<  Pagina Nondualitate radicală


Theo, monolog mistic: "O, Cosmos sublim!"

În primele minute, misticul Theo (Cosmin Teohari) meditează cu ochii deschişi la faptul că existenţa este o Glumă cosmică, o iluzie magică perfectă. Îmbătat de parfumul Divinităţii, el descrie apoi ce este rugăciunea, meditaţia şi cele patru mari forme de yoga, în viziunea celui iluminat nondual. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

Textul monologului lui Theo

Oh, cuvintele sunt prea limitate pentru a descrie cât de sublim este acest Cosmos!

Mult prea limitate! Dacă i-aş spune fără margini, şi tot ar fi mult prea limitative.

Dacă i-aş spune infinit, ar fi tot prea puţin.

Dacă i-aş spune incredibil, tot ar fi prea puţin pentru cât este de incredibil.

Cât de sublim este acest Cosmos frumos!

Cred că actul rugăciunii a fost greşit înţeles. Ca să fiu sincer 100%, şi eu mă rog. Fiecare clipă este o rugăciune. Nici nu poate fi altfel.

Este o rugăciune, dar nu motivată de dorinţă, nu de ceva ce vreau „eu”, de ceva ce am nevoie şi care să-mi fie dat „mie”.

Este o expresie de uimire, dar în lipsa unui eu. Asta aş numi eu rugăciune.

Nu te rogi la o Sursă, nu există un eu care să se roage. Este o rugăciune manifestată prin totala stupoare a minţii.

Cred că rugăciunea a fost înţeleasă greşit, presupun că primii care au început să se roage au făcut-o fiind uluiţi de cât de sublim este acest cosmos.

😊

Iar ceilalţi poate că i-au copiat. I-au văzut căzuţi în genunchi… 😊

Dar nu pentru că cereau ceva, ci aşa mulţumeau ei. 😊

Nici măcar nu este un mulţumesc pentru că am primit ceva. Ci pentru cât de sublim este El. Este un mulţumesc fără să fi primit ceva. Este o dăruire, aş spune, un mulţumesc din inimă. Dar s-ar putea ca acest lucru să fi fost înţeles greşit. Unii ar putea interpreta rugăciunea ca pe „mulţumesc, dă-mi mai mult”, adică mulţumesc pentru tot ce am şi îmi exprim recunoştinţa ca să primesc în continuare. Dar asta nu-i rugăciune.

Recunoştinţa trebuie să ia naştere dintr-o completă năuceală a minţii. Şi este o expresie. Este pentru nimic şi nu într-un anumit scop. Este doar o expresie fără limite a deja sublimului Cosmos. Am putea spune că se roagă la sine însuşi, dar am greşi, pentru că nu există doi. 😊

Deci, primii oameni care s-au rugat... Ce subiect!

Existau diferite perspective care au devenit sisteme, poate, diferite cuvinte care au devenit scripturi, diferite mişcări care au devenit ritualuri. Dar rugăciunea trebuia să fi fost spontană şi complet... trebuie să fi fost completă, atât. Trebuie să fi fost întreagă.

Şi trebuie să fi fost lipsită de eu, fără senzaţia de eu, fără sentimentul că eu aş fi făptuitorul, chiar fără gândire.

Poate că, în acelaşi mod, şi meditaţia a fost înţeleasă greşit.

Ea se realizează prin practică, printr-o metodă, dar se bazează pe înţelegerea greşită că ar exista un meditator. Or meditaţia adevărată...

Aş putea spune că eu meditez mereu, dar fără să existe aici un meditator. Este o meditaţie care se întâmplă de la sine, dar nu prin focalizarea pe respiraţie, nu prin focalizarea pe momentul prezent, nu prin focalizarea pe Dumnezeu, nu prin focalizarea pe cuvinte, nu se focalizează pe nimic. Eşti doar tăcut, complet tăcut. Nu are legătură cu postura sau dacă ţii ochii închişi ori deschişi, nu are legătură cu nimic, pentru că este fără un eu, fără meditator. Deci ceea ce consideraţi a fi meditaţie printr-o practică sau metodă este o prostie totală. Nu aia înseamnă meditaţia.

Meditaţia este, la fel cum şi rugăciunea este, pur şi simplu – sunt unul şi acelaşi lucru. Dar poate că rugăciunea este o expresie frumoasă a recunoştinţei, iar meditaţia este o expresie frumoasă a tăcerii.

