<  Pagina Nondualitate radicală


"SPER SĂ MORI CURÂND" (4)

Richard Sylvester ne oferă cartea sa "SPER SĂ MORI CURÂND. Cuvinte despre non-dualitate şi eliberare", în propria lectură audio (orig. "I Hope You Die Soon. Words on Non-duality and Liberation). Aceasta este partea a patra. Videoclipul subtitrat în limba română este încorporat la sfârşitul textului

* * * 

A fi o persoană

Senzaţia de a fi o persoană este imens de puternică. M-a însoţit toată viaţa şi este cea mai puternică dependenţă dintre toate. Se manifestă în atât de multe feluri:

Am responsabilităţi. Sunt tatăl a doi copii. Am elevi. Sunt preşedintele acestei comisii foarte importante. Poate, pot salva planeta în timpul meu liber.

Am temeri. Poate că am cancer. Casa mea ar putea avea putregai uscat. S-ar putea să-mi sfârşesc zilele singur în cameră, cu balele curgându-mi pe bărbie. Poate că, în drum spre destinaţia mea de vacanţă, avionul va dispărea de pe cer, urlând în flăcări.

Am speranţe. Poate voi întâlni pe cineva la cafenea astăzi şi mă voi îndrăgosti. Poate că voi fi promovat la serviciu. S-ar putea să câştig la loto şi să renunţ la serviciu şi să-mi cumpăr, în sfârşit, un Ferrari.

Am dorinţe. Multe dintre acestea sunt contradictorii. Tânjesc după incluziune, dar şi după singurătate, după independenţă, dar şi să fiu îngrijit, să am emoţii profunde, dar şi să fiu invulnerabil şi neimpresionabil.

Trăiesc într-o stare de crispare, încordat împotriva posibilelor ameninţări şi dureri. Am senzaţia copleşitoare că eu sunt aici, asaltat de tot ceea ce există acolo, în afara mea. Trebuie să mă protejez împotriva tuturor presiunilor care m-ar putea distruge. Trebuie să mă protejez chiar şi împotriva celor dragi mie, poate, mai ales, tocmai împotriva celor care m-au cunoscut în dispoziţia cea mai deschisă.

Sunt tras în toate direcţiile de impulsuri contradictorii. Datorită tânjirii după unitate, vreau să fiu aproape de celălalt, să fim intimi, să fiu ţinut în braţe, să fiu consolat. Din cauza fricii mele de a fi subjugat, vreau să fiu separat, să stau la distanţă, să fiu autonom. Nicio stare nu-mi poate aduce satisfacţie pentru mult timp, deoarece fiecare stare pe care o doresc intră în contradicţie cu o altă stare pe care mi-o doresc. Când sunt inclus într-un grup, tânjesc după separare. Când sunt exclus, tânjesc după apartenenţă.

Sunt vulnerabil, separat, temător, uşor de stingherit, uşor de doborât. Mă mişc între extaz şi disperare, sau rămân prizonier în blindajul indiferenţei. Mai presus de toate, am amintiri din trecut şi temeri şi fantezii despre viitor. Am regrete, vinovăţie, dorinţe, gânduri de „ce-ar fi fost dacă...”, grijă de ce gândesc ceilalţi despre mine, jenă. Sunt carismatic sau timid. Îmi joc strategiile, îmi manifest ego-ul, ştiu că am dreptate, mă justific, îmi fac campanie pentru convingerile mele. Senzaţia de „eu” este în mod constant creată şi recreată de fiecare fenomen, de fiecare gând, senzaţie şi emoţie.

Este de neimaginat că viaţa ar putea continua fără senzaţia de eu, că ceea-ce-există poate fi perceput, pur şi simplu, fără ca un cineva anume să perceapă. Este imposibil să ne imaginăm cum este percepţia că nu există nimeni – căci cine ar mai fi prezent să perceapă asta?!

Din prima clipă de separare, persoana a fost mereu prezentă. Apoi, dintr-o dată, într-o fracţiune de secundă, senzaţia de „eu” dispare complet. Nu există o dizolvare treptată a persoanei în transcendent, ci completa ei dispariţie bruscă. Şi are loc ceva de neimaginat, se percepe absenţa totală a sinelui. Marele vid este recunoscut. Toate conceptele de spaţiu şi timp devin fără sens. Există doar omniprezenţă. „Aici” şi „acolo” sunt percepute ca fiind identice.

După asta, este foarte greu să-ţi mai iei în serios viaţa de până atunci.

