< Pagina Nondualitate radicală
Tim Cliss răspunde întrebărilor despre nondualitate puse de Walter Driscoll. Acesta citează din când în când din cartea acestuia intitulată „This Deafening Silence” (Această tăcere asurzitoare). Site-ul lui Tim este timclissthis.com. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.
Tot ce putem afirma cu certitudine este doar dacă o fiinţă umană are sau nu mai are convingerea că ar fi separată de tot restul.
Iar marea ironie când discutăm despre Nondualitate este că nu există nicio diferenţă între cele două convingeri. Toate fiinţele umane sunt simple fiinţe umane şi nimic mai mult. În asta constă marea egalitate.
Unii mi-au spus: „Probabil că tu îţi dai seama când cineva mai are un ego sau nu. Poţi să stabileşti dacă încă există un eu într-un om sau este golit de sine”.
Nu. Cât de ridicol, căci toţi sunt deja goi pe dinăuntru! Dacă un om se află încă sub iluzia că are un sine sau nu, asta nu are nicio importanţă. Şi, cu siguranţă, nu se poate observa direct. Ai putea deduce, ai putea bănui din felul în care omul vorbeşte sau se comportă, dar tot va fi o simplă presupunere. Fiecare fiinţă umană este deja golită de sine – tocmai acesta-i mesajul Nondualităţii.
- Da, e frumos. Am citit ceva despre fenomenul ăsta şi cred că cuvântul este „jnani”, nu-i aşa?
Da, am auzit şi eu, dar...
- Se spunea că doi „jnani” s-ar recunoaşte unul pe altul pe stradă.
Am auzit şi eu treaba asta, dar zic că nu.
- Fără să spun ceva, treci pe lângă mine şi îţi dai seama: „Tipul ăsta e iluminat”. 😊
Dintre toate miturile spirituale, acesta ar fi unul.
- Totuşi, m-am lăsat păcălit şi eu, mi s-a părut interesant.
Mi se pare doar o altă fantezie spirituală. E foarte clar pentru mine.
- Da, pentru că totul este dintotdeauna exact aşa, deci nu ştiu ce ai putea recunoaşte la mine, decât că-mi lipseşte credinţa că aş avea un sine.
Iar asta se poate deduce din comportament şi vorbire, sau ai putea s-o intuieşti după senzaţia pe care ţi-o dă omul respectiv. Însă vreau să subliniez că frumuseţea Nondualităţii este că nimic din toate astea nu are vreo importanţă. Natura necondiţionată a Sa provine din faptul că iubirea – despre care este cel mai greu de vorbit – este indiferentă la toate astea, există în ciuda tuturor acestora. Este atât de evident că toate aceste idei nu sunt decât nişte idei, minunat de seci, ca toate ideile.
Şi când vorbesc despre iubirea necondiţionată sau despre natura necondiţionată a Nondualităţii, mă refer la derizoriul tuturor acestor clasificări, de superior sau inferior. La lipsa de importanţă a evaluării fiinţelor umane pe orice fel de scală. Bineînţeles că s-a inventat şi o scală pentru Nondualitate: 😊 cât de ciudat eşti sau cât de dus eşti, cât de evaporat eşti, cât de mult eşti în cădere liberă – ştii cum se spune „O, tipul este cu siguranţă în cădere liberă, este complet dus”. 😊 Ei bine, poţi să-ţi tot dai cu presupusul. Nu există altceva decât căderea liberă. Aşa că nu are importanţă dacă cineva se simte cu picioarele pe pământ sau nu.
* * *
Cred că ceea ce face iubirea să fie iubire este că nu este meritată. Nu este dobândită prin muncă. Este necuvenită, nu este o răsplată. Deci iubirea nu este adresată unui eu, ci ea există, pur şi simplu.
- Cum ţi se pare cuvântul Graţie, adică un cadou nemeritat?
Foloseam şi eu acest cuvânt, dar acum sunt mai reticent, nu prea îl spun. Pentru că sună atât de creştinesc, atât de religios. 😊 Am fost crescut în creştinism, care uzează mult de acest cuvânt. „Prin Harul lui...”. Dar aici nu este vorba de Harul oferit de cineva, ci i-am putea spune doar Graţie, şi atât. Cuvântul are o rezonanţă, o aromă a lui, indicând că primeşti ceva, dar nu pe baza unor merite.
