Ce este nondualitatea (15)

Există multe diferite interpretări ale non-dualităţii, ceea ce dă naştere la numeroase controverse. Cineva a descris trei tipuri diferite de non-dualitate: „advaita tradiţională”, „neo-advaita” şi „pseudo-advaita”. În acest episod al serialului „Ce este non-dualitatea?”. Richard descrie diferenţele dintre aceste „trei tipuri de Unime” şi, de asemenea, vă cere ajutorul pentru a-l lămuri ce ar putea fi aceea o „practică fără de practică”. Citatele sunt din cartea lui Richard „Non-Duality Questions, Non-Duality Answers”. Videoclipul subtitrat în limba română este încorporat la sfârşitul textului

„Există trei feluri de Unime?”

Există o mulţime de controverse despre non-dualitate, aşa cum există o mulţime de controverse în legătură cu aproape orice, pentru că mintea noastră are tendinţa de a fi foarte combativă. S-a ajuns chiar la ideea că există trei tipuri de non-dualitate sau, dacă vreţi, trei tipuri de Unime. Cu ceva timp în urmă, cineva m-a contactat prin e-mail şi mi-a pus o întrebare despre acest subiect. Am să-i citesc întrebarea, ca o introducere la acest subiect.

Iată întrebarea: «Într-o carte despre non-dualitate pe care am citit-o recent se spune că există Conştiinţa şi că putem deveni iluminaţi dacă devenim din ce în ce mai conştienţi de această Conştiinţă. Aceasta pare a fi metoda prescrisă de acel autor. Se pare că dumneavoastră vedeţi lucrurile altfel. Scrieţi că, pur şi simplu, nu există un cineva, nu există un sine. Mă simt atras foarte mult mesajul dumneavoastră că nu există o metodă şi nu există bine sau rău. Îmi mai place că spuneţi că, din punctul de vedere al stării de eliberare, totul este lipsit de semnificaţie şi fără scop. Sunteţi de acord că există diferite versiuni ale non-dualităţii pe piaţa spiritualităţii?»

Da, desigur, există diferite versiuni despre non-dualitate, aşa cum există diferite versiuni ale creştinismului, islamului, budismului, marxismului, psihanalizei. Stă în natura minţii să creeze diviziuni în jurul oricărui lucru. Iar în privinţa non-dualităţii, putem să simplificăm chestiunea foarte mult, pentru că, dacă analizăm toate care se spun, le putem reduce la trei interpretări diferite ale non-dualităţii.

Există un scriitor în acest domeniu, Dennis Waite, care a scris o carte în care a rezumat extrem de bine aceste trei tipuri de non-dualitate sau advaita. Desigur, orientarea lui Dennis şi a mea sunt în profund dezacord. Cu toate acestea, are meritul de a prezenta foarte clar care sunt argumentele fiecărei orientări non-dualiste.

Ceea ce sugerează Dennis este că există ceva numit non-dualitate tradiţională sau advaita tradiţională, care aş spune că este strâns aliniată la ceea ce se consideră ca fiind spiritualitatea. Ideea principală în advaita tradiţională este că există un fel de ţel care trebuie atins – să-l numim iluminare sau eliberare sau o stare lipsită de eu. Şi că există o cale sau chiar mai multe căi prin care această stare poate fi atinsă. Deci există metode care ne vor ajuta pe această cale. Acesta ar fi primul fel de Unime.

Pe cel de-al doilea tip de Unime, Dennis Waite îl numeşte neo-advaita. Pe scurt, neo-advaita sugerează că există un scop, deşi cuvântul nu este chiar adecvat. Dar există ceva ce am putea numi trezire – nu-mi vine să folosesc cuvântul iluminare. Deci am putea spune, poate, că există ceva numit eliberare, dar nu există nicio metodă prin care „noi” să putem ajunge la ea. Aici am putea adăuga că – cel puţin parţial, dacă nu chiar total – cauza este că, de fapt, problema suntem chiar „noi”. Tot ceea ce „noi” credem că facem pentru a ne elibera provine dintr-o senzaţie puternică de sine. Eliberarea poate fi percepută doar atunci când această senzaţie intensă de eu dispare, şi nu putem face nimic pentru a o provoca.

Aşadar, acesta este al doilea tip de Unime sau de non-dualitate: există un fel de scop – dacă vreţi să-l consideraţi aşa – dar nu există nicio cale pentru a ajunge la el. Iar Dennis o denumeşte neo-advaita.

