fapt, învăţăturile sunt total incapabile să te scoată din iluzie. Deci, când ai ajuns la un nivel mai înalt decât înainte, vei constata că mai există multe alte nivele mai sus – scara este infinită. Efectiv, fantezia Divină este nelimitată şi inventează mereu niveluri tot mai înalte. Ca să nu se plictisească, poate...

Nondualitatea nu are nimic să ofere ego-ului nostru. Nu are nicio aplicaţie practică, deşi mulţi încearcă să o îmbine cu psihoterapia sau căi spirituale. Totuşi, este adevărat că cel atins de aripa ei angelică se va simţi în Paradis! Partea „proastă” (în viziunea eului) este că acela va fi un corp-minte golit de conştiinţa de sine...

Nu putem să nu apreciem sinceritatea total dezinteresată, necomercială, aproape naivă a nondualiştilor radicali. Oare aceste calităţi ne atrag la nondualismul fără compromisuri?! Sau lipsa oricărei impuneri şi obligaţii pentru eu?! Sau extraordinara sa toleranţă pentru toate?! Sau, pur şi simplu, este un îndemn divin irezistibil, pe care tot mai mulţi oameni îl simt în aceste timpuri?!...

Înseamnă oare că nondualitatea nu ne ajută să ne îmbunătăţim? Nu neapărat. Unii, după o experienţă iluminatorie, capătă dorinţa intensă de a-şi elimina tarele psihologice sau comportamentale din mintea-corp, pentru a se alinia la frumuseţea şi perfecţiunea pe care au simţit-o. Alţii se lasă purtaţi de diverse tendinţe subconştiente, proclamând că aşa îi îndeamnă Divinul să acţioneze. Nu se poate prevedea nimic. Cel mai probabil, tendinţele pe care le aveam deja înainte de episodul iluminatoriu vor fructifica, adică vom căpăta intenţia şi curajul de a le manifesta. Nu e un lucru bun sau rău, ci aşa se întâmplă şi nu putem dirija cursul vieţii nimănui.

Ba, nu ne putem dirija nici măcar propria noastră viaţă, deşi aşa suntem obligaţi să credem...

Urmăriţi videoclipul subtitrat în limba română încorporat la sfârşitul textului.

< Sus >

Textul videoclipului "TU NU FACI NICIO ACŢIUNE, EL FACE TOT"

Un dialog colocvial minunat între doi nondualişti sinceri şi deschişi, Marius (cu litere drepte) şi Gabriela (cu litere înclinate), căutând împreună să găsească expresia cea mai fidelă a Adevărului. Amândoi sunt mistici, dar Gabriela are o trăire mai pură, în timp ce Marius este mai raţional, cel puţin în acest dialog. El joacă rolul celui care a avut iluminarea, dar a pierdut-o, iar acum caută neobosit metoda de a o recăpăta.

 

- Bună! Ai un timp?

- Hai să mergem mai în sus...

- ... până la capăt. Sus. Adică când nu mai ne vedem deloc pe noi. Deci să luăm afirmaţia următoare: „Nu noi acţionăm, ci numai El este peste tot”. Să gândim ce ar însemna asta, când înţelegem că noi nu suntem în niciuna din acţiunile noastre, nici rele, nici bune, nici în alt fel. Numai El este. Pentru că, fiind numai lumea Lui, el pătrunde totul şi înseamnă că numai El este Cel care acţionează în toate modurile posibile. La ce consecinţe ajungem?

- Nu. Ai zis „Îl experimentăm”, nu. Când pierdem eul, nu mai există „Îl”. Deci numai El este. Dacă numai El este, noi dispărem. Unde dispărem? Nu ştiu. Dar e foarte interesant, pentru că atunci dispare judecata, acuzaţia. Şi un alt lucru foarte important, dispare necesitatea ca un eu să se ducă să facă ceva, adică să facă o rugăciune, să meargă la o liturghie. Deci dispare necesitatea a orice. Şi în clipa respectivă, ne luăm puterea înapoi. Înţelegem că numai El este cel care acţionează în toate modurile posibile, şi sub formă de ego (ego, diavol, da!), şi sub formă de fiinţă divină, doar încercăm să înţelegem. Acuma noi facem un brainstorming...

- Dacă înţelege că numai El este cel care e în toate poziţiile, noi nu mai putem spune nimic despre nimic. Adică, nemaiavând un eu, dispare analiza, dispare acel lucru pe care vrem să îl facem. Deci nu mai facem noi ceva, ci lucrurile se fac, se fac prin noi. Suntem doar un instrument care acţionează şi ne surprindem aşa, ca un observator din afară, că se fac toate lucrurile. Numai că starea aceasta, de permisivitate maximă, e starea de iubire, iubire fără niciun fel de aşteptare, în care, neluând nimic personal, nu te mai deranjează nimic din ceea ce se întâmplă. Dumnezeu acţionează prin noi, oricum, în toate direcţiile şi în toate modurile posibile. Dispare sentimentul de concret, de eu care face ceva. Deci dispărem cu totul.