Există multe căi şi practici care afirmă că, prin propriile tale eforturi, te-ai putea apropia de ideal. Însă majoritatea căilor religioase, în esenţă, spun că e necesar să faci toate practicile religioase şi toate lucrările, dar că, în final, munca ta nu are nicio relevanţă. E un aspect comun pentru multe căi spirituale.
Cel puţin, în advaita tradiţională aşa este. Adică faci toată munca de pregătire şi apoi, în momentul realizării sau al dizolvării iluziei, se pare că totul a fost pentru nimic. 😊 În final, totul se dovedeşte a fi fost în van – şi tocmai asta ar fi realizarea Nondualităţii. Şi atunci ai putea s-o numeşti Graţie, cred.
* * *
Un alt cuvânt potrivit este recunoştinţă. Şi totuşi, ar putea părea nepotrivit să foloseşti cuvântul recunoştinţă, chiar dacă apare un sentiment de recunoştinţă. La mine, recunoştinţa apare mult mai frecvent acum decât înainte. Îmi dau seama că nu are sens, pentru că sună ca şi cum ar mai exista aici un eu care se simte recunoscător. Îndeobşte, se consideră că sentimentul de recunoştinţă nu poate apare decât dacă „cineva” îl nutreşte. Şi asta face mereu „eul”, îşi însuşeşte orice, care devine „al meu”. Dar, ca toate celelalte calităţi, recunoştinţa este doar o senzaţie absolut naturală pentru fiinţa umană – este foarte natural să simţi recunoştinţă. În mod eronat, este considerată ca fiind „a mea”. Dar nu a aparţinut niciodată „eu-lui”. Cum spuneam, acum simt recunoştinţă mai mult ca oricând. Poate fi chiar copleşitoare, mişcându-mă până la lacrimi. Sentimentul de recunoştinţă reverberează intens în corp şi ai putea presupune că trebuie să aibă un motiv. Dar adesea nu există ceva anume pentru care simt această recunoştinţă. Doar sentimentul pur de recunoştinţă.
- Hai s-o încercăm pe următoarea. Are titlul „Această solitudine”: «Nu este singurătate. Doar solitudine. E solitudine, atât de solitară! Toate sunt una şi nimic. Solitar, atât de solitar! Atât de solitar! Nicio şansă pentru singurătate.»
Uau. Cine a scris asta? 😊
- Îmi place că există solitudine, dar nu şi singurătate. Poţi vorbi despre această solitudine?
În aparenta absenţă a senzaţiei de eu în relaţia cu ceilalţi, două lucruri au devenit foarte clare. Întâi, că absenţa eu-lui nu era deloc evidentă. Nu exista vreo senzaţie distinctă a absenţei. Tot ce spun despre Non-dualitate ca absenţa sinelui este dedus din lipsa „simptomelor eu-lui”, nu din vreo recunoaştere specifică a absenţei sinelui. Asta nu poate fi cunoscută cu mintea.
Şi de aici provenea această solitudine copleşitoare. Pentru că ceea ce de obicei este numită Unime era simţită aici ca solitudine, o totală solitudine. Fiindcă, fără un sine, nu există nici altul. Şi am impresia că nu se vorbeşte prea mult despre chestia asta. Se vorbeşte despre absenţa eu-lui, dar nu se vorbeşte la fel de mult despre absenţa celuilalt. Totuşi, asta sărea în ochi. Nu există nici alţii când nu există un eu. Tot timpul cât am avut un eu priveam celelalte fiinţe umane ca fiind alte variante de eu. Diferite eu-ri. 😊 Iar fără eu, devenise o solitudine copleşitoare – ceea ce era perfect în regulă.
Şi culmea, venea într-un contrast foarte puternic cu singurătatea de care suferisem deseori. Una din dorinţele intense ale acestui eu fusese să nu mai sufere de singurătate, de izolarea specifică eu-lui. Şi nu sunt deloc o excepţie, este o cauză foarte obişnuită de mare anxietate – acest sentiment de singurătate, de izolare. Care, desigur, provine din senzaţia că eu aş fi separat.
