<  Pagina Nondualitate radicală


Tim Cliss - Viaţa e o minune, moartea e o graţie

Vă prezint selecţii din întâlnirea online din 8 iulie 2021 despre nondualitate cu profesorul Tim Cliss din Anglia. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.

Textul videoclipului întâlnirii cu Tim Cliss

Introducere

Subiectul întâlnirii noastre poate părea ceva special, ceva extraordinar.

Şi, într-un fel, este, dar este cel mai obişnuit extraordinar.

Această viaţă minunată, obişnuit de extraordinară.

Simpla minune de a fi viu.

Nimeni nu merită să fie în viaţă sau să nu fie în viaţă, există viaţa, pur şi simplu.

Iar nemeritul sau lipsa de merit miroase a iubire.

Este foarte, foarte simplu. Este incredibil de direct.

Nu mă refer aici la un sentiment de iubire, la acea emoţie a iubirii. Este de nedescris, acest simplu fapt de a fi viu.

Şi totuşi, poate apărea dorinţa de a vorbi despre Asta, se pare că aici există. Dar nu contează dacă vorbeşti sau nu despre Asta, nu contează.

Ce spunem aici este că nu există nicio diferenţă între tăcere şi vorbă. Spiritualitatea a preamărit tăcerea. Dar şi cuvintele sunt goale.

Doar că sunt – voiam să spun pasionale, o încercare pasională – dar nu e chiar pasională, e minunata tentativă a unor fiinţe umane care se simt împinse să vorbească despre Asta, despre această iubire care nu are nevoie de iubire, nu are nevoie de recunoaştere, nu are nevoie de validare, nu caută nimic.

Nu o veţi găsi, pentru că este atotprezentă. Doar că nu este în altă parte (unde aţi vrea s-o căutaţi).

Nu este vreun lucru anume, şi totuşi, este totul.

Este, simultan, exprimabilă şi inexprimabilă. Nu-mi amintesc unde am auzit această frază, dar am râs mult când am auzit-o prima dată şi încă rezonez cu ea. Pentru că este al naibii de inefabilă (inexprimabilă).

Nu e adevărat că unii dintre cei care vorbesc despre Asta ar avea mai mult din ea şi că alte fiinţe umane ar avea mai puţin şi ar mai avea ceva de găsit – că ar exista un fel de ierarhie.

Asta pune capăt oricărei ierarhii. Pur şi simplu, nu există superior şi inferior. Există doar poveşti despre mai mare sau mai mic, care nu înseamnă nimic.

S-ar părea că problema este că, dacă eul are ocazia să prindă un gust, o licărire, o aromă de Inefabil – cum îi vom spune astăzi – atunci nu te poţi abţine, ci vrei mai mult din Asta, şi atunci pleci să o cauţi. Şi probabil că vei căuta acolo unde te aflai când ai găsit-o prima dată, sau unde credeai tu că ai reuşit să o simţi, să o guşti.

Dar nu există niciun gust care să nu fie Asta. Nu există nicio aromă care să nu fie Asta. Este toate aromele. Complet inclusivă. Atotcuprinzătoare.

Şi poate fi resimţită ca o renunţare.

După ce ai tot căutat o viaţă întreagă, cum se părea, o poţi resimţi ca pe o renunţare – când devine clar că nu este nimic de găsit, pentru că totul a fost deja găsit.

Dar, indiferent de cum ai simţi-o, nu există nimic care să nu fie Asta.

Fie că încă o cauţi, fie că, în aparenţă, ai renunţat, nu-i nicio diferenţă.

Poate părea o relativă diferenţă.

Şi chiar dacă, aparent, pare o diferenţă, este foarte evident că nu există nicio deosebire în acea diferenţă.

E ca şi cum similitudinea şi diferenţa se impletesc şi îşi pierd sensul pe care l-au avut vreodată. Am putea spune că se pierde orice sens.

Aţi auzit spunându-se (în nondualitate) că nu există niciun sens, niciun scop, nicio semnificaţie. Ei bine, asta include toate semnificaţiile, scopurile şi sensurile care ar părea că există.