El acţionează prin tine oricum, în funcţie de ce este în celălalt. El acţionează fie rău, fie bine, cum consideră El de cuviinţă. Celălalt alege să acţioneze la fel, funcţie de acţiunea lui din tine faţă de el. Deci El cu El se reglează. Deci tu nu eşti niciunde. Şi întrebarea este: şi când apari tu? Că, de fapt, nu eşti, pentru că nu mai eşti, nu mai eşti niciunde şi numai El este peste tot. Şi dacă este să facă un bine sau să facă un rău, El îl face. Deci nu mai poţi să fii vinovat şi nu mai poţi să învinovăţeşti pe nimeni.

- Pentru că numai El este. El face sau El nu face. Da, deci analizele cad total. Nu mai putem spune nimic despre nimic şi ajungem să fim doar privire. Ce părere ai?

- Da, rămâne admiraţia.

- Nu ştiu nici dacă admiraţia. Că ne întrebăm, după aceea, cine admiră? Cine e admiratorul?

- Da, dar în acelaşi timp face o mie de lucruri. Nu?! El face, El desface, El acţionează în toate modurile, în funcţie de cum e celălalt. Îl corectează pe ăla, îi dă un punct altuia, se îmbolnăveşte El, pentru că alege o chestie care nu este în folosul lui, deci El îl joacă şi pe cel care este neisprăvit şi neterminat şi neînţelegător. Deci ia şi rolul acesta. Da?! El ia toate rolurile. Se ştii că e foarte relaxant. 🙂 Dacă El este în toate poziţiile, este foarte plăcut.

Pe de altă parte, dispar instituţiile, pentru că instituţia, cum ar fi Biserica, spre exemplu, este cea care există atâta timp cât există un eu care este neterminat, un eu care este incomplet, care nu este întreg. Atunci ai nevoie de preot, de instituţie, de un ritual ca să obţii ceva ─ care nu ştiu dacă se poate obţine, pentru că ego-ul, care prin definiţie iniţiază toate chestiile acestea, nu obţine nimic niciodată. Deci rugăciunea, liturghia, tot ritualul acesta nu duce la un capăt, pentru că este iniţiat de un ego.

Sufletul este plin şi nu iniţiază nimic, niciodată. Sufletul doar este şi îi este suficient. El este iubire şi nu are nevoie de un efort să devină o iubire mai mare decât este, pentru că este cea mai mare iubire posibilă. Deci este întreg, nu are lipsuri, nu are nevoie de ceva din afară ca să i se adauge. Decât că are nevoie întotdeauna să dăruiască mai mult, pentru că, cu cât dăruieşte mai mult, cu atât puterea iubirii creşte. Deci nu-i nimica de obţinut în viaţa aceasta. Este doar o iluzie a ego-ului, ego care este, de fapt, tot Dumnezeu care joacă acest rol, pentru ce? Zii tu! De ce joacă rolul unui nepriceput, unui om care nu este întreg?

- Păi, îţi dai seama că El se experimentează la infinit şi mai şi suferă! Experimentează şi suferinţa. De ce ar face lucrul ăsta dacă El este întreg? La ce-I foloseşte?

- Pare iraţional. Deci el se chinuieşte atâta timp, ia rolul unui ego care se străduieşte să practice un ritual şi rugăciuni, milioane, şi liturghii, milioane, care nu duc nicăieri ─ pentru că ego-ul caută suferinţa, nu caută împlinirea. Or El este împlinirea sufletului, este împlinit şi nu are nevoie să lupte sau să se apere sau să facă ceva anume ca să o atingă, pentru că El este deja împlinirea. Deci, drumul acesta de chin o viaţă întreagă nu are rost.

Sau singurul lui rost este că nu are rost. Şi în momentul în care omul îşi dă seama că nu are rost, adică Dumnezeu-neînţelegătorul, care joacă rolul unui om neterminat şi neîmplinit, îşi dă seama că nu are rost, atunci află cine este El cu adevărat. Cedează, renunţă la străduinţă şi atunci îşi dă seama că este chiar Divinul. Căci, îţi dai seama, este singurul sens al lucrurilor în lumea aceasta, să îţi dai seama că eşti El, adică El să-şi dea seama că este El. Dar ce nebunie!

E o mare încurcătură cu eul acesta. Ăsta introduce cele mai mari încurcături şi lupta asta, pentru că el se bazează pe diferenţa de potenţial, pe plus şi minus, în condiţiile în care în natură opusurile sunt egale, deci nu există ceva mai bun decât altceva. Toate lucrurile sunt egale. Moartea este viaţă. Da. Şi e fără sens această viaţă, ca să ajungă el, care ştie că este El, micşorându-se, să ajungă la înţelegerea faptului că este El. Pare absurd tot efortul ăsta...

