< Pagina index "Ce este nondualitatea"
Mulţi oameni relatează că, după o primă Trezire spirituală, trec printr-o perioadă de disperare. În acest episod, Richard explică de ce această disperare ar putea să nu fie un lucru complet negativ şi ne prezintă Marea Mantră: „Fără speranţă, fără ajutor şi fără sens”. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
«Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre disperare. Şi vreau să vă sugerez că disperarea nu este chiar atât de negativă pe cât pare. Mă refer, în special, la acea disperare care poate apărea după Trezirea spirituală. Mă contactează periodic – atât prin e-mail, cât şi în şedinţe individuale – persoane care trec printr-o perioadă neplăcută după Trezire. Şi adesea, o parte din disconfortul pe care îl resimt este cauzat de sentimentul de disperare.
Există un motiv destul de simplu pentru care o primă Trezire iniţială ne va lăsa, probabil, într-o oarecare stare de disperare. Motivul este că, în Trezire, se percepe că nu există nimeni şi, prin urmare, nimeni nu poate rezolva ulterior dilema că te simţi separat.
Înainte de Trezire, poate că exista mereu o speranţă – speranţa că „eu” pot face ceva în legătură cu dilema mea, oricare ar fi aceasta. Dacă am înclinaţii spirituale, aş putea să meditez, să urmez un guru, să urmez o cale spirituală, să devin budist şi să practic mindfulness. Problema ce apare odată cu Trezirea şi unul dintre motivele pentru care evenimentul Trezirii poate zdruncina persoana atât de tare este că, din moment ce nu există nimeni aici – şi arăt din nou intenţionat spre ceea ce pare a fi aici o persoană în carne şi oase – înţeleg că nimeni nu are cum face ceva în legătură cu dilema de a mă simţi separat.
Prin urmare, sentimentul de deznădejde este o reacţie obişnuită, sentimentul de disperare, senzaţia că încă sunt cumva prins în capcana separării. Recunosc că există ceva ce nu reuşesc să am, dar mi-a dispărut orice speranţă că pot face ceva pentru a-l dobândi.
Astfel, după o primă Trezire, se întâmplă destul de des, de exemplu, că renunţ la practicile mele spirituale, renunţ la citirea cărţilor spirituale. Dar încă mai am sentimentul că sunt blocat aici şi că nu pot face nimic să mă eliberez.
Am născocit ceea ce eu numesc „Marea mantră”. Mi-a venit într-o zi, pe când ascultam pe altcineva vorbind despre non-dualitate într-o conferinţă. Mi-au venit în cap cuvintele „Marii mantre”, cum îi spun eu. Aceste cuvinte sunt: „Fără speranţă, fără ajutor şi fără sens”. Şi dacă a existat vreodată un strigăt de disperare, aceste cuvinte o rezumă. Am strigat atunci această mantră în public, pentru că am simţit că era foarte relevantă. Iar în pauza de ceai de mai târziu, un cunoscut a venit la mine, şi-a pus braţul pe după umărul meu şi mi-a spus: „Richard, acesta a fost cel mai deprimant lucru pe care l-am auzit vreodată”. Automat, am început să îmi cer scuze pentru că i-am provocat acest necaz. Dar el a zis: „O, nu, nu, nu, a fost minunat!”.
Asta cred şi eu, că Marea mantră – „Fără speranţă, fără ajutor şi fără sens” – este, de fapt, o minunată înţelegere. Şi că, deşi suntem condiţionaţi să ne gândim la disperare ca la ceva foarte, foarte negativ, sugerez că disperarea nu este neapărat atât de oribilă pe cât pare. Suntem condiţionaţi să credem că trebuie să trăim cu speranţă şi să evităm disperarea. Aş spune însă că, într-un fel, speranţa este foarte crudă, iar disperarea, în mod ciudat, poate fi o mângâiere.
Oricum am privi disperarea, este foarte probabil ca ea să ne cuprindă după o primă Trezire, din cauză că ne dăm seama că, după ce am întrezărit ceva nespus de preţios, incomparabil de frumos, imediat ni s-a smuls acea licărire de lumină. Iar în locul ei, am rămas cu conştientizarea faptului că, neexistând aici nicio persoană, din acest motiv nimeni nu poate soluţiona dilema persoanei care încă se simte separată. Şi astfel, simţim că, de acum înainte, viaţa nu mai are sens.