Lipsa de sens înseamnă că o anumită semnificaţie nu înseamnă nimic în sine, decât ceea ce crezi tu că înseamnă sau ceea ce altcineva crede că înseamnă. Desigur, semnificaţia este doar o idee, şi e clar că ideile sunt doar nişte idei şi atât. Sunt doar nişte gânduri.

Pot fi numite şi credinţe, dar credinţele sunt doar nişte gânduri care se repetă. Iar acel „eu” se agaţă de ele ca fiind preţioase şi parte din el însuşi, parte din „mine”. Dar sunt doar gânduri. Nu au substanţă reală. Doar idei, doar credinţe, doar poveşti.

Şi nu-i nimic rău în a spune poveşti – asta facem şi noi aici.

Desigur, s-ar putea spune că se mai întâmplă şi altceva în afară de povestire, dar asta ar fi partea inefabilă, despre care nu avem ce vorbi. Nu se poate spune nimic (despre partea indescriptibilă).

Bineînţeles că poeţii şi artiştii, compozitorii şi sculptorii au încercat întotdeauna să exprime Asta, această iubire.

Şi, câteodată, s-ar putea să te mişte până la lacrimi şi pe neaşteptate ceva care pare să-ţi atingă inima.

Îmi amintesc că săptămâna trecută cineva vorbea despre atingerea Vidului. Asta, da, poveste. Nimeni nu poate atinge Vidul. Nu există nimeni care să atingă Inefabilul. Există doar Inefabilul, dar e o mare frumuseţe şi bucurie în acea aparentă atingere.

Şi, probabil, cea mai mare bucurie este în atingerea unei alte fiinţe umane. Ar putea fi şi o atingere fizică, dar nu la asta mă refer.

* * *

Dacă Asta devine evidentă sau este revelată, atunci îţi vei pierde interesul pentru cuvinte.

Aş spune că eram obsedat de limbajul non-dualist şi încercam să găsesc un mod corect de a vorbi despre ceea ce-i de nedescris. Dar nu există un efort mai zadarnic decât să cauţi acea persoană care vorbeşte despre acest subiect în modul cel mai exact, cel mai corect, cel mai...

Asta nu are nimic de-a face cu cuvintele.

Şi totuşi, îmi plac cuvintele, pentru că personajele sunt atrase de ele. Dacă vorbim despre Asta ca fiind eliberarea sau despre posibilitatea eliberării – ceea ce, în realitate, nu există, dar personajul doreşte eliberarea – aşa că dacă personajului îi plac cuvintele, atunci există aici o bucurie şi mai mare în folosirea cuvintelor decât înainte, când cuvintele erau ale „mele”. Acum cuvintele sunt libere, neîngrădite de temerile mele de a nu le folosi cumva greşit.

Este minunat să ştii că nu poţi greşi vorbind despre Asta, ci doar, eventual, cineva să-ţi spună că, în opinia sa, ai greşit. Este minunat.

Nu-ţi face griji. Toţi îţi vor repeta cât de mult greşeşti. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta. Dar este minunat că nu ţi-o mai reproşezi singur.

Există şi nişte pierderi. Nu te vei mai bucura de o controversă la fel de mult. Înainte, îmi plăcea să mă cert. Nu mai pot, nu mă mai deranjează (opiniile contrare). Când omul şi le consideră parte din el însuşi, va lupta până la moarte pentru a-şi apăra convingerile. Istoria omenirii este plină de aşa ceva. Şi nici măcar nu trebuie să cauţi în istorie. Pur şi simplu, te uiţi cum e lumea. În principal, se dau lupte pentru că fiecare ţine de convingerile sale, pentru că sunt ale „mele”.

Or, subiectul despre care vorbim aici nu este o credinţă. Poate părea că este. Aşa li se pare celor cărora nu le place ce spun eu despre Asta, mai ales mulţi prieteni vechi, care mi-ar zice: „Asta-i noua ta credinţă, noul tău cult, acum eşti liderul unei secte, după cum se pare”. Uneori nu spun „sectă”, ci altceva asemănător când se referă la mine.

Dar Asta nu-i o credinţă. Nu mi-aş da viaţa pentru Asta, pentru că nu-i nevoie să lupţi pentru Asta, nu-i nevoie să o susţii, nu-i nevoie să o aperi.