Dar să ştii că, în vis, e adevărat, adică merită. Că şi aşa visul îl şterge când vrea El. Când se trezeşte, l-a şters şi personajele de acolo nici nu ştiu de ce se chinuiesc în halul ăsta. Că eu, spre exemplu, am ieşit din corp şi am fost luat în lumea de dincolo în momentul în care mi-a căzut mentalul... Adică când am uitat total de mine. Mă uitam în jur, mă uitam la mâinile mele şi nu ştiam cine sunt. Deci mă pierdusem total. N-a durat mult până a pornit huruitul acela din coloana vertebrală, din osul sacru, s-a ridicat pe coloana vertebrală şi am ieşit prin vârful capului şi am trecut de fluviul de gânduri.

Deci nu se poate trece şi nu te poţi apropia de starea aceasta extatică decât prin asemănare. Deci trebuie să fii asemenea Lui, fără minte, fără gânduri. Înţelegi?! Şi bariera dintre cele două lumi sunt chiar gândurile noastre. Asta este bariera. Şi ce hărmălaie este acolo! că zumzăie gândurile acelea, sunt ca nişte săgeţi albe care merg în două direcţii. Se întretaie aşa şi parcă sunt zăpăcite de cap. Nu ştiu de ce aleargă aşa şi la ce le foloseşte. 🙂

Dar lucrurile nu par că au un sens. Nu cred că e ceva de obţinut, de atins. Numai ego-ul crede că trebuie să facă ceva, un efort, ca să ajungă nu ştiu unde. Şi nu va ajunge niciodată, pentru că drumul lui este închis, pentru că, de fapt, el, în esenţa lui, el doreşte o durere mai mare. Şi o obţine într-adevăr, că omul face liturghii şi rugăciuni, dar nu se elevează, nu ajunge la o desăvârşire pe care o aşteaptă, pentru că desăvârşirea o avea. O avea înainte de a porni alergatul. El era în Divin şi a ieşit. Era în starea de pace şi de armonie şi de iubire, fără aşteptări. Şi deodată a zis că trebuie să ajungă să obţină ceva, să ajungă undeva. Şi în clipa respectivă a pornit dezamăgirea, nemulţumirea, pentru că pe direcţia ego-ului nu există vreo soluţie, există moarte, există o tristeţe mai mare, întotdeauna mai mare, o suferinţă mai mare.

- Vrea să se experimenteze şi aşa… Da, e adevărat. Păi, ce să facem, Îl lăsăm. Deci trebuie să-i laşi şi pe cei care vor să facă chestia asta.

- Păi, atunci închidem prăvălia! 🙂

- El. Nu mai ai ce să spui.

- Eu înţeleg. Deci vrei să spui că sunt două poziţii. Prima poziţie este cea duală, în care alergăm ca nebunii în toate direcţiile, ca în pădurea fără rost şi fără să obţinem nimic niciodată. Deci suntem nebuni.

- Şi a doua poziţie este poziţia de sus, o privire de sus, care îţi dă posibilitatea să te dezidentifici absolut de tine, de eul acesta, şi să înţelegi că şi răul şi binele este tot Divinul. Și neplăcerea, şi necazul sunt tot El. Şi chiar tu, dacă iei o anumită direcţie, este bună, pentru că, prin tine, Dumnezeu se experimentează. Deci nu există un bine şi rău la niciun nivel.

- Păi, asta înseamnă să fim nesimţiţi. 🙂 Ori nesimţitori sau indiferenţi, dezinteresaţi.

- Oricum, dacă El se experimentează în toate modurile, este indiferent ce direcţie ia, că tot El vrea să ia direcţia aia. Şi asta înseamnă că, referitor la persoana noastră ─ persoana noastră care-i persoana Lui ─ în orice direcţie vrea El să se experimenteze, este bine.

- Deci nu putem să îl influenţăm cu nimic.

- Că oricum, întotdeauna facem ce vrea El. Dacă noi zicem „eu vreau aşa”, El face pe dos.

- Da, m-a mişcat şi eu doar am constatat şi am zis „Iar mă duc în visul ăla!”. Deci m-a trimis. 🙂

- Vrei să spui că el este încăpăţânat?

- Face ce vrea...

- Deci noi nu alegem nimica. Tot El alege.

- Pe ce criterii? Probabil că nici nu contează. Sunt criteriile Lui. Ne chinuim degeaba să aflăm motivele după care El mişcă lucruri sau ne mişcă pe noi sau se exprimă prin noi. Deci vrei să spui că în momentul în care înţelegi că prin tine se fac lucruri, se fac acţiuni...

- ... tu atunci nu mai eşti niciunde. Devii privire.