 

Marea mantră

Nu există nicio metodă, dar dacă ar exista, ar putea fi aceea de a repeta mantra „fără speranţă, fără ajutor şi fără sens”. Ar fi bine ca, în timpul acestei repetări, să observăm că nu există un cineva care o realizează. Dar nu există nici cineva care să observe asta.

Persoana crede că există o speranţă şi caută să împlinească această speranţă. La baza acestei căutări se află gândul: „Încă nu e ce-mi doresc, dar dacă aş putea să-l modelez suficient de mult, ar putea deveni idealul”. Dar speranţa este întotdeauna dezamăgită până la urmă, odată cu înţelegerea că nici acest iubit nu este idealul, nici această maşină nu este idealul, nici această vilă din Toscana nu este idealul, nici acest guru nu este idealul. Speranţa conduce la dezamăgire şi apoi fie la disperare, fie la o altă zadarnică speranţă. Speranţa nu te poate conduce niciodată de la „Nu este idealul” la „Ăsta-i idealul”, din cauză că tot timpul în care te gândeşti „Nu este idealul”, în realitate, este. Nu poţi ajunge de unde eşti până „acolo”, pentru că eşti deja acolo.

Ce bine ar fi să poţi renunţa la speranţă, dar n-ai cum! Şi totuşi, speranţa ar putea să dispară, ceea ce poate fi o mare binecuvântare.

Persoana crede că poate fi ajutată. Dar nu poţi fi ajutat să devii ceea ce eşti deja. Este ca şi cum ai sta pe un scaun frumos şi ai spune: „Te rog, spune-mi cum pot ajunge să stau pe acel scaun. Acel scaun de acolo este atât de departe de mine. Arată atât de frumos. Ştiu că viaţa mea va decurge minunat dacă aş ajunge să mă aşez pe acel scaun”. Ce se poate răspunde? „Dar tu deja stai pe el, unde să te mai duci?!” Nu ai cum auzi acest răspuns dacă te crezi în altă parte. Deci, ce se poate spune atunci când ceri „Ajută-mă să devin eliberat”? Deja există numai libertatea. Nimeni nu te poate ajuta să capeţi ceea ce ai deja. De aceea, în Zen se spune uneori: „Aş vrea să-ţi dau ceva de ajutor, dar noi nu avem nimic”.

Eşti singur în totala ta neputinţă. Nu poţi face nimic şi nici nu poţi evita să faci ceva. Dacă ai putea înţelege asta, atunci strădania ar putea lua sfârşit şi, în această relaxare, s-ar putea percepe eliberarea. Dar asta începe să sune a metodă, or nu există nicio metodă, deoarece nu există niciun cineva care să renunţe la strădanii.

Persoana crede că anumite lucruri sunt semnificative. Dar este un cadou nepreţuit să vezi că nimic nu are vreo semnificaţie. Tot ceea ce, aparent, se iveşte sunt doar nişte lucruri care se întâmplă. Nu conduc la nicio concluzie şi nu se îndreaptă nicăieri. Când se vede că nimic nu are vreun sens, poate apărea o imensă uşurare. Orice tensiune din aparenta ta viaţă ar putea să dispară.

Dar mintea urăşte acest cadou. Mintea strigă: „Dar Holocaustul? Mântuirea prin sângele mielului? Iluminarea lui Buddha sub copacul bodhi? Semnele şamanice că îmi voi găsi sufletul-pereche? Spiritul mătuşii Maud, care mi-a comunicat: «Cheia pierdută de la uşa din spate este în samovar». Cu siguranţă că astfel de evenimente trebuie să însemne ceva.”

Şi totuşi, nimic din toate acestea nu conduce nicăieri. Nimic nu duce la ceva. Holocaustul şi răscumpărarea prin credinţă şi Buddha şi semnele şamanice şi mătuşa moartă Maud sunt doar nişte gânduri care-ţi distrag atenţia de la a percepe Asta. Unimea îşi auto-distrage atenţia ca să nu observe că nu este două. Acesta este jocul. Fiecare gând de separare, fiecare gând ce nu observă că nu există decât iubire necondiţionată, pur şi simplu, perpetuează desfăşurarea jocului.

Dacă ar avea vreun rost să vă spun să renunţaţi la speranţă şi la semnificaţii şi să vă înţelegeţi totala neputinţă, v-aş spune-o. Dar nu există nimeni care să vă spună asta şi nimeni care să asculte.

* * * 

Nu poţi nici să cauţi, nici să renunţi la căutare. Căutarea se va petrece de la sine, până când se va opri de la sine. Când încerci să renunţi la căutare, vei căuta o metodă de a renunţa la căutare.

