Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului
Îţi poţi imagina viaţa fără emoţii, fără a fi vreodată fericit sau trist, frustrat sau furios, disperat, fără a avea niciun răspuns emoţional la nimic, nimic să nu-ţi evoce nicio emoţie?! Emoţiile dispar, pur şi simplu, nu mai există. Îţi poţi imagina acest tip de existenţă?!
Aceasta este starea naturală, dreptul nostru din naştere, modul în care umanitatea – şi fiecare formă separată care se crede o formă – poate exista. Desigur, poate suna foarte, foarte ciudat şi chiar patologic bolnav.
„Cine este acel bolnav care nu are emoţii? Nu-i în toate minţile, ceva este în neregulă cu acela care nu simte nimic. Cum să nu simţi nimic niciodată ?! Trebuie să fii sau nebun."
Sau, uneori când descriu această stare: „Poate că ţi-e prea frică să te confrunţi cu emoţiile tale şi de aceea ai prefera să nu le simţi, aşa că le reprimi. Dar ele există undeva reprimate."
Şi aceasta este o greşeală comună, pentru că Starea acestui lucru, Nimicul-Tot, Fiire, Asta (nici nu ştiu cum să numesc Starea care nu-i o stare) nu poate avea emoţii, pentru că emoţiile aparţin unei persoane, unui personaj, unei poveşti, iar această Stare este cu totul altceva. Nu poate avea emoţii.
Aspectul personajului este precum un miraj, este ceva ce oamenii cred că percep. Credeţi că vedeţi un personaj acum, acest corp, şi că acest personaj ar fi o persoană şi că acţionează în cadrul poveştii, deci ar trebui să aibă nişte sentimente şi emoţii în poveste.
Dar Starea fără de stare nu are emoţii. Aparentul personaj continuă să-şi joace rolul în poveste şi asta creează iluzia că el ar fi implicat emoţional în poveste, când, de fapt, nu este.
Personajul Simcha, de exemplu, era foarte emoţională înainte de Schimbare. Plângea foarte uşor la şcoală. Prietenii ei îi spuneau „robinetul”, fiindcă începea să plângă foarte uşor şi simţea totul foarte intens. Ea simţea suferinţa altora de parcă ar fi fost propria-i suferinţă. Emoţiile făceau parte din viaţa ei ca personaj.
Însă Schimbarea elimină personajul, elimină experimentatorul. Schimbarea înlătură experienţa. Devine o expresie, iar expresia nu experimentează, ci expresia doar exprimă. Deci aici nu există nimeni, nu există niciun experimentator, niciun centru din care să se ridice emoţiile sau la care să se raporteze. Emoţiile nu au niciun punct de referinţă pentru a se exprima sau pentru a fi experimentate.
A simţi tristeţea înseamnă a experimenta tristeţea, dar nu este nimeni care să simtă tristeţea, pentru că nu există o persoană aici, în poveste, care să simtă cu adevărat ceea ce se întâmplă ca şi cum ar fi fost real. Iluzia lumii este dezvăluită, totul se prăbuşeşte şi... emoţiile sunt anulate, pur şi simplu, anulate uite-aşa.
Personajul Simcha îşi continuă povestea şi îşi joacă rolul. Şi asta pare foarte derutant, pentru că ea spune una şi arată altceva. De pildă, când există o dezbatere politică, care în Israel este foarte, foarte intensă şi acută, Simcha se exprimă foarte pasional, foarte, foarte pătimaş. Poate părea că este supărată, pentru că atunci când merge la o demonstraţie ea va striga şi se poate comporta de parcă acela ar fi cel mai important lucru şi convingerile ei ar fi corecte şi încearcă cu patimă să-i convingă pe ceilalţi şi îi acuză şi totul dă impresia că ar fi real.
Dar niciodată nu este cazul, ea nu este niciodată supărată. Ea nu poate fi, ea nu este acolo. Acest lucru nu este niciodată supărat.
Ci personajul din poveste îşi joacă rolul şi îl joacă bine, adică joacă rolul unei femei care se exprimă împotriva guvernului şi împotriva primului ministru şi încearcă cu toată puterea ei să convingă că el este un om periculos. Şi încearcă cu patimă să demonstreze asta persoanelor de lângă ea.
Şi pentru că ea se ceartă cu oameni care au şi ei propriile convingeri sau au sentimente foarte puternice, tonul vocii ei se ridică la înălţimea situaţiei, ea se adaptează la situaţie, manifestându-se cum este logic să se manifeste personajul în acest tip de situaţie.