- Devii privire. Şi, de fapt, acesta este ultimul nivel. Să ajungi la nivelul că privitorul ăsta are o îngăduinţă maximă. Deci El ─ căci tot El este privitorul ─ El acţionează şi El este şi privitorul, El acţionează printr-un ego sau fiind o fiinţă divină din noi, dar în acelaşi timp este şi privitorul, are o formă de indiferenţă. Deci atinge o formă de îngăduinţă, să zicem, în care orice direcţie ar lua, este bună aşa cum este. Mi se pare că atunci când devenim una cu El, nimic nu ne mai surprinde.

- Orice acţiune face El prin noi este perfectă. Şi o pierdere, şi o reacţie, chiar dacă reacţionează, e perfect aşa.

- Este foarte uşor cu ceilalţi, când reacţionează, să fim îngăduitori. Dar cu noi este mai greu să fim înţelegători. Ne surprindem în diferite situaţii. Dar uităm. Problema este că uităm că suntem El, nu?! Lumea concretă ne absoarbe repede şi ne pune să fim atenţi la ea. Dar în momentul în care luăm lucrurile personal, ne referim la corpul nostru, intrăm în dualitate automat. De fapt, El intră în dualitate, nu?!

- La ce ne-ar ajuta această înţelegere de sus a lucrurilor? Că El este în toate poziţiile şi acţionează cum vrea El, deci noi nu putem influenţa absolut nimica.

- Când noi suntem în dualitate, uităm de El şi ne comportăm ca o persoană duală, uitucă, care uită că suntem El. Fii atentă, ce voiam să zic! Mă refer la experienţa aceea cu mersul pe tăblia patului, care mi-a dat posibilitatea să controlez ziua de mâine. În momentul în care am pierdut gândurile, ziua de mâine a devenit miraculoasă şi eu nu m-am mai văzut niciunde şi tot ce s-a întâmplat a fost foarte potrivit şi foarte bine, pentru că El a acţionat. El acţionând în toate poziţiile, aveam sentimentul că sunt El, sunt una cu El, deci mi-am pierdut individualitatea. Oare această stare este cea corectă? Bine, că eu am făcut ceva, am făcut-o din poziţia de dualitate. Am făcut un exerciţiu ca să pot să ies din dualitate, să-mi cadă mintea şi să ajung să fiu una cu El. Noi, din poziţia aceasta în care suntem, duală, asta ar trebui să urmărim? Adică să ne cadă mintea ca să ne unim cu divinul? E ceva de urmărit? Sau sunt întrebări autoreflexive care nu au niciun rost?

- Nimic, niciun rost?

- Deci, în momentul în care credem că înţelegem ceva, de fapt, nu înţelegem nimic?

- Deci, din poziţia de ego, niciodată nu vom înţelege nimic, Întregul. Ca să înţelegem ceva, exact cum spuneam, cunoaşterea nu cunoaşte. Trebuie să depăşim cunoaşterea acestei lumi, adică mintea să cadă. Deci adevărata cunoaştere este uitarea de sine? Mă întreb. Deci, în momentul în care te uiţi pe tine total şi nu mai ştii nimic despre tine, nu mai ai gânduri, nu mai ai analiză, nu mai ai cântărire, atunci devii una cu El. Dar nu mai există nicio problemă atuncea. Şi prin tine va acţiona El, nu ştiu cum, în modul cel mai propriu, aşa cum alege El, dar nu ştii cum. Nu mai poţi să prevezi absolut nimic, eşti doar acţiune.

E foarte plăcut să fii numai El, pentru că ştii ce ne nelinişteşte pe noi? Gândurile. Gândurile acestea că cum o să fie, cum o să facem, ce se întâmplă. Tot timpul avem o analiză de făcut. Cântărim lucrurile, alegem situaţii: bine, rău, bine, rău. Asta te exasperează, consumă energie. Dar când uităm totul, ca într-un lapsus, atunci numai El acţionează, dar nu ştii cum. Nu ştii. Şi e foarte bine să nu ştii. Cred că e cel mai relaxant lucru. Ce chestie! 🙂 Ultimul nivel este să nu ştii nimic şi să fii uituc.

Deci ultimul nivel este să nu ştii nimic şi să fii uituc. E un mare dar: să uiţi totul. Am văzut odată un film cu un tip care făcuse un accident de maşină cu camionul. Îi murise familia, el a scăpat, dar şi-a pierdut mintea. Şi umbla aşa de bezmetic pe străzi, se uita, nu îşi amintea nimic. Şi se tot uita. Era doar privire. Nimic nu-l afecta. Nu putea să participe la nimic, dar nimic rău nu mai putea să vină spre el. Pentru că, stând în starea aceasta divină, oamenii îl ajutau, îi dădeau să mănânce atât cât avea nevoie. Stătea într un apartament gol, dormea pe jos, nu avea nicio mobilă. Foarte interesant! Deci starea aceasta ultimă este starea în care nu vrei nimic, uiţi totul şi nu mai ştii nimic. E aşa de greu să nu ştii nimic? Ce zici?