Dar acum, această solitudine a pus capăt chiar şi posibilităţii de a mai fi vreodată singur. Nu m-am mai simţit niciodată singur de atunci. Pentru că singurătatea nu-i altceva decât senzaţia de izolare şi separare de ceilalţi pe care o are eul. Iar odată cu solitudinea în lipsa eu-lui, dispare şi posibilitatea de singurătate.
Dar rămâne, totuşi, o anumită nostalgie. Este amintirea acelui dor de a deveni una cu ceva inefabil, după care tânjeşte sinele. Cred că tocmai această năzuinţă de comuniune este sursa principală a energiei căutătorului spiritual. Iar atunci când ea dispare, cel puţin aici, a apărut o jale, o tristeţe profundă că nu va mai fi niciodată posibilă acea închipuită comuniune. Pentru că, desigur, ar fi nevoie mai întâi de un eu, care să devină una cu altul – în orice formă l-aş plăsmui: ca un iubit, ca un zeu, ca universul, ca Brahman, oricum şi-ar închipui eul această comuniune.
Deci imposibilitatea acestei uniri poate fi resimţită ca o mare pierdere. Iar aici s-a jelit mult după ea, fiind clar că nu mai este posibilă. Cred că atunci când mulţi vorbitori nondualişti pomenesc de „sfârşitul speranţei”, la asta se referă.
- Se pare că această „Esenţă unică” se manifestă ca o varietate de personaje diferite. Şi astfel, creează iluzia separării şi a individualităţii. Se pare că fiecare om are propriile idei originale despre cum e lumea. Nu-mi plăcea deloc expresia „adevărul meu, adevărul tău”, dar acum îmi dau seama că fiecare are propriul său adevăr.
Absolut.
- Versiunea personală despre realitate.
Acesta este singurul adevăr. Nu vorbesc niciodată de realitate sau de adevăr la modul general. Pentru că, chiar dacă nu mai există un eu, totuşi, nu pot rosti decât adevărul fiinţei umane pe care o vezi aici.
- Nu există un adevăr suprem.
Nu. Desigur, poţi emite ipoteze, poţi fantaza despre adevărul suprem, dar doar cu atât vei rămâne, cu ipoteze. Cum altcumva?! 😊 Aşa că sunt destul de reticent când îi aud pe alţii vorbind despre adevărul suprem.
Este adevărul tău, iar dacă încerci să-l predai şi altuia, atunci nu-i de mirare că vor apărea probleme. 😊 Când devine foarte limpede că nu cunoşti nimic despre Absolut – fie că-i spui Realitatea absolută sau Adevărul absolut – când este foarte clar că este incognoscibil, atunci renunţi la investigarea Absolutului. Cred că la asta se referă expresia „pacea care întrece orice înţelegere”.
Şi întrece orice înţelegere, fiindcă este sfârşitul celui care încerca să-L înţeleagă. Eu, Tim, am vrut să-L pricep. Nu mă îndoiesc că şi Walter a vrut să-L înţeleagă. Şi eram disperat, mă uitam cu invidie la unii. Dar, de asemenea, mă uitam de sus la alţii, cu superioritate. Pentru că, dacă tu eşti în căutarea adevărului suprem, îţi vine să te uiţi de sus la cei care vor doar să-şi îmbunătăţească performanţele la sportul de golf. 😊 „Ăsta-i singurul scop pe care ţi l-ai propus în această scurtă viaţă?!”
Deci când eşti un căutător spiritual, te poţi simţi superior şi chiar există un complex de superioritate în aspiraţia spirituală. Ceea ce, repet, moare odată cu Asta. Asta ucide toate pretenţiile de genul ăsta. Deoarece, fie că încerci să-ţi îmbunătăţeşti performanţele la golf, fie că încerci să afli răspunsul la întrebarea supremă, toate sunt văzute doar ca nişte încercări ale individului de a-şi răspunde la orice întrebare şi-ar fi pus. Şi una nu este mai presus decât cealaltă. Ceea ce reuşeşte Asta este că uniformizează totul. Toate scopurile, obiectivele şi aspiraţiile sunt privite ca fiind absolut egale.