Cândva, credeam că viaţa avea un sens, oricare ar fi fost acela. Poate credeam că sensul vieţii era să îl slujesc pe Dumnezeu. Sau sensul vieţii era să îmi purific karma. Sau sensul vieţii era să mă pun în slujba semenilor. Dar acum, a dispărut orice sentiment că viaţa are vreun sens şi a fost înlocuit, poate, de înţelegerea că viaţa doar-este şi atât.
Şi s-ar putea să simt deznădăjde, fiindcă încă mă simt separat. Înainte, simţeam că meditaţiile mele zilnice mă pot aduce cu un pas mai aproape de Dumnezeu-Tatăl (sau oricum i-aş spune), iar acum recunosc că nimic din ceea ce pot face „eu” nu mă poate scoate din dilema mea, pentru că „eu”, realmente, nu exist. Şi fără niciun sens, da, conştientizez că totul este fără sens. Totul, pur şi simplu, doar-este.
Când, în sfârşit, nu mai eşti păcălit că ar exista o aparentă persoană, în parte, tocmai recunoaşterea lipsei de sens face totul atât de măreţ – recunoaşterea faptului că nimic nu trebuie să aibă semnificaţie, că totul, pur şi simplu, există în propria sa fascinaţie. Problema este că semnificaţia este întotdeauna o construcţie mentală, iar mintea ne îndepărtează întotdeauna de contactul direct şi nemijlocit cu realitatea înconjurătoare. Mă refer aici la orice pare să se întâmple: sunetul unei voci, culoarea unei imagini pe care o privim, senzaţia tactilă a blănii unei pisici, mirosul sau gustul unei ceşti de cafea, orice apare i-mediat. Deoarece semnificaţiile constau în construcţii mentale, ele tind să ne îndepărteze de percepţia i-mediată.
Recunoaştem faptul că Asta nu are sens, Asta nu are niciun sens. Altfel spus, recunoaştem că Asta nici nu are nevoie să aibă vreun înţeles. Poate că, spunând-o în felul acesta, vom auzi mai degrabă partea pozitivă decât pe cea negativă: Asta nu are nevoie să aibă vreun înţeles. Este deja atât de bogată şi atât de plină, încât niciun înţeles pe care i l-am atribui nu i-ar adăuga nimic.
Desigur, în general, fiinţele umane sunt atrase de semnificaţii. Am botezat fiinţele umane „rachete în căutarea unei ţinte cu sens”. Deci este foarte probabil ca, în senzaţia noastră de separare, să încercăm să dăm un înţeles existenţei – ce pare a fi existenţa noastră – atribuindu-i vreun sens. Poate fi un sens religios. Poate fi un sens filozofic. Poate fi un sens existenţial. Oricum, fie vom atribui vieţii un sens, fie vom crede că există un sens care trebuie descoperit, chiar dacă încă nu l-am găsit.
Deci, la modul cel mai simplu, putem crede în mântuirea oferită de un Dumnezeu creator, ceea ce va da sens, poate, multor aspecte ale vieţii noastre. Sau pe un nivel mai sofisticat, putem căuta vreun sens misterios, pe care nu l-am găsit încă, dar care simţim că se ascunde cumva pe undeva.
Totuşi, odată cu Trezirea, este foarte posibil ca aceste concepte să se destrame, căci sensurile pe care tocmai le-am menţionat alcătuiesc o poveste, desigur, sunt doar o născocire a minţii. Iar când toate poveştile se spulberă şi se percepe direct că doar Asta există, ei bine, da, atunci poate apare disperarea, dar se poate ivi şi relaxarea.
Disperarea şi speranţa sunt, în mod clar, opuse. Suntem condiţionaţi să credem că speranţa este bună şi că disperarea este rea şi trebuie evitată. Însă problema este că speranţa este un stăpân foarte sever. Atâta timp cât „noi” avem speranţă, înseamnă că există întotdeauna ceva ce putem face şi chiar ar trebui să facem pentru a ne apropia de vreun scop imaginar. Aşa că, speranţa poate fi foarte obositoare.
