< Pagina Nondualitate radicală
Suzanne Chang, aşa cum ne-a obişnuit, ne împărtăşeşte reflecţiile sale despre cum era înainte şi cum este după iluminare sau trezirea nonduală. Am adăugat şi un fond sonor pe muzică de Bach, care ne adânceşte într-o stare meditativă. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.
Ştii, când eşti la şcoală şi te uiţi pe fereastră şi visezi cu ochii deschişi la un mâine mai bun, la ce vei face în weekend, la viitorul tău, care va fi diferit faţă de ce-i acum, mai bun decât Asta. E această capacitate de a proiecta o lume sau un timp sau un viitor imaginat care nu există cu adevărat, dar care îţi poate oferi satisfacţia anticipării „când voi ajunge acolo, atunci voi fi fericit”. Îţi generează un sentiment de speranţă.
Este de-a dreptul minunat că se poate întâmpla aşa ceva, că poţi crede în acea imaginaţie şi o poţi simţi ca fiind ceva real. Această speranţă poate îndemna corpul să acţioneze pentru a crea acel vis, acea idee, acel moment viitor imaginat. Aşa par că se desfăşoară lucrurile.
Şi continui să visezi, poate că şi eşuezi de câteva ori, dar reuşeşti să obţii acel vis, îl realizezi. Obţii casa şi partenerul. Şi totuşi, ceva lipseşte. Apoi faci un copil. Poate că ceva încă mai lipseşte.
N-am să pot numi toate lucrurile pe care cineva poate dori să le obţină – cariera perfectă, titlul perfect, salariul perfect, vacanţa de vis, orice ar fi. Dar este foarte frumos că toate aceste aparente experienţe se pot întâmpla. Iar ceea ce le-a creat este senzaţia energetică de „eu”, senzaţia unui aici, în corp, că eu aş fi acest corp şi că aş deţine controlul şi că-mi pot crea viaţa pe care o vreau plecând de la imaginaţie, din lumea viselor.
Prin urmare, în loc de ceea-ce-există, în loc de doar-Asta, în loc de ceea ce pare să se întâmple, în loc de simplitatea a ceea ce se iveşte aici şi acum, se profilează această senzaţie energetică ce speră, se mişcă, se visează într-un viitor imaginat, rememorează un trecut imaginat. Trăieşte într-un vis cu ochii deschişi, este chiar întregul vis, este falsa realitate a unui „eu” trăind viaţa „mea”, o auto-creaţie.
Acest vis este frumos. În aparenţă, îţi poţi crea o mulţime de poveri, o mulţime de regrete, de vinovăţii: „Ar fi trebuit..., aş fi putut..., ce-ar fi fost dacă..., sper că...”. Poţi acorda o anumită semnificaţie atât de multor lucruri, dar şi asta-i tot rodul imaginaţiei. Este o proiecţie psihologică, pentru că nimic nu are vreun sens real. Totul este, pur şi simplu, doar ceea ce se vede.
Însă, la un moment dat, se percepe că, de fapt, aici nu există nimeni, nu există un „eu”, nu există o „persoană”, nu există nimeni în corp care să acţioneze corpul, să gândească, să simtă, nimeni care să se mişte prin timp, nu există trecut, prezent şi viitor, ci există doar Asta, simplitatea Asta, şi nimic nu ar putea fi adăugat sau scos din Asta. Chiar şi imaginaţia este tot o aparenţă a lui Asta.
Nu a existat niciodată nimic în afară de Asta. Nu a existat niciodată vreo destinaţie viitoare. Iar această constatare este absolut devastatoare pentru cel care se simte a fi real. Ce sugerează acest mesaj este că tot ceea ce a sperat el, tot ceea ce a visat, tot ceea ce presupunea că ştie, toate lucrurile în care credea, tot ceea ce avea o semnificaţie pentru el – totul este născocit, nu este cu adevărat real. Într-un fel, este fals, dar „eu” îl pot simţi ca şi cum ar fi adevărat – este adevărul „meu”.
Aşa că ar putea fi cel mai cumplit mesaj pe care îl poate auzi vreodată acel „eu”, pentru că nu i adresează acelui „eu”. Afirmă că acel „eu” este visul, că acela pare să creeze separarea dintre „mine” şi lume, dintre „mine” şi orice alt obiect – şi atunci „eul” se simte special, „eul” se simte separat, „eul” se simte valoros. Chiar dacă se simte nevrednic, „eul” tot se simte diferit, distinct, separat.
