<  Pagina Nondualitate radicală


"SPER SĂ MORI CURÂND" (1)

Richard Sylvester ne oferă cartea sa "SPER SĂ MORI CURÂND. Cuvinte despre non-dualitate şi eliberare" în propria lectură audio (orig. "I Hope You Die Soon. Words on Non-duality and Liberation). Aceasta este prima parte. Videoclipul subtitrat în limba română este încorporat la sfârşitul textului

Motto: Nu-i uşor să scri o carte despre nimic

SUMAR:

Introducere

1. DESPRE ELIBERARE

- Preliminarii

- Trezirea: Să vezi că nu există nimeni

- Eliberarea: Să vezi că "Eu" sunt Totul

- Să fii trezit şi să fii adormit

- Sper să mori curând

2. LUCRURILE CARE SE ÎNTÂMPLĂ

- Limbajul

- Mintea

- Experienţele spirituale

- A fi o persoană

- Marea mantră

- Comportamentul impecabil al celor iluminaţi

- Contracţia şi localizarea

- Moartea şi religia

 

Introducere

Cea mai răspândită concepţie greşită despre eliberare este că ar putea fi obţinută de către persoană. Dar eliberarea este o pierdere – pierderea senzaţiei că a existat vreodată un individ separat care ar fi ales să acţioneze cumva pentru a obţine eliberarea.

Când se percepe că nu există nicio separare nicăieri, dispare sentimentul de vulnerabilitate şi frică ataşat de persoană, iar ceea ce rămâne este minunea vieţii care se întâmplă, pur şi simplu. În loc de vreo semnificaţie, vezi doar o veveriţă nemişcată pe un trunchi de copac gri, cu picioarele desfăcute, cu capul ridicat, privind direct la tine. În loc de vreun scop, vezi textura uimitoare a blănii pisicii sau modul incredibil în care o furnică se târăşte pe o creangă. Pierderea speranţei nu este nicio pierdere atunci când este înlocuită de lişiţele care plonjează în lac.

Atunci când încetează senzaţia că ai deţine controlul asupra vieţii tale şi că ar trebui să o faci să se desfăşoare într-un anumit fel, atunci trăieşti într-o stare de relaxare. Te simţi comod faţă de orice apare şi nu te mai agăţi de vreo preferinţă despre ce ar fi putut fi.

 

1. DESPRE ELIBERARE

Preliminarii

Eliberarea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea nu poate fi înţeleasă de minte. Ea nu poate fi percepută până când nu se dezvăluie singură. Iar atunci, niciun cuvânt sau idee nu o poate exprima şi nicio minte nu o poate înţelege.

Totuşi, eliberarea este tot ce există. Chiar acum.

Un paradox.

Perceperea eliberării nu are nimic de-a face cu mintea. Şi totuşi, iată eliberarea chiar aici, acoperită de minte. Acoperită de mintea care nici măcar nu există.

Un paradox.

Eliberarea este sfârşitul căutării şi sfârşitul sensurilor. Eliberarea dezvăluie că sensul vieţii este viaţa însăşi. Nu mai poate exista o căutare a ceea ce este evident că deja există.

Prin natura sa, limbajul descrie dualitatea – evenimente, experienţe, lucruri, gânduri, sentimente. Fenomene. Lucrurile care se întâmplă. Nu există însă niciun limbaj care să descrie non-dualitatea. Cel mult, putem să o sugerăm.

Deci, să facem nişte sugestii.

 

Trezirea: Să vezi că nu există nimeni

Totul începe cu după-amiezile de sâmbătă în Hampstead, când ascult discuţiile despre non-dualitate susţinute de Tony Parsons. Nu înţeleg multe din ceea ce se spune, dar ceva mă tot cheamă acolo. Şi îmi plac glumele, conversaţiile şi băutura de după, aşa că revin din nou şi din nou.

Apoi, într-o gară din centrul Londrei, într-o seară călduroasă de vară, persoana, sentimentul de sine dispare brusc şi complet. Totul rămâne ca mai înainte – oameni, trenuri, peroane, alte obiecte – însă totul este văzut pentru prima oară fără ca o persoană să medieze sau să interpreteze. Nu-mi apar lumini orbitoare, nici focuri de artificii, niciunul dintre vârtejurile date de LSD sau de ciupercile halucinogene. Dar acesta este adevăratul „Wow!”, să vezi o gară obişnuită, pentru prima dată fără senzaţia de sine. Aici este obişnuitul văzut ca fiind neobişnuit, răsărind în Unime, fără să existe cineva anume care să îl experimenteze.

În această clipă, se percepe că nu există nimeni. Sentimentul că există o persoană a fost permanent până în acest moment şi a dat sens acestei vieţi. Timp de atâţia ani, nu a fost niciodată pus la îndoială. Era atât de clar că aş fi eu, centrul meu şi poziţia mea, încât nici măcar nu a fost remarcat. Acum se vede ca fiind o totală inutilitate. Dintr-o dată, devine clar că nu am avut niciodată o viaţă a mea, pentru că nu a existat niciodată vreun „eu”. Într-o fracţiune de secundă de eternitate, fără un „eu”, totul este văzut pentru prima dată, pur şi simplu, aşa cum este. Eu nu trăiesc, ci sunt trăit. Nu eu acţionez, ci acţiunile se petrec prin mine, marioneta divină.