Căci dacă sta şi ar fi zâmbi, cu acest zâmbet inevitabil, acest zâmbet al acestui lucru, şi ar spune aceste lucruri, ar enerva şi mai mult. Şi ar părea că desconsideră sau că nu e serioasă sau că ceva este în neregulă sau nu ar reuşi să explice ideea pe care o susţine în dezbatere de dragul celeilalte persoane, pentru că celălalt nu ar fi prea interesat sau implicat de modul în care se prezintă ea şi argumentele ei.
Deci ea poate arăta ca fiind foarte pătimaşă şi furioasă în legătură cu ceva dar nu e.
La fel e cu dragostea. Ea manifestă multă dragoste pentru orice: copii şi soţul ei şi împrejurimile şi fraţii ei, pentru toată lumea. Este multă dragoste, căldură sufletească, dar nu este chiar dragoste. Ci ceea ce trebuie să fie arătat personajului aflat vizavi în acea situaţie.
Ea are nevoie... din nou, nu-i niciodată nevoie de nimic, dar în poveste, în povestea aparentă ea îşi joacă rolul şi joacă un personaj iubitor.
Nimicul-Tot nu este cineva care exprimă iubire sau exprimă iubirea prin cineva. Iar nu dragoste este exprimată cu adevărat, pentru că ceea ce exprimă acest Nimic-Tot e ca o adaptare la situaţia de moment. Observă ce are nevoie realitatea din jurul său. Are nevoie de o conversaţie animată? Are nevoie de o îmbrăţişare? Are nevoie să dea o mână de ajutor? Sau trebuie să-şi arate furia într-o dezbatere? Ce anume se aşteaptă de la acest lucru? Şi apoi se manifestă prin personaj. Dă impresia, creează iluzia că personajul ar simţi ceva.
De aceea, când mă cert cu fratele meu, de exemplu, despre probleme politice, el nu poate înţelege când, uneori, mă opresc în mijlocul discuţiei şi doar mă uit la el. Eu ştiu că asta nu se întâmplă cu adevărat. Nu-mi pasă, ştiu că acest prim-ministru nu există. Ştiu asta. Totul e în regulă. Acesta este nivelul absolut. În poveste, el este o persoană rea, dar în realitatea absolută el nu există, nu-mi pasă...
Deci Simcha zâmbeşte şi uneori se opreşte făcând acest mic dans. Nu, niciodată, niciodată (nu înţelege).
Sau sora mea dragă, ea nu poate înţelege nici acum, după 5 ani, (când îi spun:) „Nu mă poţi jigni niciodată. Nu trebuie niciodată să-ţi ceri scuze, căci nimic nu se întâmplă între noi.”
Ea se îngrijorează pentru mine, dacă sunt bine, dacă mă simt bine. Şi îi spun că sunt mereu bine. Când lumea mă întreabă, o întreabă pe Simcha, ce mai faci, le spun "Sunt întotdeauna bine".
Acum fac asta mai des, dar la început... credeam că oamenii se vor supăra atunci când le spun Starea mea. Acum înţeleg că pot să le spun totul şi orice şi ei nu vor înţelege. Aşa că le spun doar adevărul când mă întreabă "Eşti încântată?".
Fiindcă am făcut o petrecere grozavă săptămâna trecută şi au fost multe pregătiri şi toată lumea a venit la petrecere. „Eşti încântată?" Iar eu râdeam şi le spuneam că nu sunt niciodată încântată. Niciodată nu pot fi entuziasmată sau dezamăgită sau să aştept ceva cu nerăbdare. Este întotdeauna grozav, întotdeauna este bine.
Şi această Stare, bineînţeles, este foarte relaxantă pentru cei care se află în jurul lui Simcha. În cazul acestei petreceri, de exemplu, ceilalţi organizatori de lângă ea erau neliniştiţi să vadă dacă... invitaţii vor veni şi va fi un succes. „Este deja un succes şi totul este bine. Să ne bucurăm de ce este. Nu contează dacă va fi un succes sau nu." Şi asta i-a ajutat să fie relaxaţi la petrecere şi bineînţeles că a fost un mare succes.
Dar chiar nu contează, pentru că aici nu este nimeni care să fie neliniştit şi să-şi facă griji: "Oare vor veni invitaţii, va fi o petrecere reuşită? Ce va crede lumea despre mine?" Nu este nimeni aici.