L-am mai citat pe personajul lui John Cleese din filmul „Clockwise”, care, în încercările sale disperate, frenetice de ajunge la împlinirea visurilor sale, planurile şi schemele pe care şi le face i se năruie una după alta, iar la un moment dat strigă: „Nu-i vorba de disperare, pot suporta disperarea. Speranţa n-o mai pot suporta!”.
Deci speranţa este foarte obositoare. Speranţa este foarte insistentă. Speranţa ne poate epuiza. Atâta timp cât există speranţă, există întotdeauna ceva ce „tu” ai putea şi ar trebui să faci. „TU” ai putea şi ar trebui să faci.
Acum, dacă speranţa dispare – şi este destul de probabil să dispară prin recunoaşterea faptului că „eu” sunt nimic – şi este înlocuită cu disperare – „Ah, nu pot face chiar nimic în legătură cu dilema mea, pentru că eu nu exist” – atunci este probabil să apară măcar un uşor suspin de uşurare, un gen de expiraţie, un sunet „HAA”. Este destul de probabil să apară măcar o oarecare relaxare până la urmă.
Acesta este un fenomen foarte obişnuit, acest sentiment de disperare, provenit din senzaţia că mă simt încă blocat în această existenţă, şi totuşi, îmi dau seama că nicio rugăciune, nicio sfântă mantră, nicio tehnică, niciun pas pe calea spirituală nu mai oferă vreo soluţie. Deci tot ce pot face este să îmi observ disperarea. Ei bine, observarea disperării poate fi relaxantă.
Şi dacă disperarea pare prea mare, dacă simţim că ne copleşeşte, ce să facem? Ei bine, faceţi ceva simplu, ceva foarte simplu, faceţi orice vă este cât de puţin plăcut.
Când treceam prin perioade de disperare, obişnuiam să-l sun pe Tony Parsons. Iar Tony mă asculta şi apoi îmi sugera să fac ceva foarte simplu. Ar fi putut spune ceva de genul „Conduci maşina, Richard?”. I-aş fi răspuns că da, conduc. „Dar îţi place să conduci?”. Da. „Păi, de ce nu te duci tu să te plimbi cu maşina la ţară?!” – ceva de genul ăsta, desigur, parafrazez acum. La momentul respectiv, o parte din mine se gândea „Asta sună prea banal, nu vreau să aud asta. Vreau să primesc o înţelepciune mult mai profundă decât asta.” Şi totuşi, am acţionat conform acestui sfat şi, ce să vezi, m-a ajutat. Chiar m-a ajutat. Şi mi-am dat seama că, de fapt, este un sfat foarte bun.
Aşa că, dacă apare disperarea, apare şi gata. Doar observând-o, cumva, s-ar putea dovedi măcar un pic plăcută. Dar după ce ai observat-o suficient de mult timp, ei bine, ridică-te şi fă ceva simplu, ridică-te şi fă altceva! Orice ţi-ar plăcea. O plimbare prin soare sau o plimbare prin ploaie, o plimbare cu maşina la ţară sau o plimbare în oraş. Ţine-ţi pisica în poală, dacă ai una, şi mângâie-o. Citeşte o carte. Uită-te puţin la televizor. Orice activitate care să te relaxeze un pic.
Dar principalul lucru pe care vreau să vi-l spun şi cu care voi încheia acest episod este să ştiţi că nu sunteţi singurii, există un tipar. Nu sunteţi singurii, şi ţin foarte mult să vă spun asta. Dacă aţi trecut sau treceţi printr-o Trezire, disperarea este o reacţie obişnuită – când aţi perceput vacuitatea a tot ceea ce există şi inexistenţa eului, dar încă nu a apărut recunoaşterea sau percepţia plenitudinii a tot ceea ce există. Da, eul nu există, eul este un etern vid, dar această aparentă existenţă nu este doar goală, ci şi plină. Însă până când nu este văzută şi plinătatea, se poate trăi o vreme în disperare.
Iar dacă simţiţi disperare, găsiţi ceva simplu şi plăcut de făcut şi faceţi-l! Vă doresc toate cele bune!»
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
30 mai 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=0k74u9zXtuc
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 4 mai 2022.