 

Comportamentul impecabil al celor iluminaţi

Nu există decât eliberarea. Scrierea acestor cuvinte este eliberarea. Citirea lor este eliberarea. Când bei ceai este eliberarea. Eul este eliberarea care se manifestă ca un sine. Dar cât timp eul, persoana aparentă, este prezentă, împiedică perceperea eliberării. Eul nu poate cunoaşte eliberarea, din cauză că o caută. Atâta timp cât crede că nu este Ea, persistă tensiunea şi separarea. Are senzaţia că sinele nu este suficient de bun, că trebuie să facă mereu ceva mai mult pentru a se pregăti pentru eliberare. „La urma urmei, ştiu că nu mă comport în mod impecabil. Şi, cu siguranţă, am citit undeva că fiinţele iluminate sunt întotdeauna impecabile. Aşadar, nu pot fi membru în clubul iluminaţilor.”

Acest mod de gândire mă ţine captiv în dualitate. Pentru că acum avem două aspecte – Unimea şi comportamentul imperfect, aflat în afara ei.

Insistăm ca Unimea să se conformeze regulilor noastre pentru a ne convinge că este o Unime corespunzătoare, o Unime plină de calităţi. Credem că Unimea nu poate să apară ca cruzime, ca necinste sau ca foamete în Africa. Mintea admite că există Unimea, dar cu multe lucruri în afara Ei, toate lucrurile cărora nu le permitem să fie în Unime. Prin urmare, mintea stăruie mereu că există două.

Mintea, cu dorinţa ei de dreptate, nu va fi niciodată mulţumită doar cu Asta.

Din acest motiv, multe învăţături spirituale spun că trebuie să trecem dincolo de minte. Aceste învăţături văd capcana generată de minte, dar nu reuşesc să vadă că nu există nimeni care să fie prins în capcană.

Nu există niciun cineva care să poată trece dincolo de minte. Iar atunci când nu există nici persoană şi nici minte, se percepe că şi capcana este, de asemenea, eliberarea.

Eul, cu toate blocajele şi defectele sale, este tot eliberarea sub forma unui sine. Când se percepe asta, se înţelege că toate chestiunile legate de onestitate, comportament corect, moralitate şi justiţie sunt irelevante. Toate aceste concepte îşi pierd semnificaţia atunci când se percepe că nu există nimeni care să facă vreo alegere. Curajul şi laşitatea, onestitatea şi necinstea, adevărul şi minciuna, dreptatea şi nedreptatea, responsabilitatea şi iresponsabilitatea sunt doar un joc de lumini, Unimea care apare sub forma tuturor manifestărilor.

Dar, pentru mintea noastră, sugestia că foametea din Africa, minciuna şi nedreptatea sunt tot Unimea, este de-a dreptul abominabilă.

Această carte nu este destinată celor care vor să satisfacă dorinţa minţii de nobleţe şi dreptate.

* * * 

Nu există decât eliberarea. Căutarea eliberării este, de asemenea, eliberarea. Altfel, ar fi o dualitate. Ar exista Unimea şi, în afara Unimii, căutarea Ei.

Căutarea eliberării este, pur şi simplu, libertatea care se preface că n-ar fi ea şi se caută pe sine. Pentru ca să funcţioneze, disimularea trebuie să fie foarte eficientă. Altfel, Unimea s-ar regăsi instantaneu pe sine şi jocul s-ar termina înainte de a începe. Iar simulacrul chiar este foarte eficient, căci, deşi totul este Asta, mintea vede totul ca fiind aia.

De fapt, mintea are impresia deseori că a întrezărit eliberarea, dar crede că a văzut-o doar acolo – poate în persoana acelui sfânt încălţat cu sandale, având aura strălucitoare şi pene de păun, înconjurat de devoţi fascinaţi.

Bineînţeles că tot ce spun este o metaforă. Nu există niciun joc. Nu există nimic care să caute ceva. Încercaţi să citiţi penultimul paragraf în ambele variante posibile.

Acesta este un vis, dar nu eu visez. Eu sunt un personaj visat în cadrul visului. De aceea, nu eu sunt cel care se trezeşte.

Unimea se cunoaşte deja pe sine şi nu are nevoie să se regăsească, fiindcă nu este pierdută. Dar din cauză că eliberarea nu este personală, mintea, care este personală, nu o poate obţine niciodată.

Dacă aveţi o minte vioaie, aşa cum au mulţi căutători, merită să o repetăm. Mintea nu poate pricepe niciodată Asta. Iar doar a gândi „am înţeles Asta” nu are nimic de-a face cu eliberarea.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
15 ianuarie 2023

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=FJB-gI1cbuU

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 3 decembrie 2022.