Dispare într-o clipă orice grijă a acestei mici, dar atât de importante aparente vieţi.

După o secundă, sinele se întoarce, întrebându-se „Ce naiba a fost asta?”. Dar acea fracţiune de secundă de fiinţare ca nimeni aduce schimbări irevocabile în peisajul intern. Căci această percepţie te poate buimăci complet.

Trecutul devine bidimensional. Înainte de asta, trecutul era un peisaj tridimensional pe care îl vizitam frecvent. Mă aruncam în el, sărind din loc în loc; fiecare scenă avea energie şi o realitate a ei. Această energie apărea sub forma unor emoţii şi gânduri, majoritatea legate de regrete şi vinovăţii derulate la nesfârşit, de genul „Ce-ar fi fost dacă...” şi „Dacă ar fi fost altfel...”. În consecinţă, trecutul era şlefuit şi reevaluat, imaginând inutil diferite posibilităţi, ca şi cum această revedere obsesivă ar fi putut schimba cumva geografia sau aduce înapoi o iubită pierdută sau şterge vreo ofensă aruncată sau primită. Acum, după acea fracţiune de secundă în care nu mai exista nimeni, deşi persoana s-a întors, trecutul pare ca un tablou plat. Toate scenele sunt încă acolo – căci nu-i vorba de Alzheimer aici – dar nu mai au energie, nu mai au realitate şi nu prea mai există impulsul de a vizita vreuna dintre ele. Din când în când, o scenă sau alta din trecut se trezeşte la viaţă pentru o vreme, dar apoi se stinge din nou. Regretul şi vinovăţia îşi slăbesc strânsoarea.

Încă mai apar unele dificultăţi şi probleme, dar ele nu mai persistă ca înainte. Începe să se prăbuşească peretele de stâncă care le oferea o priză fermă pentru a se căţăra şi a mă strânge de gât. Peisajul intern a devenit alunecos. Aşa cum spune Nisargadatta, lumea este plină de cercuri, dar cârligele ne aparţin nouă. Acum cârligele se dizolvă. Cu toate acestea, pe parcursul anului următor, sinele încearcă cu frenezie să se reafirme, uneori cu mult succes aparent când problemele reapar, căci se pare că plictiseala, disperarea, durerea emoţională încă trebuie să fie trăite.

Un lucru care se observă imediat este natura tuturor aparentelor experienţe spirituale ivite în timpul anilor de căutare şi de urmare a unor căi false şi guru falşi. Dintr-o dată, ele sunt văzute cum sunt cu adevărat, adică nişte experienţe emoţionale şi psihologice petrecute unei persoane ireale şi care nu sunt mai importante decât încălţarea unui pantof sau sorbirea unei ceşti de cafea.

Experienţele spirituale nu sunt greu de provocat. Meditaţi intensiv, cântaţi lungi perioade de timp, ingeraţi anumite substanţe, nu mâncaţi şi nu dormiţi, puneţi-vă în situaţii extreme. Probabil că vor da rezultate. Eu făcusem toate acestea şi au apărut multe experienţe spirituale. Cântasem ore întregi şi meditasem în bătaia unor gonguri tibetane puternice. L-am văzut pe guru, aşezat pe un podium, îmbrăcat în haine impresionante, cum s-a dizolvat într-o lumină aurie în faţa ochilor mei. Identitatea personală se rafinase şi se dizolvase în beatitudinea transcendentală. Universul respira prin mine pe măsură ce conştiinţa mea se extindea pentru a umple totul.

Şi ce dacă?

Întotdeauna era cineva acolo care avea acea experienţă spirituală. Persoana mea, oricât de rafinată, era întotdeauna prezentă. Toate aceste evenimente mi se întâmplaseră „mie”. Niciuna dintre ele nu a avut vreo legătură cu eliberarea mai mult decât mângâierea unei pisici.

Şi, oricum, „Nu poţi sta prea mult timp în lumea lui Dumnezeu. Acolo nu există restaurante sau toalete.”

Eliberarea nu este personală şi nu are nimic de-a face cu nicio experienţă psihologică, emoţională sau „spirituală”, oricât de rafinată ar fi ea. O experienţă spirituală sau psihologică este doar o experienţă personală. Odată ce se percepe că eu sunt nimic, se percepe, de asemenea, că orice experienţă apare doar pentru o aparentă persoană şi se dizolvă iar în Unime, fără să aibă nicio semnificaţie. Experienţa nu apare într-o persoană reală şi nu există nici posibilitatea să aibă vreo semnificaţie.

Iar eliberarea nu are nimic de-a face cu absenţa sau prezenţa problemelor sau a dificultăţilor, care pot continua să apară sau nu.

Eliberarea nu aduce fericirea fără de sfârşit. Pentru asta, încearcă cu heroină, prozac sau o lobotomie.

Ce uşurare! Eliberarea nu-ţi cere să fii în vreun fel anume.

Eliberarea nu cere nici măcar să existe un „tu”. Nu o persoană scrie aceste cuvinte. Unimea este cea care scrie aceste cuvinte. Şi tot Unimea le citeşte.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
8 ianuarie 2023

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Ik1HiCV-nQk

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 13 noiembrie 2022.