Este Cosmosul în toată splendoarea sa. Nu meditează cineva. Nu este o stare a cuiva.

E fără cuvinte, este...

Este dincolo de gânduri, dincolo de imaginaţie, dincolo de orice concept.

Repet, e doar o expresie, o manifestare.

Tot aşa... poate că aţi auzit de karma-yoga, serviciul dezinteresat în slujba semenilor.

Tot aşa, este ceva autentic. Dacă nu există un sine aici, nu poate exista un sine nici acolo – ca să nu mai spunem că aici şi acolo sunt noţiuni lipsite de sens şi abstracte. Nu există timp, spaţiu, localizare, cu adevărat, nimic.

Dar cum ai putea să nu dăruieşti celorlalţi din moment ce nu există alţii, mai bine zis, totul este una şi nu eşti diferit de ceea ce percepi?! Nu există subiect sau obiect, sau subiectul devine obiectul, oricum vreţi să spuneţi. Dar, repet, şi karma-yoga este greşit înţeleasă.

Cred că primii karma-yoghini, care nici nu erau consideraţi yoghini, ci erau, pur şi simplu, nişte proşti dezinteresaţi, care umblau fără gânduri, nici măcar nu făceau servicii pentru alţii, ci îşi exprimau aceeaşi recunoştinţă ca prin rugăciune sau meditaţie faţă de acest Cosmos sublim.

Dar acum a devenit un sistem, este o cunoaştere eronată că ar exista un Sine care poate fi realizat prin servicii dezinteresate.

Repet, karma-yoga e o expresie frumoasă. E la fel ca meditaţia, acea meditaţie naturală fără efort, când rămâi tăcut şi nemişcat fără să te străduieşti. Ori poate avea loc când mergi sau vorbeşti, pentru că nu există graniţe, nu există definiţii, nu există vreo diferenţă.

De asemenea, rugăciunea este o expresie a recunoştinţei depline...

Tot aşa, a umbla fără gânduri, sau a sta pe loc, a îndeplini servicii pentru alţii nevăzând niciun „altul”, sau fără măcar a face vreun serviciu – şi acest lucru a fost înţeles greşit. Nu are legătură cu persoanele. Nu există niciun sine.

Pur şi simplu, nu există nimeni, nu există substanţă, nu există soliditate.

Dacă nu te vezi pe tine însuţi, dacă nu ai conştiinţă de sine, propria ta oglindă, cum ai putea să vezi „alţii”?! Dar în acelaşi timp, dacă nu vezi „alţii”, cum să nu-i ajuţi, dar mai bine zis, cum să nu te manifeşti spontan către ei, cum să nu îi sprijini?! Dar nici măcar nu consideri că-i sprijini, ci doar te îndrepţi în acea direcţie. Este practic imposibil să nu o faci.

Tot aşa, aş spune că şi calea intelectului a fost înţeleasă greşit, căci nu este chiar o cale intelectuală (jnana-yoga).

Presupun că cei care fuseseră complet năuciţi mental îşi puneau întrebări de genul „cine sunt eu?” sau „ce este Asta?” sau „de unde vine Asta?”.

Îşi puneau aceste întrebări din cauza totalei uluiri a minţii, nu pentru a ajunge undeva. Deci nu erau pe o cale intelectuală. Erau atât de buimăciţi încât, nemaivăzând pe alţii, au început să vorbească singuri.

Ceea ce, de fapt, era doar o vorbire fără gândire. Dacă nu mai ai o trăncăneală mentală, pur şi simplu, vorbeşti către tine – este şi asta tot o expresie.

Nu înseamnă să fii sub minte, ci să fii complet dincolo de ea. Pentru că, dacă eşti sub minte, nu diferi cu nimic de un nebun sau bolnav mintal. Eu însă mă refer la a fi mai presus de minte, dincolo de percepţie, dincolo de orice tip de înţelegere. Este doar claritate, totul este atât de clar, încât nu vezi „alţii”, nu te vezi pe tine însuţi şi este doar o frumoasă vorbire. S-ar părea că vorbeşti singur, dar nici nu poate fi altfel – chiar şi acest lucru a fost înţeles greşit.

Pot spune că toate aceste căi, cum ar fi bhakti-yoga, raja-yoga, karma-yoga, jnana-yoga, toate acestea au fost înţelese greşit şi traduse greşit.