- Voiai sa spui ceva inainte?

- Am înţeles...

- Da. Eu cred că este chiar foarte plăcut să fii hiper de îngăduitor cu tot ceea ce există şi de înţelegător. E starea de cea mai mare fericire posibilă. Când nu vrei niciodată să fie cum vrei tu. Nu vrei să ai dreptate, nu vrei să lupţi pentru adevărul tău, nu ai niciun adevăr. Adevărul tău lasă lucrurile să fie. Singurul adevăr este că eşti una cu Dumnezeu, în momentul în care tu te-ai pierdut pe tine total.

Bineînţeles, ca să ajungi acolo, trebuie nişte lucruri de făcut: supunere, slujire, toate lucrurile acestea. Şi oprirea judecăţii şi a criticii şi identificarea cu Dumnezeu, adică înţelegerea faptului că El este cel care acţionează prin tine şi că tu nu mai eşti niciunde. Mamă, ce reconfortant! Nu mai eşti niciunde. 🙂 E foarte plăcut. Numai că nu mai este cine să sufere, ştii? Dispar şi bolile.

- Dacă ai gripă, dispare gripa instantaneu 🙂 sau orice altă boală, pentru că nu mai are cine să sufere. Fără eu, nu există suferinţă. Asta ar fi o soluţie pentru toată lumea: să-şi piardă eul. Şi dacă toată viaţa lor ar fi o viaţă de supunere şi de slujire a celorlalţi… În starea de supunere, îţi pierzi mintea, pierzi ego-ul şi gândurile, pentru că nu te mai preocupi de tine, te preocupi de ceilalţi, deci eul se pierde. Şi dacă faci continuă starea de slujire a celorlalţi, de servirea a lor, tot timpul îi serveşti, atunci tot timpul nu mai ai minte şi trăieşti fără minte. Şi culmea este că se întâmplă lucrul cel mai frumos posibil: trăind fără minte, ziua de mâine va fi miraculoasă, pentru că ceea ce produce necazuri în ziua de mâine sunt gândurile, dorinţele noastre, aşteptările, grijile. Dacă nu mai ai griji, nu mai e nevoie să ţi se opună viaţa. Deci singurul lucru care trebuie atins este să o lăsăm în pace.

- Dar ca să o laşi în pace, trebuie să slujeşti oamenii, că altfel n-ai forţă, n-ai putere să o laşi în pace, pentru că nu înţelegi. Primul lucru, pe care îl discutam noi şi ieri, trebuie să se ridice (vălul)... Deci pornim din poziţia în care sunt două euri: este eul divin şi eul acesta micşorat, egoist, care este tot Dumnezeu. Dar sunt două euri.

În momentul în care slujeşti tot timpul, se ridică vălul de pe faţă, cade mintea, dispar gândurile, aşteptările, dorinţele, toate acestea dispar şi în spaţiul gol vine divinul şi începe El să îţi facă viaţa frumoasă. Că nu ajungem la El imediat. Trebuie mereu, mereu să fii atent, pentru că viaţa te loveşte cu situaţii care te solicită. Trebuie mereu să te gândeşti că mâna ta este mişcată de Dumnezeu, paşii tăi la fel, adică tu nu eşti niciunde. Mereu să te dezidentifici de eu.

Dar te fură! Îţi garantez că te fură. Când lucrezi, când ai solicitări, eşti identificat cu eul un timp, până când reuşeşti să uiţi de tine. Problema e cum să uiţi de tine. Când ai uitat de tine şi te-ai pierdut, nu te mai găseşti niciunde, atunci devii una cu Divinul.

Nu cred că este suficientă afirmaţia „El este în toate”, pentru că viaţa ne solicită, suntem în dual. Avem un corp care este material şi suntem în dualitate şi ne solicită în toate modulrile şi ne fură. Ne fură, ne păcăleşte şi uităm. Ne apucăm să facem ceva şi, dacă ne-am fi gândit înainte de a ne apuca să lucrăm ceva că prin noi acţionează El… Dar nu ai cum, că ai minte. Ai minte, nu ţi-a scăzut-o. Numai supunerea şi slujirea îţi poate lua mintea. Asta e singura cale. Nu există alta. Deci să fiu o cârpă, ca Dumnezeu.

De ce fug oamenii de ideea de cârpă? Că ar fi asemănători cu Creatorul universului! Nu vor? Nu le place să fie una cu Divinul? Că ar fi foarte simplu… Mm? Spune tu!

- Deci dacă se văd separaţi, nu pot să fie cârpă?!

