< Pagina Nondualitate radicală
Olandeza Nargis Shah este în dialog prin Zoom cu o persoană interesată de terapie şi nondualitate, ocazie cu care îşi descrie percepţiile din momentul în care s-a petrecut iluminarea spirituală. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
- În clipa în care iluzia a încetat, mi se părea că avusesem pe ochi un puf, ca o folie transparentă, care apoi a dispărut şi totul a devenit foarte limpede. Primul lucru pe care l-am observat a fost că pereţii nu mai aveau limite. Nu înţelegeam ce se schimbase de fapt, pentru că era tot camera mea. Am oprit muzica şi m-am aşezat pe canapea. Mă holbam nelămurită, de genul “Ce naiba e asta?”, pentru că nu ştiam ce s-a întâmplat.
În acel moment nu mi-am dat seama că era eliberarea, pentru că, pur şi simplu, nu-mi trecea prin minte. Şi apoi am simţit că mă topesc în canapea, dispărându-mi senzaţia de a fi cineva.
- Da.
Dar tot nu puteam să-mi explic ce s-a întâmplat. Apoi m-am dus şi în celelalte camere să văd ce se schimbase, dar nu se schimbase nimic, şi totuşi, totul era diferit şi mă simţeam altfel. Însă nu am vrut să dau prea multă atenţie la treaba asta, gândindu-mă că, poate, era doar o viziune distorsionată. Nu mai avusesem niciodată o astfel de viziune. Dar m-am gândit că ar fi o viziune, ce ştiu eu. Nu-mi puteam explica ce era, pentru că nu mă aşteptam ca aşa să fie eliberarea. Era ceva foarte liniştitor. Eram mai mult uimită. Nu aş spune că mă simţeam iluminată. Nu, doar uimită. Şi ceva aici, în interior, a devenit foarte liniştit. Nu spun că nu mai existau gânduri, dar ceva a început să se încetinească.
Şi apoi am spălat vasele, pentru că trebuia să le spăl. Mi-am zis că trebuie să le termin.
Nu am putut dormi în acea noapte, iar la un moment dat, cum stăteam întinsă în pat şi mă zgâiam la pereţi, pur şi simplu, nu mi-a mai apărut nimic în minte. Doar stăteam întinsă, uitându-mă la pereţi, fără nicio poveste despre ce ar trebui să însemne asta sau ce să fac.
Iar apoi nu mai înţelegeam ce avusesem eu în cap când căutam iluminarea. M-am gândit că fusese un simptom ciudat, căci nu mai găseam niciun sens pentru acea căutare a iluminării. Mi-am dat seama că era deja cazul. Mă simţeam foarte mulţumită.
- Nu-ţi puteai aminti de ce tot căutai, te întrebai care fusese motivul, pentru că totul exista deja aici, în aceşti pereţi albi şi pe canapea.
Da.
- Ai putea spune că era o senzaţie de (Doamne, cuvintele sunt probabil imposibile) fără localizare?
Da. Asta am observat a doua zi. M-am trezit şi m-am uitat în oglindă, dar nu puteam localiza de unde provenea simţul vederii. Nu puteam localiza vederea.
- Încercai să găseşti locul de unde provenea vederea... şi nu puteai găsi sursa ei.
Da.
- Asta înseamnă non-separarea, nu-i aşa: wow!
Nu era ceva psihologic, ci o schimbare vizuală: Mă uitam în oglindă, nu urmărind ceva anume, ci cum te uiţi dimineaţa în oglindă. Dar atunci ceva era diferit, de parcă trupul meu s-ar fi aflat chiar în oglindă.
(Aparentă schimbare de la contracţia energetică la energia nemărginită. De la omul care priveşte la omul care este privit).