Aşadar, există multă pace în a nu fi nevoit să-ţi argumentezi punctul de vedere împotriva unuia contrar, căci vezi că toate sunt doar atât, nişte puncte de vedere.

Şi totuşi, există şi o anumită pierdere în treaba asta. E oarecum trist că nu mai pot intra într-o dezbatere politică cu nimeni. Nu-mi pasă deloc. Şi e oarecum trist că nu mai pot intra într-o dezbatere filosofică cu nimeni. Sunt atât de mulţi oameni care cred că non-dualitatea este o filosofie. Chiar nu este. Da, există şi un filon filosofic inspirat din non-dualitate. Dar pe mine nu mă interesează deloc. Mi se pare foarte trist că nu mă mai interesează controversele filozofice. Înainte îmi plăceau foarte mult, pentru că puteam să câştig. [Râsete]

Iar „eu-lui” îi place să fie învingător.

- Totuşi, Tim, încă mai ai opinii.

Da, părerile au rămas cam aceleaşi.

- Dar nu le mai acorzi nicio valoare.

Nu. De pildă, din punct de vedere politic, sunt încă socialist, dar nu m-aş mai gândi să merg la vot, pentru că nu mai am nicio motivaţie. Mi-a dispărut. Şi este o oarecare tristeţe în legătură cu treaba asta. Iar oamenii au impresia că eşti ciudat şi că nu-ţi pasă. Oamenii cred că, dacă ai păreri, demonstrezi că îţi pasă, „asta contează pentru mine şi, prin urmare, îmi fac griji”. Ei bine, o mare parte din ceea ce numim „grijă” nu este dragoste în niciun fel. Este doar dorinţa egoistă ca să arăt că drumul „meu” este cel corect. Sau ca orientarea „mea” să câştige.

Da, şi opiniile sunt libere, eliberate de apartenenţa la „mine”. Nu sunt ale „mele”. De fapt, majoritatea opiniilor au rămas la fel. Aş prefera să le numesc preferinţe, pentru că, prin natura cuvântului, opiniile parcă e obligatoriu să fie ale unui „eu”. Deci, sunt doar nişte preferinţe. Care încă există aici şi au existat mereu, din copilărie. Aveam idealuri egalitariste, eram un idealist care visa egalitate.

Şi de aceea m-a atras comunismul.

Dar apoi, văzând că experimentele comuniste din lume nu au reuşit să creeze o mai mare egalitate, nu mă mai interesează.

* * *

- Dar în egală măsură, nu poţi să nu-i dai un nume, nu poţi să nu O vezi. [Râsete]

Ei bine, da, sunt valabile toate numele, da, şi niciunul dintre ele. De fapt, ceea ce spunem aici este că poate exista o căutare disperată, un dor disperat de a O găsi, de a te întoarce la Ea. Dar aici vorbim despre moartea, sfârşitul, inexistenţa acestei dorinţe disperate, a convingerii că trebuie să existe „ceva” pe care să-l pot găsi. „Trebuie să existe! Se vorbeşte despre Asta de milenii. Am citit 4000 de cărţi despre Asta, în diferite limbi, ştiu că toate vorbesc despre aceeaşi "Asta". Ştiu că e aşa. Am citit o mulţime de cărţi.” Dar tot ce spunem aici este că Asta nu poate fi găsită. Despre asta vorbim. Că ar putea deveni al naibii de evident că „tu” nu poţi găsi acel Totul-şi-nimic.

Or treaba asta se poate resimţi ca o disoluţie totală. Şi „ţie” n-o să-ţi placă, sunt sigur. Va fi devastator. Nu este doar sfârşitul visului de a O găsi, ci şi sfârşitul posibilităţii de a mai visa vreodată să O regăseşti.

Iar asta-i cu mult mai rău decât sfârşitul unui vis, pentru că, de obicei, „eu” se va întoarce imediat pe calea viselor imediat ce un vis se năruieşte. Ştii foarte bine că ţi s-au năruit o mulţime de vise în viaţă, dar te-ai întors repede la „O, da, dar aia a fost calea greşită, în schimb, calea asta pare bună, pare că m-ar putea conduce la Asta”.