În bhakti-yoga, există cineva... de fapt, nimeni cu adevărat, dar de dragul conversaţiei, există un cineva atât de... atât de departe de gândurile diavoleşti, încât nu poate decât să-şi exprime recunoştinţa deplină faţă de Unime. Dar nu sunt doi cu adevărat – este doar o expresie.

În raja-yoga, pur şi simplu, rămâi tăcut. Dacă eşti tăcut, dacă nu mai ai o minte – şi nici nu a existat vreodată o minte – pur şi simplu, rămâi tăcut şi cam asta-i tot. Nu mai vorbeşti. Nu mai gândeşti. Pentru prima dată, asculţi. Întregul cosmos vorbeşte.

În karma-yoga, viaţa este atât de plină de bucurie, viaţa este atât de frumoasă şi de nedivizată, încât simţi nevoia să o împarţi cu ceilalţi, care nu sunt altcineva decât tu însuţi.

Iar în jnana-yoga nu este vorba de investigaţia de sine, nu este vorba de a realiza Sinele eliminând sinele artificial şi plonjând adânc în cel real. Ci mintea îţi este atât de răvăşită, încât nu ţi-a mai rămas decât să vorbeşti singur, deşi nu-i niciun sine aici.

Dar toate acestea sunt decât nişte expresii. Nu contează care domină, nu contează care e aleasă. Poate fi una dintre ele, pot fi toate... Dar vă garantez că ele au fost înţelese greşit şi că, în realitate, au pornit de la nişte aparente personaje care se exprimau în felul lor. Unul era nebun de iubire, unul era nebun de tăcere, unul era nebun de împărtăşire şi unul era nebun de vorbă cu sine însuşi.

Dar prin copiere, prin imitare... Îmi amintesc de un videoclip pe YouTube, era cu un tip din Himalaya. Practic, era un indian în Himalaya şi turiştii au început să-l filmeze. Bineînţeles că erau nişte pretinşi căutători spirituali, care erau interesaţi cum să mediteze – ceea ce din start este greşit, pentru că nu există cineva care să mediteze, niciun meditator. Fie există Energia total nelimitată, fie există senzaţia contractată de eu, care este complet opusă – dar, totodată, este doar o altă expresie.

Dar ei erau interesaţi cum să mediteze. Iar acest tip măcar a fost sincer. Nu le-a spus „aşa se meditează”. Nu. Le-a spus „eu nu am învăţat niciodată cum să meditez, ci tot ce am putut face a fost să-i imit pe sfinţii care meditează”. Deci, pur şi simplu, stătea în poziţia lotus aşteptând să se întâmple ceva, sau făcea ce credea el că fac sfinţii.

Dar a mima, a urma metode, a urma învăţături, toate astea sunt artificiale. Este o prostie... Pare a avea sens, dar din perspectiva Asta este un nonsens total, pentru că nu există nimic de obţinut şi nicăieri unde să ajungi.

Aşa că singura opţiune este să te laşi uimit în fiecare secundă, iar secundele dispar.

Iar apoi, indiferent cum te exprimi, nu contează. Poţi să râzi, poţi să cânţi, poţi să plângi, poţi să dansezi. Nu există vreo cenzură şi nu tu eşti cel care se va exprima. E o simplă expresie.

Este doar expresia cosmică, în continuă mişcare, rămânând, în acelaşi timp, nemişcată.

Aşadar, imitând sau urmând metodele adresate corpului şi minţii, vei rămâne mereu captiv în gândurile despre corp şi minte, căci nu există un corp şi o minte reale.

Urmând aparenţele, vei ignora complet Non-fiinţa şi vei reuşi să fii ceva, dar asta şi aia, una şi alta.

Aşa că, mişcarea minţii va deveni şi mai activă.

Starea fără de minte este un domeniu complet diferit.

Mintea este o afacere. Este un interes. Chiar şi când te rogi lui Dumnezeu şi vrei să pari umil, eşti al naibii de şiret. Chiar şi când stai aşezat în meditaţie, ai un motiv. Eşti încă în mişcare din cauza gândului. Este un vicleşug la mijloc. Mintea, oricât de umilă şi nevinovată ar părea, ascunde întotdeauna o şiretenie când te îndeamnă s-o urmezi.