Nu-mi părea deloc o reflexie, nu părea că, prin aceşti ochi, se uita cineva şi mă vedea pe mine. Ci în oglindă apărea un corp real, ca şi cum ai vedea un prieten stând în faţa ta – pur şi simplu, stând acolo. Şi asta m-a frapat. Apoi m-am uitat foarte atentă. Încă e tot aşa. De exemplu, văd că avem două ferestre pe ecran şi văd corpul lui Nargis acolo, dar de unde apare vederea?! Nu ştiu. Este peste tot şi nicăieri.
- Nargis, ceea ce tocmai ai împărtăşit mi se pare cel mai uimitor lucru dintre toate. Mi-ai mărturisit nişte lucruri fascinante în ultima jumătate de oră şi în programul tău. Ştii că am fost în preajma unor oameni care au atins iluminarea. Aşa că am mai auzit acest gen de mărturii autentice. Pentru mine, e ca o lumină verde, ca un clopoţel care-mi sună ca autentic. Nu spun că nu credeam că ai fi autentică, dar acum am un fel de dovadă indubitabilă. Nu-ţi dai seama de unde vine vederea, asta-i confirmarea că nu există niciun centru – asta vreau să zic.
Asta a fost confirmarea, pentru că, înainte, exista un centru aici, care privea prin ochi, ce se percepeau în oglindă ca o reflecţie a lor. Dar acel centru dispăruse, şi aşa a rămas de atunci. Şi mi-am dat seama: “La naiba, cred că s-a produs eliberarea!”. Asta a fost confirmarea definitivă.
Şi apoi am început să cad. Timp de câteva săptămâni, am căzut într-un fel de... era ca şi cum mintea nu înţelegea ce se întâmpla, pentru că mintea era atunci transcensă şi ea nu a înţeles niciodată ce este eliberarea. Nici acum nu o poate înţelege, pentru că este vorba de transcenderea minţii, iar mintea poate funcţiona doar la nivelul ei. Aşa că era cumva amuzant.
- Sunetul universal este “La naiba!” nu „AUM” . E mai degrabă “La naiba!” sau “Wow!” sau “Rahat!” sau “Sfinte Sisoe!”. Nu este “AUM, Namaste”, nu-i aşa?
Da. Eram atât de uimită şi nu ştiam nimic. Asta am observat când m-am trezit, că nu ştiu nimic. Adică nu ştiam nimic despre nimic. Era vorba de dispariţia cunoaşterii, a conştiinţei.
(A dispărut acel sine iluzoriu care „ştie” ce vede. Şi a rămas doar ceea-ce-există, mereu proaspăt, plus un sentiment de uimire)
Am simţit că nu ştiu nimic, ca şi cum conceptele deveniseră foarte seci, foarte aride. Am deschis o carte şi am simţit că toate astea nu aveau sens, toate cuvintele astea despre nondualitate sunt apă de ploaie. Şi am pus-o deoparte. De unde, înainte, eram o cititoare foarte avidă. Apoi am pus un video cu Jim Newman sau Tony Parsons, dar tot mi s-a părut foarte plictisitor. Aşa că, mai bine, m-am dus să mă plimb.
- Chiar este foarte plictisitor în comparaţie cu a ieşi şi a te distra.
Înainte, mă uitam la trei satsang-uri pe zi, stând nemişcată şi absorbind fiecare cuvânt pe care îl spuneau. Dar acum, mă gândeam „Da, dar nu contează...”.
- Când îi urmăreai înainte pe Youtube, îi priveai ca pe nişte fursecuri, dar apoi ţi se păreau carton vopsit. Destul de plictisitor, pentru că ştii ce vor spune, nu-i aşa?
Da. Pur şi simplu, nu mai existau motive să... Fiindcă toate întrebările care sunt puse în satsang vin de la nişte oameni care încearcă să schimbe ceea-ce-există pentru a avea o viaţă mai bună. Iar eu eram perfect mulţumită: „Ştii ce, ies la plimbare şi asta-i tot şi nu-mi pasă ce voi face după aceea, voi vedea atunci”.
Pentru că timpul – această naraţiune trecut, prezent, viitor – înseamnă să fii mereu în căutarea a altceva, altceva, altceva, altceva, altceva. Şi dacă acest impuls dispare, rămâne doar mulţumirea ivită de la sine.