Iar el mai sugerează – ceea ce este foarte adevărat, căci foarte mulţi oameni vorbesc în acest fel – că există un al treilea tip de non-dualitate sau de Unime, pe care Dennis îl numeşte pseudo-advaita. În pseudo-advaita, am putea spune că nu există nici scop – adică nu există nimic de realizat şi, prin urmare, evident – nici o cale către acel non-scop, cum s-ar zice. Am putea spune că în pseudo-advaita chestiunea se pune cam aşa: mă trezesc dimineaţă, îmi iau micul dejun şi, în acest timp, mă uit în jur şi eu sunt tot aici, iar micul dejun este tot acolo şi totul este normal, şi mă gândesc în sinea mea „O, da, sunt iluminat, dintotdeauna am fost iluminat sau eliberat” sau orice cuvânt aleg să-i dau această semnificaţie. 😊

Ca să recapitulăm rapid, sper că nu sună prea complicat, Dennis sugerează următoarele interpretări ale advaitei:

O advaita tradiţională, în care există un scop şi o cale pentru a ajunge la acel scop.

Apoi, în neo-advaita, există un scop, dar nu şi o cale prin care să putem ajunge la acel scop.

Şi mai există pseudo-advaita, unde nu există nici scop, nici cale, desigur, şi eu decid, pur şi simplu: „Ei bine, există iluminarea, iar eu am obţinut-o”, orice ar însemna asta.

Deci acestea explică unele dintre disputele – atât cele amiabile, cât şi cele uneori foarte serioase – care pot avea loc între diferiţi vorbitori şi scriitori care susţin interpretări diferite.

Încă o observaţie. Am scris despre aceste interpretări într-una dintre cărţile mele şi am adăugat o notă relevantă. Aşa că voi încheia acest scurt videoclip de pe YouTube cu această notă. 😊 Este o mică observaţie despre o carte peste care am dat. De fapt, însuşi autorul mi-a scris despre ea, întrebându-mă dacă aş putea scrie o recomandare sau o cronică pozitivă care să fie publicată împreună cu această carte, iar eu am refuzat foarte politicos. Iar motivul refuzului meu a fost că am citit descrierea pe care autorul o făcuse cărţii, unde afirma că „această carte respinge orice căi şi practici”, dar cu toate acestea, autorul promitea „instrucţiuni detaliate despre o practică fără de practică”. Nu am absolut nicio idee ce ar putea fi acea „practică fără de practică”. Mie îmi sună – şi mi-a sunat şi atunci când mi s-a cerut să-i dau recomandarea – a totală gogomănie. 😊 Şi, după cum spuneam, am refuzat politicos, deoarece nu am nici cea mai mică idee ce aş putea spune despre o „practică fără de practică” sau ce ar putea fi asta.

Am putea spune că şi în cazul advaita, la fel ca în cazul tuturor religiilor, nu există limite pentru nebunia sofisticată pe care mintea noastră de maimuţă răutăcioasă o poate produce atunci când ne gândim la ea, când scriem despre ea, când vorbim despre ea şi când discutăm cu alţii despre ea.

Mă opresc aici. Dacă vreunul dintre voi poate găsi vreo definiţie sau să descrie o „practică fără de practică” care să aibă sens pentru voi, v-aş fi foarte recunoscător. O puteţi pune la comentarii în acest videoclip şi, dacă voi considera că are sens – ceea ce trebuie să spun că este foarte puţin probabil – dar dacă voi crede că are logică, voi posta acel comentariu sub acest videoclip.

Iluminarea poate fi „corelată” cu o metodă spirituală, dar nu este „cauzată” de ea

Cei care au urmat o cale şi apoi au ajuns la iluminare simţeau inconştient că ea se apropie şi – prin rezonanţă cu viitorul sau ca într-un fenomen de tip „magnet temporal” – au fost atraşi de învăţăturile spirituale. Orice metodă sau tehnici ar fi aplicat, iluminarea tot urma să apară. Nu este meritul metodei sau perseverenţei lor pe acea cale, deşi aşa li se pare. Pur şi simplu, le era predestinat, iar ei doar au venit în întâmpinarea inevitabilului. Chiar dacă stăteau degeaba, tot s-ar fi iluminat, dar eul nu le dădea pace, simţea nevoia şi trebuia să acţioneze cumva.

În viziunea mea filosofică, există două tipuri perpendiculare de cauzalitate. Primul, obiectiv, de la cauză la efect. Al doilea, subiectiv, de la scop la mijloc (care este iluzoriu, conform neo-advaita). Prin urmare, efectul iluminare are cu certitudine o cauză, dar care nu poate fi mijlocul propus de noi.

Iar cauza este Divinul sau Absolutul. Unii, precum învăţătorii spirituali, spun că Divinul este inteligent şi că are un plan, un scop cu noi. Alţii, precum neo-advaitinii, spun că Absolutul nu are minte, ci toate mişcările sale sunt oarecum „instinctive”, spontane.