Această declaraţie că ea nu are emoţii (nu există nimeni care să simtă şi nu există emoţii) pare a nu se potrivi cu ceea ce face. Îi derutează pe cei din jur. Asta se poate vedea în videoclipurile pe care le-a filmat Simcha imediat după 7 octombrie. Furie, uimire, tristeţe - ea a exprimat aceste lucruri şi a susţinut cu multă pasiune în mod repetat că Israelul s-a confruntat şi se confruntă cu răul absolut, care este o declaraţie foarte puternică. Dar nu simţea nimeni acele emoţii. Au rost doar pentru personajele din jurul ei, întotdeauna. Pentru ca aceste personaje iluzorii să evolueze, fiindcă ea exprimă cea mai înaltă morală posibilă.
Ori că le exprimă în politică, ori în chestiunea Israel-Hamas, ori în toate aspectele vieţii, ea va aspira să arate personajului, adică celui de lângă ea, cea mai bună modalitate de a privi situaţia şi de a acţiona. Şi acela va fi cel mai bun mod de acţiune pentru acea persoană în acel moment, pentru că ea este momentul şi poate vedea clar cum stau lucrurile.
Uneori ea trebuie să folosească gesturi cu mâna şi vocea, să-şi ridice vocea şi uneori chiar să strige. Şi atunci ea strigă, şi râde, şi îmbrăţişează. Ea face tot ceea ce pare a proveni dintr-o emoţie.
Puteţi gândi orice doriţi despre aceste lucruri, pentru că vă înţeleg. Înainte de schimbare, Simcha auzise vag despre acei călugări budişti care sunt detaşaţi şi nu simt nimic şi credea că e groaznic, este inuman şi că nu va accepta niciodată şi nu va dori să fie o astfel de persoană detaşată.
Dar ea nu ştia că ceea ce este detaşat nu este o persoană. Dacă o persoană ar fi detaşată de emoţiile sale ar fi foarte, foarte rău. Ar fi o condiţie de boală să fii o persoană şi să nu simţi nimic, să nu ai emoţii, să nu fii conectat la emoţiile tale.
Dar dacă nu eşti o persoană (şi asta nu este o persoană, în ciuda aparenţelor), este foarte natural să fii detaşat, pentru că nu există nimic de care să te ataşezi. Nu vezi nimic. Acest nimic nu se poate ataşa emoţional de acel nimic. E deja Unul şi este deja Nimic. Jocul s-a terminat.
Aţi putea percepe asta ca fiind ceva inuman doar pentru că nu ştiţi altceva, nu puteţi înţelege o existenţă în care personajul să nu se identifice cu el însuşi. Te cunoşti pe tine însuţi, ştii cum e să fii o persoană, cineva. Când umbli, cari cu tine o povară atât de grea. Nici nu-ţi poţi imagina ce ditamai greutatea porţi cu tine. E ca o valiză enormă pe care o porţi cu tine tot timpul. Şi nu-ţi poţi imagina viaţa sau existenţa în alt mod.
Nu-ţi poţi imagina libertatea, din cauză că nu ai gustat niciodată libertatea. Doar atunci când eşti liber şi eliberat şi în afara acestui joc, acest joc imaginar, atunci poţi şti că ceea ce spun e adevărat.
Emoţia e doar o altă unealtă în această trusă de unelte. Există iluzia timpului, iluzia spaţiului, iluzia materiei, iluzia gândurilor şi iluzia emoţiilor. Emoţiile sunt doar modul în care personajul poate experimenta mai profund situaţia în care se află. Dacă cineva drag moare, emoţia care se naşte creează experienţa, creează expresia tristeţii pe care o "experimentează" personajul.
Simcha nu poate experimenta nimic, pentru că ea nu există.
Dar, în aparenţă, un personaj experimentează o tristeţe imensă şi apoi această tristeţe pe care o simte în interiorul corpului devine ceva atât de real. Emoţiile nu au substanţă, nu sunt lucruri materiale, dar ele sunt atât de reale pentru el. Sunt cel mai real lucru pentru personaj, fiindcă sunt atât de intime şi apropiate.
Deci această tristeţe îi permite să înţeleagă profund procesul morţii, al separării, ce anume trebuie să simtă personajul. Dar astea nu s-ar fi întâmplat dacă personajul ar fi spus: „Okay, această persoană este moartă şi poate că am iubit-o, dar acum e moartă şi nu-mi pare rău." Tristeţea îi permite să să fie un personaj profund, care să-şi spună bine povestea.
Dar când ştii că nu există moarte, nu poţi să fi trist. Nu există moarte, omul acela nu a murit. El nu a existat niciodată. Tu, ca formă separată, nu exişti, deci... tristeţea nu poate apărea.