În această aparentă realitate a „eu”-lui, se desfăşoară un fel de auto-naraţiune foarte familiară, foarte intimă, ca şi cum ar fi vocea „mea” sau mintea „mea”, gândurile „mele”. În mod automat, „eu” mi-o însuşesc, dar este un fenomen energetic. Nu gândurile sunt problema. De fapt, nimic nu este o problemă. Nici dacă nu se percepe non-separarea, nici asta nu-i o problemă. Oricum, totul este deja nedespărţit, totul era deja viu, liber, eliberat, Viaţa trăindu-se.
Chiar şi senzaţia de „eu” este tot Asta. Aşadar, acesta ar putea fi cel mai devastator mesaj pe care un „eu” îl poate auzi. Este sfârşitul oricărei semnificaţii, sfârşitul oricărui scop pentru „sine”, pentru propria viaţă. Sfârşitul viitorului, sfârşitul oricăror ţeluri. Sfârşitul reperelor. Sfârşitul acumulării de experienţe. Sfârşitul sentimentului că „a meritat să-mi trăiesc viaţa”, că „am trăit o viaţă bună”, că „am trăit o viaţă împlinită”, că „am trăit o viaţă onorabilă”, că „am lăsat ceva valoros în urmă”. Este sfârşitul a toate acestea. Este sfârşitul oricărei moşteniri.
Este sfârşitul oricărui câştig. Şi este, de asemenea, sfârşitul oricărei pierderi, pentru că numai acea senzaţie de separare poate simţi că câştigă şi pierde, câştigă şi pierde, că se simte fericită şi nenorocită, că are succes şi eşec, că se simte valoroasă şi nevrednică.
Există o frumuseţe în acest tip de existenţă, aducând multă suferinţă şi multe momente extraordinare. Dar acest mesaj indică spre cu totul altceva, spre absenţa aceluia care simte că poate dobândi ceva sau poate pierde, care simte că se poate îmbunătăţi.
Nu că n-ar putea apărea şi îmbunătăţiri – asta-i doar o idee. Ci îmbunătăţirile pot apărea în continuare, doar că nu se întâmplă cuiva şi nimeni nu le produce.
Deci ceea ce rămâne când acea senzaţie de separare se dizolvă, se stinge, când acea călătorie de întoarcere Acasă dispare, când călătoria „mea” şi a vieţii „mele”, a existenţei „mele”, toate aventurile şi eşecurile „mele”, cartea cu poveşti despre „mine” şi despre cum am murit „eu” înainte să moară trupul, când toate acestea dispar, ceea ce rămâne este simplitatea Asta. Absolut liberă şi nelimitată, de nerecunoscut, nedefinibilă, incognoscibilă, neatinsă de niciun cuvânt, Asta este totul. Este complet goală şi plină de energie, pulsând de viaţă.
O putem numi iubire necondiţionată, iubire pură, iubire fără scop, total impersonală, nelocalizabilă. Nu o poţi căpăta şi nu o poţi pierde. Pur şi simplu, există. Este totul. Totul este ea.
Şi atunci se vede că nimeni nu era adormit, că, de fapt, nu exista nimeni. Aşa că nimeni nu trebuie să se trezească, totul este deja pe deplin trezit. Totul este liber să fie aşa cum este.
Nu lipseşte nimic. Nimic de câştigat, nimic nu poate fi pierdut, nimic nu poate fi adăugat la Asta. Nimic nu există în afară de Asta. Nu a fost niciodată posibil ca cineva să atingă vreodată Asta, s-o obţină, în sfârşit, să poată afirma: „Sunt iluminat, sunt liber, sunt eliberat”. Nu a existat niciodată această posibilitate.
Însă tocmai asta vrea „eul”, asta-i ceea ce aşteaptă. Nici nu poate face altcumva. Crede că va ajunge acolo.
Acest mesaj vorbeşte despre moartea „ta”. Într-un fel, nu este un mesaj prea frumos şi ţi-ar putea distruge viaţa, din cauză că reprezintă, pur şi simplu, sfârşitul unui „eu” şi unui „tu”.
Asta este deja plină şi desăvârşită.
Orice pare că ai fi câştigat este tot Asta, doar că se suprapune peste ceea ce aparent ai pierdut, aşa că nu pare a fi o mare scofală. Nu că n-ar fi posibil să jeleşti pierderea „eu”-lui sau că n-ar putea apărea vreo altă reacţie, dar totodată simţi că nu lipseşte nimic. Aşa că nu mai simţi că s-ar fi pierdut vreodată ceva.