- Absolut egale.
Da, şi de aici vine o mare pace. Cel puţin eu, nu mai strâmb din nas la motivele şi intenţiile celorlalţi, căci cine sunt eu să le pun la îndoială?! Pur şi simplu, nu o mai fac.
- Cred că e marele nivelator.
Este un mare nivelator. Şi, repet, o putem numi şi iubire necondiţionată.
- Da. Ce părere ai despre dezvoltarea personală?
Dezvoltarea personală este inevitabilă pentru sine. Ăsta-i impulsul eu-lui, pentru că sentimentul fundamental al sinelui este neîmplinirea. Putem spune că nu există un eu propriu-zis, dar există o senzaţie de incompletitudine – şi tocmai ăsta-i sentimentul de a fi eu. Sinele este foarte conştient de lucrurile la care nu se pricepe, de defectele, slăbiciunile şi eşecurile sale. 😊 Din astea este alcătuit sinele.
Bineînţeles că este foarte comic, pentru că, în paralel, se mândreşte cu toate celelalte lucruri la care ştie că este bun, mai bun decât toţi prietenii săi. „Sunt mai bun la treburile astea decât orice cunoscut de-al meu. În schimb, la astea, sunt absolut jalnic şi le ţin ascunse, le pitesc chiar şi de mine însumi”. Eul joacă tot felul de tertipuri cu punctele sale forte şi punctele sale slabe. Pe de o parte, eul se dă mare, iar pe de altă parte, se compătimeşte şi se dispreţuieşte.
- Da, asta s-ar numi „egocentrism cu complex de inferioritate”. 😊
Genial, o descriere perfectă! În cea mai mare parte a timpului, fiinţa umană încearcă să-şi evidenţieze punctele forte şi să le spună tuturor cât de bine se descurcă în lucrurile la care crede că e bună. Le spune la toţi cât de bine face. 😊 Iar apoi încearcă să-şi ascundă tot întunericul, toate slăbiciunile, toată vulnerabilitatea – căci sinele are senzaţia de soliditate, dar o altă natură a sa este sentimentul de vulnerabilitate. Prin urmare, şi-a construit multe şi diferite mecanisme de apărare pentru a proteja acest micuţ sine vulnerabil.
În concluzie, este inevitabil ca sinele să caute să se auto-perfecţioneze.
* * *
Ca orice altceva, aceste emoţii provocate de vanitate au apărut în mod natural. Întâi a fost furie, apoi a fost râset şi apoi au fost lacrimi. Pare jalnic, dar aşa s-a întâmplat. Dar niciuna nu a avut vreo importanţă.
Aşadar, apropo de această idee că ar fi nevoie să existe întâi un eu în care să apară vanitatea: este un nonsens absolut. Toate aspectele despre care se spune că aparţin eu-lui nu au fost niciodată ale „mele”, ci ele se manifestă în mod natural în această fiinţă umană. Această fiinţă umană nu este sub controlul eu-lui. Tocmai asta-i iluzia, că aceste aspecte ar depinde de ego, cum că vanitatea de a avea o frizură frumoasă venea de la ego. Nu eu am generat-o, ci această fiinţă umană este în mod natural vanitoasă. Această fiinţă umană, înainte de a ieşi din casă, se uită în mod natural în oglindă şi îşi aranjează părul. 😊
- Am adus subiectul ăsta în discuţie pentru că, atunci când ai pomenit de „vulnerabilitate”, m-am gândit la acel moment când ai recunoscut în acel video: „Da, am râs, am plâns, am fost supărat”.
Vreau să spun că un motiv pentru care vorbesc despre acest subiect sensibil este absenţa ruşinii. Una dintre cele mai intense emoţii pentru ego este ruşinea. Şi, fără îndoială, ruşinea provine de la sentimentul că tu, personal, ai fi făptuitorul. Deci când toate aceste acţiuni nu se simt ca aparţinând unui eu – ci se întâmplă spontan, literalmente, ca orice altceva, reacţiile emoţionale se întâmplă, pur şi simplu – atunci nu mai poate apărea ruşinea. Iar lipsa de ruşine a vieţii este unul dintre motivele pentru care am putea numi Asta „iubire necondiţionată”.