- Mda, chestia e interesantă. Am pus un titlu la o emisiune: „Dacă nu eşti iubire, eşti diavol”. Dacă nu eşti una, eşti alta. Iubire nu vrem să fim, pentru că ar însemna să pierdem ceva, să ne sacrificăm.

- Deci mai curând, mai uşor şi mai plăcut e să fim diavoli. 🙂 Diavolul fuge de muncă, de servirea celorlalţi, de slujirea lor, fuge. Deci noi alegem să fim diavoli. Să-l cunoaştem mai mult pe diavol decât să-L cunoaştem pe Dumnezeu.

Nu-L cunoaştem, pentru că nu ne convine. Toate însuşirile Lui nu ne plac, niciuna nu ne place. Supunerea, lăsarea de sine, înfrânarea, slujirea aproapelui, servirea lui, a face voia celuilalt, nu a ta, a te lăsa folosit şi exploatat, bătut şi scuipat, călcat în picioare. Nimeni nu vrea asta. Deci nimeni nu vrea raiul, dar nici nu o să-l primească. Nici nu o să-l primească.

De fapt, trebuie să înţelegem că suntem El şi ar fi suficient să ne comportăm ca El, dar nu ne convine, pentru că El doar se supune. Înţelegi?! aici este problema. Noi vrem bunăstare şi comodităţi, noi nu vrem supunere. Noi nu vrem puţin, noi vrem cât mai mult, iar Dumnezeu e în împuţinare, nu este în mult. Deci ne ducem într o direcţie total opusă scopului pentru care am fost trimişi noi pe Pământ. Da..

Şi, ce chestie!...

Am venit aici ca să ne dăm seama că suntem El de fapt, să ne purtăm (ca El)... Dar nu ai cum să îţi dai seama, că dacă nu te porţi ca El, nu?! El slujeşte tot timpul, ne slujeşte, se face cârpă în faţa noastră, preş, pulbere, călcăm pe el. El ne serveşte ca un ospătar. El, stăpânul universului, ne serveşte pe noi. Ce frumos! Lui nu-i este ruşine, nouă ne este ruşine. Nouă ne cade… nu ştiu ce ne cade. Ce chestie!

Cum putem să armonizăm această idee ─ că nu noi acţionăm, ci numai El este în toate poziţiile, deci acţiunea noastră nu este a noastră, este acţiunea Lui, indiferent ce formă ia ─ cum putem s-o armonizăm cu ideea că sunt două entităţi în noi, o entitate egotică şi una Cristică ─ care de fapt, sunt tot El pe două vibraţii opuse? Se pot armoniza?

- Îşi dau la cap singure. 🙂 Se bat singure până una răzbeşte.

- Eu cred că ne manipulează şi ne îndreaptă, ca Pavlov. Alegi calea egotică, totul se dărâmă în faţa ta şi observi şi înţelegi că nu înţelegi şi vezi că nu duce niciunde. Atuncea o abandonezi şi alegi calea sufletului. Şi calea sufletul este întotdeauna un câştig. Întotdeauna cu câştig, dar este cu pierdere materială. Aici e problema noastră. Şi pierdem materia.

Ca să atingi sufletul şi pe Dumnezeu, trebuie să vrei să pierzi materia. Asta este condiţia. Dar oamenii nu dau drumul la materie. Din cauza asta ei fug de Dumnezeu. Eu cred că ei ştiu foarte bine ce să facă, cum să fugă. Ştiu foarte bine că, dacă pierd materia, îl găsesc pe Dumnezeu, şi nu le convine. Preferă să facă rugăciuni şi liturghii la infinit, fără să ajungă niciunde, iniţiate de un ego care caută numai durere. Ce nebunie! Calea este simplă. O cunoaşte toată lumea, dar n-o vrea nimeni.

Ce ciudat! Ce se poate face ca să îl determine pe om să meargă pe această cale? Ce propui tu?

- Nu propui nimic.

- Adică să îi lăsăm să se ciocnească.

- Adică Dumnezeu se ciocneşte şi ce dacă?! Până la urmă…

- Corect.

- Şi pe cine să înveţi tu, pentru că n-ai pe cine să înveţi, că El este peste tot. Este în toate, şi în neştiutor şi în neînţelept şi în nepriceput este tot Divinul. Şi nu-i nimica rău că nu ştie. Şi nu-i nimica rău că nu înţelege şi că suferă. Asta este calea pe care Dumnezeu vrea să experimenteze. Aşa ai spune tu, nu-i aşa?

- Deci omul, fiind Dumnezeu, nu poţi să-i spui: „Uite aşa trebuie să faci, că aici trebuie să ajungi!”. Că el, dacă vrea să…

- Deci soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă liturghii şi rugăciuni cât vrea el. Dacă el vrea să experimenteze chestia aia, e treaba Lui.

- Şi totul e bine aşa cum este şi doar să-i lăsăm pe oameni în pace.

