Ce este nondualitatea (4)

Richard Sylvester susţine conferinţe despre nondualitate din anul 2005 şi a scris mai multe cărţi pe acest subiect. A cincea sa carte, „Confesiunile unui căutător”, relatează despre anii săi îndelungaţi de căutări spirituale, dar include şi un capitol despre liberul-arbitru. În acest episod, Richard explorează mitul liberului-arbitru şi cele trei moduri de a-l demantela: 1) filosofic, 2) pe baza descoperirilor neuroştiinţelor şi 3) prin recunoaşterea directă ce apare în trezirea nonduală (“percepţia mistică”). Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

„Trei moduri de a demonta liberul-arbitru”

Salut! În ultimul episod din „Ce este non-dualitatea?” am vorbit despre liberul-arbitru. În acest episod voi continua subiectul, citind din cartea mea, „Confesiunile unui căutător”, capitolul despre liberul-arbitru.

Acest capitol începe cu un citat din James B. Miles, care spune aşa: „Liberul-arbitru este un mit dăunător”.

«Un mod simplu de a începe o ceartă cu cineva, dacă aveţi acest gând, este să îi sugeraţi că nu există liber-arbitru. Această tactică nu va funcţiona cu toată lumea, desigur, fiindcă unii dintre noi sunt deja conştienţi că liberul-arbitru este o iluzie. Dar majoritatea oamenilor încă mai cred în existenţa lui şi mulţi vor reacţiona la afirmaţia că acesta nu există de parcă ar fi fost profund insultaţi.

Negarea liberului-arbitru pare a fi, de asemenea, o negare a multor lucruri pe care le considerăm cele mai importante şi mai de preţ legate de noi înşine, de vieţile şi valorile noastre. A contesta noţiunea de liber-arbitru poate fi o lovitură pentru însăşi sensul şi scopul nostru în viaţă. Este în joc însăşi moralitatea sau, cel puţin, viziunea convenţională asupra moralităţii. S-ar putea să aveţi o distracţie pe cinste în acest fel cu preoţii şi pastorii.

Şi totuşi, într-un fel, este surprinzător că această noţiune are o influenţă atât de puternică asupra multora dintre noi, cât şi asupra culturii noastre per ansamblu. Pentru că, de fapt, este foarte uşor să demontezi liberul-arbitru din punct de vedere filosofic şi logic. Argumentaţia, care este destul de simplă ca să fie înţeleasă şi de un copil de 14 ani suficient de inteligent, sună astfel:

Fie universul este în întregime determinist, fie nu este. Dacă universul este în întregime determinist, nu există loc pentru liber-arbitru, deoarece toate aparentele alegeri şi decizii sunt în întregime influenţate şi determinate de cauze anterioare. Aceste cauze anterioare includ atât factori moşteniţi, cât şi factori culturali sau o combinaţie între natură şi educaţie.

Dacă universul nu este în întregime determinist, atunci există doar două posibilităţi: fie este parţial, fie, în întregime aleatoriu. Dar o alegere sau o decizie luată parţial sau în întregime la întâmplare nu implică liberul-arbitru în niciun fel.

Prin urmare, ori că universul este în întregime determinist, ori că este complet aleatoriu, ori că este un amestec de determinism şi întâmplare, nu există posibilitatea liberului-arbitru.

Bineînţeles, nicio persoană sănătoasă la cap nu crede că universul este în întregime aleatoriu. Dovezile experienţei noastre zilnice neagă acest lucru. Am inclus aici posibilitatea unui univers total întâmplător doar pentru a completa argumentaţia.

Pe când Sir Isaac Newton guverna fizica, cei mai isteţi pariau că universul este în întregime determinist. Dar descoperirile fizicii cuantice au tulburat apele. Acum pare probabil să joace un rol şi întâmplarea, cel puţin la un anumit nivel în univers. Dar nu voi risca să mă fac de râs aici scriind mai mult despre fizica cuantică, un subiect pe care nici măcar fizicienii cuantici nu îl înţeleg.

Mulţi filozofi, cunoscuţi în branşă sub numele de „libertarieni” şi „compatibilişti”, insistă asupra faptului că există liber-arbitru. Ei refuză să recunoască faptul că acest lucru este o imposibilitate, deoarece nu le plac implicaţiile ideologice ale acestei concluzii. Argumentele lor pentru existenţa liberului-arbitru tind să fie extrem de complexe, alambicate şi misterioase. Însăşi acest aspect ne indică faptul că încearcă să ne tragă pe sfoară, deoarece, în esenţă, aceste argumente pot fi reduse la una sau alta dintre următoarele afirmaţii scurte şi simple:

Fie trebuie să am liberul arbitru, deoarece am impresia că îl am. Fie impresia că am liber-arbitru este un substitut suficient şi echivalează cu a avea liber-arbitru în fapt. Aceste două propoziţii sunt atât de evident false, încât nici nu merită să mai fie comentate aici.