Dar să rămâi complet lipsit de minte, asta aş numi eu inocenţă. Asta aş numi rugăciune. Asta aş numi meditaţie, yoga, oricum i-am zice. Pur şi simplu, să-ţi bei ceaiul... fericit.

Aşadar, există o aparentă diferenţă.

Poţi să imiţi, poţi să te grăbeşti, poţi încerca să înţelegi, să obţii, dar întotdeauna idealul te va ocoli şi nu va deveni o experienţă proprie.

Vei obţine un rezultat al pălăvrăgelii mentale. N-are cum fi altfel.

Dar când percepi sublimul Cosmos în toată splendoarea sa, deja îl exprimi. Pentru că nu-l vezi în afara ta. Văzătorul deja a dispărut. Meditatorul deja s-a pierdut în meditaţia naturală.

Însă chiar a spune asta e o prostie. De fapt, nu a existat niciodată un sine. Nu a existat niciodată vreo separare, o apariţie urmată de o dispariţie.

A existat întotdeauna Asta. Dintotdeauna, numai Asta.

Nu contează cât de departe credeai că ai ajuns, întotdeauna era numai Asta.

Iar Asta nu-i un obiect. Asta nu poate fi percepută. Nu are legătură cu a sta, cu a merge, cu a vorbi, cu a acţiona.

Este un mister frumos.

Unii îi spun Dumnezeu, Sursa, Sinele, Energia, Universul. Dar nu are vreun nume, nu are vreo formă.

Doar zâmbeşte din fundal la orice încercare, orice efort zadarnic de a-L cunoaşte.

Aşa că, la urma urmei, ce rost are să urmezi, de exemplu, o carte sfântă precum Bhagavad-gita, să urmezi căi spirituale, dacă deja nu există nicio cale şi niciun căutător?! Ce rost are să iei, să zicem din Biblie, pe Isus Cristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu însuşi?! Nu există niciun Isus, însă Cristos străluceşte mereu, nu poate fi trecut cu vederea.

Ce rost are să încerci să înţelegi chiar şi ce este non-dualitatea, să încerci să o obţii, să încerci să o cunoşti, dacă nu au existat niciodată doi?!

Nimic nu are rost. Eşti în mijlocul pustietăţii. Însă doar în mijlocul pustietăţii lucrurile sunt clare, pentru că nu ai nicio perspectivă. Şi când nu ai nicio perspectivă a ta, Dumnezeu îţi oferă perspectiva Sa. Când tu nu exişti şi nu se vede nimic, non-dualitatea este, pur şi simplu, aşa-cum-este.

Dar repet, aşa cum spuneam la începutul videoclipului, cuvintele sunt neputincioase... Poţi alege cel mai potrivit cuvânt posibil, cu cea mai profundă semnificaţie, şi tot va fi greşit. Orice tip de limbaj pentru a descrie Asta va da greş.

Nu se poate transmite prin niciun limbaj, nici măcar prin rezonanţă. Însă nu poţi s-o ratezi. Asta-i tot ce pot spune.

Iar dacă nu poţi s-o ratezi, atunci unde s-o cauţi?! Înseamnă că ai dat deja peste Ea. 😊

Deci, în fond şi la urma urmei, ce este un yoghin? Cel care urmează o cale? Nu.

Ci este cel prin care Se exprimă, nu cel care exprimă, ci acela prin care Se exprimă această Non-fiinţă. Asta aş numi eu un yoghin adevărat, nu cineva care se izolează, nu cel care se supune la tapas (asceze), nu cel care meditează, nu cel care vrea să pară sfânt, ci acela care este atât de golit de eu, încât însăşi Vacuitatea se manifestă pe deplin prin el, cum vrea Ea.

Este cineva care, practic, nu există. Ceea ce este deja cazul.

Am practicat yoga de ani şi ani şi ani. Şi multe alte metode, practici.

Dar în primul moment în care a dispărut orice fel de cunoaştere, atunci am văzut că eram deja un yoghin – o simplă expresie. Nu omul de pe saltea, nu corpul; nu mintea – care încerca mereu fie să se abandoneze, fie să dobândească ceva – ci o expresie golită de un eu.

Şi toţi acei ani au dispărut, toate practicile s-au dus. Dispar de la sine.