Când nu mai există aici un „eu” pentru a putea poseda ceva, atunci nimic nu este al „meu”. Nimic nu poate fi luat de la „mine”, pentru că „eu” nu exist. Pare doar un flux de energie care curge mereu.
Ceea ce cauţi este moartea „eu”-lui. Acest mesaj nu are ca scop să te facă o persoană mai bună, mai blândă, mai virtuoasă. De fapt, atunci când acea senzaţie de „eu” moare, poţi părea cam dereglat sau te poţi simţi cam dezorientat. Tot ceea ce ai sperat sau toate concepţiile după care ai trăit se dizolvă, iar lucrul ăsta poate fi foarte dureros. Şi rămâi cu nimic. Dar când nu mai există absolut nimic, nici măcar un „tu” care să fie trist dintr-un motiv sau altul, atunci viaţa este trăită pe deplin. Corpul nu este separat de nicio altă aparenţă. Există o singură mişcare în care este inclus şi corpul, aşa cum e el. Nimic nu are o valoare mai mare. Totul este la fel. Nimic nu este cu adevărat diferit de orice altceva.
Într-un fel, abia acum este corpul absolut liber să se manifeste pe deplin uman, să se exprime pe deplin aşa cum este el, în felul său. Condiţionările pe care corpul pare să le aibă se pot manifesta acum pe deplin. Se poate manifesta aparenţa de mamă, tată sau cea de fiică. Dar nu o manifestă cineva. Te exprimi pe deplin, chiar dacă doar taci sau faci altceva. Acea energie a persoanei, care se judeca pe sine – nu că judecata n-ar mai putea apărea ca un gând, nu-i nimic în neregulă cu asta – dar aceea care se gândea mereu la sine şi simţea că „vreau să fiu aşa, ar trebui să fiu aşa” sau „am dreptul la asta, sunt nedemnă de asta”, „persoana” asta chiar că dispare.
Şi este foarte greu de descris cum e, pentru că nu înseamnă că jena n-ar putea apărea. Totul poate apărea.
Inclusiv acest aşa-zis proces poate părea dificil, chiar dacă timpul nu există şi, de fapt, nu se întâmplă nimic la modul continuu. Ar putea exista o perioadă în care totul se năruie şi acţiunile corpului se schimbă puţin, de parcă condiţionările nu te mai apasă. Anumite aspecte par să dispară, pentru că acum nu mai există un sine identificat cu acestea – nu c-ar fi existat vreodată un sine, dar nu mai există nimeni care să simtă că trebuie să se comporte şi să apară într-un anumit fel, să facă anumite lucruri pentru a se simţi satisfăcut, pentru a se simţi suficient de iubit. Nu mai există nimeni care să acţioneze din teamă – teama de a nu fi agreat sau teama de a eşua sau alte chestii de genul ăsta.
Orice descriere poate produce confuzie, pentru că, practic, orice poate apărea în continuare, mai ales la începutul aparentei mutaţii de conştiinţă. Doar că acum se vede clar că nimeni nu face nimic din toate astea. Ele se petrec de la sine. Aşa-zisul personaj, pur şi simplu, acţionează după cum îi este felul. Dar nu există cu adevărat niciun personaj, există doar aceste caracteristici pe care le etichetăm şi le identificăm ca fiind un personaj. Însă, de fapt, nu există nimic solid. Doar pare un anumit mod de a fi, pe care îl etichetăm ca fiind un anumit personaj.
Şi nu are, cu adevărat, niciun rost ca să imitaţi ceea ce vă relatez. Nu vă ofer aici decât o descriere, una singură dintre miliarde de alte descrieri a ce pot trăi corpurile umane. Prin urmare, nu înseamnă nimic.
În esenţă, îţi dispare nevoia de altceva: nevoia de altceva decât Asta care există deja, nevoia de a visa cu ochii deschişi la o întâmplare viitoare, nevoia de a-mi imagina un „eu” mai bun în viitor, nevoia de a-mi imagina o situaţie mai bună, nevoia de a evada. Toate se evaporă. Deoarece, dacă nu există separare, dacă nu există nimic altceva decât Asta, atunci ce ar putea fi obţinut şi de către cine?!
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
14 septembrie 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=k4hmfpvqRQ4
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Suzanne Non-duality, videoclip publicat pe 31 iulie 2022.