Fericirea nu poate apărea, nu poţi fi mai fericit, să mai adaugi ceva la bucuria "Asta". "Asta" este bucuria absolută a vieţii, este ceva uimitor. Deci cum ai putea fi mai fericit?!
Dacă vă aflaţi într-un loc frumos, vă bucuraţi de privelişte şi vă simţiţi mai fericiţi, pe când, dacă sunteţi în traficul aglomerat, vă simţiţi blocaţi.
Însă în Starea de eliberare, când Nimicul-Tot se exprimă liber, chiar nu contează unde te afli, ce anume faci, ce anume te înconjoară. Nici un fel de emoţie nu se ridică.
"Oare niciodată, niciodată?! Oare niciodată Simcha, de exemplu, n-a simţit ceva?!"
Este imposibil, asta nu se poate niciodată. Din momentul Realizării de sine, când a recunoscut ce este ea, de atunci, nimic nu poate vreodată să mai tulbure acest "lucru". Desigur, emoţiile nu o pot face.
Gândurile sunt altceva. Gândurile apar pentru că sunt necesare în procesul de exprimare a personajului. Are nevoie să aranjeze realitatea într-un fel sau altul, să planifice sau să reacţioneze.
Dar nu sunt niciodată nişte gânduri obsesive. Sunt foarte diferite de gândurile de dinaintea Schimbării. Nu durează niciodată. Alunecă ca pe teflon. Apar când e nevoie de ele, iar apoi dispar.
Emoţiile sunt altceva, fiind alt tip de instrumente în viaţa personajului. Dar în Starea naturală nu ai nevoie de emoţii pentru a exprima povestea. Şi astfel expresia este liberă.
Poate părea altfel privindu-l din afară, pentru că personajul continuă povestea şi se pare că Simcha are emoţii. Căci altfel, cum ar putea ea să ţipe, dacă nu-i pasă, dacă nu se înfurie?!
Ei bine, ea poate ţipa fără a avea ataşată nici un fel de emoţie. Ea poate ţipa, pentru că este logic să facă asta într-o ceartă. Desigur, ea ţipă doar în confruntări politice.
Dragostea pe care o exprimă este mult mai calmă decât dragostea pe care o exprima ca personaj. În trecut, îşi exprima dragostea ca personaj faţă de familia ei şi faţă de toţi cei din jurul ei. Dar era un alt fel de dragoste, era dragostea lui Simcha pentru ceva ce Simcha iubea.
Dar acum asta nu este acea dragoste. Seamănă foarte mult cu dragostea şi ea se manifestă într-un mod afectuos, dar nu mai este acelaşi tip de dragoste.
Deci nu există emoţii în Starea naturală, în această Stare. Dacă am numi-o "fericire" sau "linişte" am fi foarte pe aproape. Este ceva foarte, foarte complet, neatins şi fără griji. Fără griji, în sensul în care cineva s-ar îngrijora sau i-ar păsa de ceva. Este atât de liber şi spontan.
Şi în această linişte netulburată (acesta ar fi cuvântul) apare iluzia că s-ar exprima nişte emoţii. Dar în realitate, niciodată nu poate apărea vreo emoţie în această Stare.
Nu este ceva la care să aspiraţi, fiindcă nu poate fi realizată în mod conştient. Este foarte periculos să vă detaşaţi de emoţiile voastre. Nu vă recomand să vă ignoraţi emoţiile, din cauză că ar fi nesănătos. Atâta timp cât te consideri a fi o formă separată, cel mai bine este să-ţi recunoşti emoţiile şi să le exprimi, să vezi unde te conduc, să aprofundezi trăirea şi să le accepţi.
Nu încercaţi să ajungeţi în această Stare detaşată prin detaşarea de propriile emoţii! Nu acesta este procesul.
Asta se întâmplă de la sine când "eul", personajul este eliberat de el însuşi şi nu a mai rămas nimic. Pur şi simplu, se întâmplă. Nu poţi ajunge la ea în mod conştient. Şi nu trebuie să-ţi reprimi emoţiile încercând astfel să ajungi la aceastălinişte şi eliberarea de emoţii.
Până atunci, bucură-te de emoţiile tale! Ele sunt nişte instrumente minunate în viaţa personajului pentru exprimare, pentru aprofundare.
Starea naturală absolută este liberă de orice. Este Nimic şi nu generează niciodată nimic. Şi e bine...
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
23 aprilie 2024
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=ED7R9rGvXz0
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Simcha Lev, videoclip publicat pe 4 aprilie 2024.