Mulţi dintre aceşti filosofi libertarieni şi compatibilişti sunt dirijaţi de ideologia lor. Ei tind să fie neo-liberali de dreapta, adepţi ai pieţei libere. Insistenţa lor asupra faptului că există liber-arbitru se potriveşte cu convingerile lor ideologice, care sunt exemplificate în mitul fundamental american „de la cabana de lemn la Casa Albă”. El mai este cunoscut şi sub denumirea de mitul „omului care a reuşit în viaţă prin propriile puteri” (self-made man). „Întrucât avem liber-arbitru, susţin ei, oricine poate reuşi în viaţă şi se poate îmbogăţi într-o economie de piaţă liberă, indiferent de cât de neprielnice sunt circumstanţele în care s-a născut. Prin urmare, nu este nevoie de a egaliza şansele de reuşită prin acţiuni sociale, economice şi politice”.

Problema pentru aceşti neoliberali ideologici este că, dacă recunosc natura iluzorie a liberului-arbitru, îşi vor contrazice credinţele şi atitudinile despre societate pe care le preţuiesc cel mai mult. Atunci, Doamne fereşte, s-ar putea să fie nevoiţi să susţină reformele sociale.

Un alt grup de filozofi, cunoscuţi sub numele de „iluzionişti”, ştiu foarte bine că liberul-arbitru este o iluzie, dar susţin că nu trebuie să le-o spunem şi maselor, ca să nu şi-o ia în cap. „Filozofilor li se poate încredinţa această cunoaştere, susţin ei, dar dacă află turma, ar putea începe să se revolte pe străzi”. Acest grup de filozofi este, de asemenea, compus în cea mai mare parte din neoliberali.

Un filosof, Galen Strawson, îşi prezintă atitudinea faţă de liberul-arbitru într-un mod remarcabil de direct şi pragmatic. Într-o emisiune radiofonică, el recunoaşte cu toată sinceritatea că liberul-arbitru nu poate exista. Dar continuă spunând foarte clar că, în viaţa de zi cu zi îi este imposibil să simtă acest lucru.

Bineînţeles, aceasta este experienţa majorităţii oamenilor. Şi este unul dintre motivele pentru care-i atât de uşor să începi o ceartă plecând de la acest subiect. Negarea liberului-arbitru pare a fi un atac direct la realitatea experienţei noastre de zi cu zi. De asemenea, pare a fi un atac la moralitate.

După cum spune cercetătorul în neuroştiinţe şi scriitorul Dick Swaab, „Simţul nostru moral stă la baza ideii că fiecare individ este responsabil pentru propriile fapte”, dar apoi el adaugă „deşi este iluzoriu”. Swaab subliniază, de asemenea, că, de fapt, comportamentul moral este imprimat în noi în urma a milioane de ani de evoluţie. Deci a existat dintotdeauna o caracteristică umană importantă care ar putea fi numită „moralitate naturală”.

Prin urmare, nu avem nevoie de precepte religioase care să ne îndemne să ne comportăm moral. De fapt, religiile apar şi deturnează morala mult mai târziu în dezvoltarea noastră. Apoi ele afirmă că credincioşii religioşi manifestă mai multă moralitate în comportament decât necredincioşii. Însă nu există niciun fel de dovezi pentru această afirmaţie. Probabil că ar fi mai uşor de demonstrat contrariul.

Swaab îl citează pe Arthur C. Clarke: „Poate că cea mai mare tragedie în întreaga istorie a omenirii este deturnarea moralităţii de către religie”. Am putea adăuga aici cuvintele fizicianului laureat al premiului Nobel, Stephen Weinberg: „Întotdeauna vor exista oameni buni care fac lucruri bune şi oameni răi care fac lucruri rele, dar pentru a-i face pe oamenii buni să facă lucruri rele este nevoie de religie”. Iar Christopher Hitchens, într-unul din marile sale afronturi împotriva religiei, ne aminteşte că „Religia a determinat nenumăraţi oameni să se comporte în moduri care l-ar scandaliza pe un paznic de bordel sau pe un susţinător al epurării etnice”.

În esenţă, liberul-arbitru este o idee incoerentă. Nimeni nu a reuşit vreodată să explice într-un mod satisfăcător cine sau ce sau cum îl exercită. Există câteva cărţi care merită citite despre liberul arbitru. Una dintre acestea este „Iluzia liberului arbitru” de James B. Miles. Este un scriitor slab şi exasperant de repetitiv, iar cartea sa este marcată de furia sa personală faţă de implicaţiile sociale ale acestui subiect. Totuşi, dacă doriţi nişte explicaţii foarte clare şi într-o manieră uşor de priceput, „Iluzia liberului arbitru” este cea mai potrivită carte.