Ei bine, nicio cale nu duce nicăieri, care-i o veste teribil de minunată. S-ar părea că există nenumărate căi. Ele nu te mişcă nici măcar cu un centimetru. Nu există nimeni care merge şi nici nu are unde să se ducă. Încă i se va părea că se deplasează, dar va fi la fel de evident că orice călătorie este complet nemişcată şi că Asta e neclintită.

Şi este pustiitoare şi incredibilă şi foarte, foarte obişnuită. Dar o pace minunată vine odată cu sfârşitul acelei dorinţe disperate de a călători spre Ea, de a fi una cu Ea, de a te uni cu Ea.

Dacă ai simţit vreodată că eşti în uniune cu Ea, oricum ai numi-O, ei bine, a fost o iluzie. Există numai Ea – nu tu şi cu Ea. Şi nici măcar nu există o Ea palpabilă. Aşadar, nu-i deloc vorba despre o întoarcere Acasă, aşa cum simţi adesea în călătoria spirituală – cu siguranţă, aşa s-a simţit aici, la Tim. Era o căutare cu aromă de „Trebuie să revin, să mă întorc Acasă”.

Şi vestea teribil de minunată este că nu există nimeni care să se întoarcă Acasă. Există doar Acasă.

Ar fi trebuit ca întâi să pleci, ca să ai de unde să te întorci.

Dar nu a plecat nimeni, aşa că nu revine nimeni.

Şi când această Nemişcare devine evidentă, dacă te loveşte sau te muşcă sau te rupe, atunci probabil că te vei simţi pustiit. Dar nu există nimeni, nu există nimeni care să fie pustiit.

Însă prima dată ce ai simţit-O, atunci, fără îndoială, se va simţi ca o deziluzie. Îmi place cuvântul deziluzie, pentru că despre asta vorbim: o deziluzie totală.

Şi nimic nu ia locul iluziei – lucru pentru care nu eram pregătit, cine ar putea fi pregătit pentru aşa ceva?! „Ce vine în locul ei?”. Păi, nimic, pentru că nu s-a pierdut nimic altceva decât iluzia, deci nu se câştigă nimic.

Aşa că, poţi simţi că ai pierdut totul, dar numai până la un moment dat – atunci când va deveni foarte evident că nu se poate pierde nimic, deoarece, întâi, trebuie să existe un „eu” care să simtă că posedă ceva pentru ca, apoi, acesta să perceapă vreo pierdere.

Şi apar mereu pierderi. Nu neg acest sentiment de pierdere. Pierderea este iubire. Nu există un sentiment de iubire mai mare decât pierderea a orice: un animal de companie, un animal iubit, o fiinţă umană dragă, orice. Ai putea fi mişcat până la lacrimi doar la vederea unei flori care era vie şi a doua zi dimineaţa iat-o, s-a ofilit şi îi cad petalele. Pierderea asta te-ar putea mişca până la lacrimi. Asta este mereu pierdută şi regăsită, mereu nouă şi mereu muribundă. Moartea nu-i acolo, în altă parte.

Mă refer la moartea fizică, atotprezentă. Nu vei mai putea să-i întorci spatele, nu va mai fi posibil. Făcea parte din iluzie, voiam mereu să-i întorc spatele morţii şi să mă ascund de ea sau să-mi spun basme despre ea.

Dar basmele nu mai funcţionează. Şi treaba asta poate fi resimţită ca o mare pierdere.

Am auzit de curând pe cineva spunând, dacă vă amintiţi sentimentul când, tot amânaţi, deşi ştiaţi de ceva vreme, dar tot amânaţi să recunoaşteţi adevărul despre Moş Crăciun. Auziserăţi colegii de la şcoală vorbind că Moşul nu era chiar real, dar în momentul când v-a lovit adevărul în cap, desfiinţarea acelui basm a avut un efect devastator, poate.

Iar noi vorbim aici despre deziluzia totală, desfiinţarea tuturor poveştilor pe care vi le-aţi spus vreodată, care linişteau „eul” şi îl făceau să se simtă mai confortabil, mai în siguranţă.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
19 iulie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=AUD6SjeXvOo

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Tim Cliss, videoclip publicat pe 8 iulie 2021.