În yoga (uniune) se percepe ceea-ce-există. Nici măcar nu mai există un yoghin, ci este o disoluţie completă, totală, iar yoga înseamnă să vezi că aceasta era deja situaţia. Prin acel căutător, prin acel practicant, meditator, yoghin, prin totul şi nimic în acelaşi timp, dintotdeauna exista yoga (uniunea), este aceeaşi situaţie şi acum, există doar Unimea. Nu pune condiţii, nu are reguli şi nicio minte nu o poate cuceri, poseda sau înţelege, din moment ce mintea înseamnă doar separare, iar Asta nu are minte. Fără minte, fără minte, fără minte.

Fără minte şi nicio minte! 😊

Deci yoghinul care dorea să realizeze maha-yoga era visul însuşi. Visătorul este visul. Fără visător, nu există nici vis.

Dar nici în absenţa visului nu apare ceva real. Este o uniune de nedescris, acest Cosmosul în toată măreţia lui, nici real şi nici ireal. Este aşa-cum-este.

Cum să nu te înclini până la pământ?! – repet, nu în rugăciune, ci să te înclini în pace. Nu să te înclini într-o asană pentru a controla energia, ci pentru a te odihni. Cum să nu saluţi cu „namaste” dintr-o totală stupoare a minţii şi cum să nu râzi la cea mai mare Glumă cosmică din toate timpurile?! 😊

Orice ai citi despre Ea, nu numai că este fals, dar va fi şi reinterpretat. Orice imiţi, orice metodă pe care o urmezi, va fi o eroare din ambele puncte de vedere (şi originalul, şi copia).

Şi aş spune că cea mai mare minciună dintre toate este să crezi că există un făptuitor real în corp, o minte, o personalitate care este solidă şi care există de sine stătătoare. În realitate, există doar nişte gânduri şi nu a existat niciodată vreo separare, nu a existat niciodată vreun eu sau orice alt pronume şi nici măcar o poveste sau un vis. Dintotdeauna a existat numai Asta – expresia supremă, yoga supremă, odihna totală.

Căutătorul este aparentul cunoscător. Cunoscătorul pretinde cunoaştere. Iar cunoaşterea înseamnă doar nişte obiecte separate. Căutătorul nu poate fi altfel decât agitat, nu poate fi decât neliniştit, nu poate fi altfel decât îngrijorat sau deprimat.

Dar dincolo de acest căutător, dincolo de căutare există doar odihna, doar odihna.

Cunoaşterea pură, aflată la mijloc între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut, nu poate fi atinsă. Ea este deja Claritatea absolută.

Senzaţia de eu, sau mintea, nu trebuie ucisă. Cine ar face-o?! Mintea nu se poate sinucide.

Dar dacă acest mesaj este auzit şi este simţit intuitiv sau energetic, atunci este sfârşitul jocului, „game over”.

Însă nu-i sfârşitul călătoriei. Se pare că nici n-a existat vreodată o călătorie. Dintotdeauna a existat numai sublimul Cosmos. Asta-i tot.

Deci nu este o eliberare de căutător, nu este eliberarea de senzaţia de eu, nu este o eliberare de ceva. Asta e însăşi libertatea, exact aşa-cum-este. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Doar nimicul ce se exprimă.

O frumuseţe neîntreruptă.

Este frumoasă, pentru că Asta este deja deschisă. Asta este complet deschisă.

Dar cunoaşterea o face să pară închisă. Când nu ştii nimic, nu ai cum să ştii ceva sau să ştii ce anume nu ştii.

Ne prefacem că avem o viaţă, dar nu se întâmplă nimic cu adevărat. Ne prefacem că vorbim, dar nimeni nu vorbeşte cu adevărat. Ne prefacem că avem o conversaţie, dar nu există doi subiecţi care să interacţioneze unul cu celălalt. Ne prefacem că răspundem la întrebări şi ne prefacem că punem întrebări.

Nu se întâmplă nimic. E doar un joc de-a prefăcătoria.

Dacă-i doar jocul de-a prefăcătoria şi înţelegi asta, atunci nu-i nicio problemă. Dar dacă îl iei în serios, seriozitatea asta omoară inocenţa, omoară atitudinea jucăuşă şi vei începe să te rogi ca să o recapeţi – dar deja ai ratat rugăciunea Asta. 😊

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
 august 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=mWKeBTrjlXQ

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Theo Live, videoclip publicat pe 13 iulie 2022.