Aşa că, într-un fel, era şi un pic de confuzie, dar în acelaşi timp, nimic serios şi foarte lejer şi amuzant şi mă simţeam bine. Singurul lucru de care eram absolut sigură era faptul că nu a existat niciun „eu”, niciodată. „Eu” nu s-a întâmplat niciodată.
- A fost prima dată când ai putut spune asta cu certitudine?
Exact, da, a doua zi după.
- „Dacă aşa spunea Jim Newman, înseamnă că trebuie să fie adevărat”.
Da. Simţeam că nu ştiu nimic despre nimic, şi totuşi, eram sigură că nu există deloc un „eu”. Nu existase niciodată, a fost un vis absolut şi o totală iluzie. Şi râdeam, râdeam de toate acele poveşti despre trezire. Mi se părea atât de amuzant să încerci să scapi de ceva ce nu există. Cel mai haios lucru posibil.
- Asta se simte la tine, autenticitatea. Sunt sigur că ţi-au mai spus-o şi alţii, pentru că e uşor de perceput.
Mulţumesc.
- 100%. Este evident, entuziasmul copilăresc, energia, deschiderea, că nu te deranjează să spui „La naiba!”, că vorbeşti despre psihoterapie, dar şi că ea nu-i chiar totul. Se simte foarte autentic ceea ce spui. Ceea ce mi-ai descris în ultimele 10 minute îmi dă senzaţia că am priceput, mai mult decât intelectual. Îmi dau seama că, deşi mă chinuie această panică de mult timp, „noaptea întunecată a sufletului”, totuşi pot să suport groaza, pentru că n-am încotro – aşa cum spui tu, te obişnuieşti cu ea. În fond, nu-i chiar aşa de mare scofală, a doua zi ţi-e un pic mai uşor. Dar încă nu mi s-a întâmplat ultima fază, aceea de „a nu mai găsi sursa vederii”. Sunt încă în sala de aşteptare, ca atâţia oameni.
Aşa este. Şi cu cât crezi mai mult că ai fi în sala de aşteptare... tocmai asta împiedică eliberarea, din cauză că a te considera într-o sală de aşteptare înseamnă că afirmi „Ceea ce există nu-i AstA".
- Da.
Şi dacă susţii aşa ceva, prin faptul că te crezi în sala de aşteptare, că „Asta nu-i AstA", atunci realitatea îţi va PĂREA ca nefiind AstA.
- Da, da.
În ultima săptămână de dinaintea eliberării, aşa cum ţi-am spus, eu nu mai eram în sala de aşteptare. Mă gândeam că „Mda, dacă se va întâmpla eliberarea, va fi doar ceea-ce-există deja, aşa că nu va fi nimic de câştigat. Nu va fi nimic de câştigat”.
- De parcă sala de aşteptare nu ar fi tot AstA, nu-i aşa? ceea ce nu-i decât o altă vicleană evitare a non-dualităţii. Dar şi sala de aşteptare are rostul ei, pentru că există deja – chiar dacă se simte ca o pierdere de timp şi este o iluzie. Este ultima iluzie, nu-i aşa?
Da, da. E ca şi cum eu-ul dispare treptat, în etape, până când va înţelege cu adevărat că nu are nicio şansă de a realiza ceva, pentru că totul se întâmplă de la sine. Este nevoie de ceva timp – pentru unii oameni, mai mulţi ani, iar pentru alţii, mai puţini ani – până ce eul ajunge să priceapă cu adevărat acest lucru. Iar când este înţeles cu adevărat, abandonul eului se produce în mod natural. Atunci devine foarte clar că „Nu eu fac să se întâmple asta”. Ultima fărâmă de speranţă provine din faptul că încă mai există senzaţia de făptuitor, că ar exista cineva care poate face ceva.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
3 aprilie 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=eXz2m9I7xos
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Nargis Non-duality, videoclip publicat pe 30 martie 2022.