- Păi după emisiunea asta, închidem prăvălia. 🙂

- Adică, vrei să spui că Dumnezeu vine prin suflete noi şi noi, care vor dori să experimenteze. Şi noi vorbim la cine? La cel care ştie totul? Îl învăţăm pe cine?

- Am înţeles… Am înţeles… 🙂

- Ce tare!

- Ba da, avem puterea pe care El o exprimă prin noi, e puterea Lui. Dar chestia este că nu este o direcţie, nu este nicio direcţie. Adică nu este… În lumea lucrurilor, orice analiză nu este viabilă, că dai de El în toate direcţiile. Singura soluţie este să-ţi cadă mintea şi, dacă-ţi cade mintea, atunci îl descoperi pe El ca fiind tu. Înţelegi?!

Deci toată această învăţătură se îndreaptă, de fapt, spre mijloacele prin care noi ne pierdem pe noi: supunere, slujire, înfrânare, predare de sine ─ toate sunt mijloace prin care ne pierdem individualitatea, eul. Aşa au fost gândite. Şi în momentul în care îţi pierzi eul, atuncea te regăseşti pe tine ca fiind El şi laşi toate lucrurile şi toată lumea o laşi în pace aşa cum este şi nu mai intervii in nimica. Ăsta este sensul acestor lucruri, dar până când oamenii îşi dau seama că sunt El, durează un timp în care se… pentru că sunt impresionaţi de realitatea aceasta.

Mai spuneai tu… „Eu cred că în orice clipă Dumnezeu, dacă vrea, poate să nu mai joace rolul unui om neînţelegător”.

Sau necredincios. În orice clipă poate să înţeleagă, oricând. Dar nu putem să Îl obligăm, aicea-i chestia.

Şi probabil că, în momentul în care îl lăsăm aşa în pace, El va înţelege în ritmul lui, când crede El de cuviinţă. E un timp pentru toate. Vrea şi El să se joace de-a lumea. Trebuie să-i lăsăm jocul ăsta. Nu?! Se joacă de-a universul. Are şi el ceva de făcut. Ce am vrea noi?!

Că, dacă ne dăm toţi seama că suntem El, păi, ce se întâmplă cu lumea aceasta? Dispare. Ne cade mentalul, ne retragem în supa de fericire, de puncte aurii de fericire, şi s-a dus cu lumea. A dispărut. Cam asta cred că este şi şarada. Deci, El se micşorează pe sine în toate modurile posibile, ca după aceea, neterminatul, neîmplinitul şi neînţelegătorul ─ care este, de fapt, El la origine ─ să ajungă să afle cine este acela, cine este el cu adevărat. Şi-n momentul în care îşi dă seama că este chiar Creatorul universului şi se comportă ca şi Creatorul, deci cu aceleaşi însuşiri...

Că de aceea nu putem noi să Îl simţim, că nu experimentăm însuşirile Lui. Nu ne purtăm ca şi El. Asta trebuie făcut şi insistat. Şi când vom ajunge la această stare, vom pierde mentalul, ne resorbim în supa de fericire şi vom rămâne acolo. Şi probabil că El va simţi nevoia, după aceea, să mai creeze un alt univers. Vom vedea.

- O concluzie!

- N-ai concluzie, că n-ai la ce.

- Păi, ce ne facem noi? Dacă El acţionează în toate situaţiile şi de peste tot şi este şi neplăcerea, şi necazul, şi durerea, şi suferinţa, şi ce nu ne convine nouă, şi neterminatul, nepriceputul, necredinciosul, neînţelegătorul este tot El, El peste tot, în toate situaţiile, păi, atunci nu mai putem să spunem nimic despre nimic. Şi rămâne liniştea, pacea, îngăduinţa maximă, înţelegerea absolută, relaxarea. Ne vom relaxa.

- E plăcut?

- E plăcut?

- Vezi ce înseamnă Dumnezeu? să fii supus!

Dar şi dacă nu eşti supus, tot Divinul eşti.

- Nu mai există probleme.

- Sau tu să o dai la unul.

- Deci nu-i nimic de obţinut, nimic de atins.

- Când nu mai vrei să atingi nimic, atunci ai ajuns. Când accepţi totul aşa cum este, fără să vrei ceva neapărat, ai ajuns.

- Da. Dispar toate problemele, grijile, dispare totul. Eşti doar o frunză în vânt, dusă unde vrea El. Dar e plăcut aşa. Nicio grijă. Grijile ne îmbolnăvesc. Fără dorinţe, fără aşteptări de nimic. Dar când suntem în starea aceasta, ni se pot împlini toate visele, pentru că lumea devine miraculoasă.

Pentru că te uneşti cu El. Şi oamenii, ei ar trebui să viseze, să îşi dorească lucrul acesta cel mai mult în viaţă. Dar iar revenim. Că nu poţi să vorbeşti concret despre nimeni şi nimic.