Apropo, dacă, din anumite motive, nu aţi fost impresionaţi de argumentele elementare prezentate mai sus împotriva liberului-arbitru, poate că aţi dori, în schimb, să vă aruncaţi privirea la noua neuroştiinţă. De ceva timp, în lumea neuroştiinţelor se acumulează nenumărate dovezi concrete că nu există posibilitatea existenţei unui liber-arbitru şi nici a unui eu central care să-l exercite, chiar dacă ar exista. De fapt, senzaţia că „eu aleg să fac asta” pare să fie adăugată după eveniment, după ce decizia a fost luată, de fapt, prin procese inconştiente. În unele cazuri, aceste procese au avut loc deja cu câteva secunde înainte ca noi să devenim conştienţi de decizie. Abia în acest moment ulterior se formează impresia că noi am ales acea decizie.

Este interesant faptul că, într-un fel, prin aceste descoperiri recente, omenirea se întoarce într-un cerc complet, deoarece neuroştiinţele secolului XXI ne oferă o viziune asupra inexistenţei eului care este surprinzător de apropiată de opiniile exprimate cu milenii în urmă de către mistici.

Şi dacă considerăm că experimentele efectuate de savanţii în neuroştiinţă sunt prea enigmatice şi tehnice pentru ca profanii să le poată înţelege, atunci am putea observa că până şi un ziar popular precum „The Daily Mail” le admite. Ba chiar le admite de mai mulţi ani. Mai mult, înţelege că aceste experimente implică inexistenţa liberului-arbitru. În 2008, „The Daily Mail” a publicat un articol al editorului său ştiinţific, Michael Hanlon, sub titlul „Este liberul arbitru doar o iluzie?”. După ce descrie unul dintre experimentele relevante, Hanlon scrie: „Implicaţiile sunt extrem de semnificative, deoarece experimentul sugerează că ceea ce noi considerăm a fi o decizie conştientă ar putea, de fapt, să nu fie aşa ceva. Eul nostru conştient este doar un observator pasiv, care leneveşte într-un scaun şi priveşte cum se întâmplă totul. Este ca şi cum ceea ce luăm noi la cunoştinţă nu este decât un film, iar luarea deciziilor are loc în mod absolut inconştient”.»

COMENTARIILE TRADUCĂTORULUI

Argumentaţia logico-filosofică a lui Richard Sylvester de la începutul articolului nu mă convinge. Eu susţin că atât determinismul, cât şi întâmplarea, cât şi liberul-arbitru au drept egal de existenţă şi se completează reciproc. Singura problemă este că niciuna din cele trei nu are o existenţă independentă, ci toate sunt expresii ale marii Voinţe Divine. Cu alte cuvinte, aceeaşi Voinţă Divină se manifestă fie într-un cadru strict ordonat şi obiectiv de cauze şi efecte, fie absolut aleator, fie ca o aparentă voinţă individuală. Liberul-arbitru personal nu există, dar asta nu poate fi demonstrat logic, ci constatat direct experienţial.

Nu putem trage concluzii metafizice pe baza vreunei argumentaţii logice. Nu atât raţionamentul e problema, ci premisele de la care plecăm. În cazul meu, am plecat de la premisa că există o aşa-zisă „Voinţă Divină” şi am ajuns la altă concluzie decât au ajuns filosofii, care pornesc de la premisa că nu există decât ori determinism strict cauzal, ori pură întâmplare.

Cei care vor să demonstreze logic inexistenţa liberului-arbitru pleacă de la o intuiţie personală puternică, pe care apoi încearcă să o justifice prin diverse sofisme. Nu e greşit ce fac ei (fiindcă intuiţia este corectă), dar nici corect (fiindcă demonstraţia este greşită).

De asemenea, oricât de justificată ar fi critica religiei, ea nu adaugă niciun argument la inexistenţa liberului-arbitru. Religia este doar o altă invenţie a pretinsului eu individual. Ca şi ateismul, care nici el nu-i mai breaz. Ca orice altceva a născocit mintea omenească – toate sunt nişte iluzii în Marea Iluzie.

Iar în privinţa dovezilor „materiale” adunate de neuroştiinţe privind rolul de simplul martor pasiv al conştientului, oricât de extraordinare ar fi, nu le pot acorda decât un credit limitat. De ce? Pentru că, conform relatărilor exploratorilor astrali (cei care se pot dedubla şi călători conştient în lumile subtile), în dimensiunea vibratorie astrală (uşor mai elevată decât vibraţia fizică), oamenii duc o viaţă similară cu cea de pe Pământ, deci continuă să fie iluzionaţi că au un sine şi o voinţă individuală. Constituţia corpului astral nu conţine niciun organ intern şi nici creier, deci dovezile neuroştiinţifice nu sunt valide în acel mediu „imaterial”. Se pare că abia de la nivelul subtil următor (să-l numim tărâmul pur mental) senzaţia de eu începe să se dizolve rapid.