- Că te raportezi la un eu, care vrea ceva. Păi, o să tăcem atunci. 🙂 E foarte ciudat, foarte ciudat.

- Dar dacă înţelegem lucrurile, putem să ne permitem să intrăm şi noi puţin în dualitate 🙂 şi să uităm că suntem El, că e pasionant aşa...

- Este prea, prea fără viaţă aşa. Stai şi priveşti şi… Dar aşa, mai pierzi ceva, mai câştigi ceva, mai te lupţi... 🙂 E pasionant.

- Da.

- Şi după aceea ne plictisim şi zicem. „Hai, acuma ieşim, facem o pauză?”

- Recreaţia mare. 🙂

- Dar ştim Jocul Divin, nu-l mai luăm în serios, şi asta contează. Nimic nu ne poate afecta. Dacă suntem în starea aceasta de desprindere totală, nimic rău nu mai poate să vină ─ şi contează. Nu?! Că omul obişnuit îşi face griji de toate cele.

- Vine... dar nu mai poate să vină, pentru că, neavând ego care să se supere, nu mai poate să vină.

- Dar dacă se întâmplă, este foarte bine că se întâmplă.

- Deci, până la urmă, ne duce la o stare de dezidentificare de eu, de lume, de lumesc, de uman şi identificare cu Divinul. Asta este calea.

- În poziţia aceasta, obţii tot ce vrei. Ţi se pot împlini dorinţe, vise. Ce chestie! Deci, când nu mai ai niciun fel de dorinţă, atunci ţi se dă, ţi se împlineşte orice dorinţă. 🙂 Numai atunci. Când te uneşti cu divinul şi nu ai niciun fel de aşteptare, atunci primeşti tot ceea ce visezi în dar. Şi va rămâne. Interesant!

Deci un ţel există: să te uneşti cu El. Există un ţel: să te uneşti cu El, să devii una cu El şi atunci vei avea sentimentul că nu tu acţionezi, ci El acţionează prin tine. Tu nu te mai vezi niciunde. Prin tine se fac lucruri asupra celorlalţi, dar nu eşti tu acela. Sentimentul este excepţional, deosebit, fantastic.

Deci cea mai mare fericire este să nu ai un eu. Când te dezidentifici, atunci eşti cel mai fericit şi ai puterea maximă. “Gol de tine însuţi, eşti cel mai tare!”, spune în povestea cu pisica bătrână din prima mea carte, „Shangri-La”. „Gol de tine însuţi eşti cel mai tare”. Eşti una cu Divinul când nu vrei nimic.

Erau acolo o mie de pisici şi fiecare pisică dorea ceva. Şi atuncea şobolanii le alergau. Dar a venit o pisică bătrână care nu vroia nimic. Şi au fugit toţi. 🙂 Şi se întrebau cum s-a putut lucrul acesta. Păi, neavând un eu care vrea ceva, şobolanii n-au mai avut duşman şi au plecat, n-au mai avut cu cine să lupte. A dispărut lupta. Asta este soluţia. Dacă vrei să ai o viaţă frumoasă, trebuie să te identifici cu Dumnezeu, cu sufletul, să te porţi ca un suflet divin pe Pământ. Şi atunci dispare suferinţa, grijile, necazurile, neplăcerile.

- Să faci ce te pun ceilalţi să faci.

- Deci tu trebuie să faci tot posibilul să te pierzi pe tine, să faci totul împotriva interesului propriu. Asta este Divinitatea. Calea divină este împotrivire la binele propriu, la avantajele tale, la interesul tău. Să faci întotdeauna ceea ce nu îţi place să faci. Probabil că am spus greşit... Să nu faci ceea ce îţi place. Deci să nu faci ceea ce îţi place. Asta este calea divină. Să te opui interesului propriu, binelui individual, avantajelor tale. Să faci pe dos. Să nu îţi cauţi avantajul. Să nu iei ceea ce-i mai frumos, să iei ceea ce este mai puţin frumos.

Exact ca fata moşului, nu?! A luat cutia, cufărul cel mai mic, nu l-a luat pe cel mai mare. Deci ăsta este secretul cel mai mare în viaţă. Să fie Dumnezeu cu tine, că El este în puţin, în mic, nu este în mare, nu e sus, e jos, unde se strâng apele. Da.

O concluzie? Hai, că nu ai tras!

- Aoleu, iar o luăm de la capăt? Şi dacă este într-o situaţie, ce facem noi?

- Bine, Îl lăsăm să fie atunci şi să se manifeste prin noi cum crede de cuviinţă şi mai vedem. Bun, mulţumesc frumos! Seară frumoasă!

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
28 decembrie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=ncorpvGvBFE

Videoclipul de mai sus provine din canalul YouTube Marius Ghidel, publicat pe 25 decembrie 2022.