- Uneori îi aud pe nondualişti spunând că nu mai simt jenă.
Da, e acelaşi lucru. Jena arată că acolo este prezentă conştiinţa de sine. Şi un motiv justificat pentru care tot vorbim despre Asta este că nu-i deloc nevoie să te supraveghezi pe tine însuţi. Eul, sinele urmăreşte comportamentul fiinţei umane ca un observator, ca un martor. Dar aici vorbim despre moartea martorului, moartea observatorului, moartea privitorului. Nici nu ne dăm seama cât de mult timp îşi petrec majoritatea fiinţelor umane, mai bine zis, senzaţia de eu îşi petrece timpul urmărindu-se pe sine, verificând şi iar verificând ce-i va ieşi pe gură, controlând cum arată, supraveghind cum se comportă în relaţiile cu ceilalţi. Scăparea de corvoada asta este o mare eliberare.
Recunosc însă că nu-i acea mare eliberare pe care mi-o imaginam pe vremea când o căutam. Pentru că-mi închipuiam că „eu” voi fi prezent pentru a observa toate astea. Spun adesea că „Asta nu este ceea ce vrei”, iar prin această expresie înţeleg că nu este ceea ce ţi-ai imaginat că va fi. Pentru că eul nu-şi poate imagina altfel decât că „eu voi fi prezent în momentul eliberării şi mă voi bucura de dispariţia mea”. 😊 Nu funcţionează aşa.
- Îmi aminteşte de citatul lui Nancy: „Este un cadou gol pentru nimeni”.
Da, îmi place cum spui. Totuşi, este un cadou, pentru că, dacă nu ar fi un cadou, ar trebui să tăcem naibii din gură! Vorbesc serios.
Viaţa nu este mai bună acum decât era înainte – asta ar fi doar o poveste – şi, totuşi, în poveste, pare a fi. Viaţa nu este nici mai bună, nici mai rea, desigur, fiindcă viaţa este aşa cum este – asta tot repetăm aici. Dar în poveste, în comparaţie cu viaţa „mea”, viaţa fără de „eu” este incomparabil mai bună: fără conştiinţă de sine, fără dispreţ de sine, fără ură de sine, fără îndoială de sine. Fie şi numai absenţa îndoielii de sine face să merite să discutăm despre Asta.
- După ce ai trecut prin „mutaţia de conştiinţă”, nu ţi s-a întâmplat să bei prea mult şi a doua zi dimineaţă să spui „Sper că nu m-am făcut de râs”?
Ba da, şi am recunoscut-o, dar îţi spun că nu-mi pasă. Deci nu înseamnă că n-ai putea regreta că te-ai purtat ca un tâmpit şi ai deranjat nişte oameni. 😊 Poate exista regretul, dar nu apare ruşinea – asta nu mai apare. Ceea ce-i cu totul altceva. Cineva, care m-a auzit spunând că regret ceva, mi-a reproşat: „Cum adică regreţi, că doar un eu ar putea să regrete?!”. I-am răspuns că NU. Dacă, în aparenta poveste, faptele tale au supărat sau necăjit pe o altă persoană, atunci bineînţeles că pot apărea regrete. Dar este o mare diferenţă între regret şi sentimentul de vinovăţie sau cel de ruşine.
Multe dintre diferenţele despre care vorbim sunt neobservabile, sunt foarte subtile. Dar nu înseamnă că nu sunt enorme.
Aşadar, deşi este un cadou gol, este totodată un cadou desăvârşit. Este un adevărat premiu.
* * *
Cum se spune, „după mutaţie” – de fapt, nu a existat un „după”, fiindcă n-aş putea preciza momentul exact, dar de dragul discuţiei, „după mutaţia de conştiinţă” – s-a observat un spaţiu imens şi pace, era doar această esenţă complet vidă, cum s-ar zice. Iar vidul este pace. Şi era foarte evident.
Dar ce lipsea? Ce anume permitea tot acel spaţiu gol? Răspunsul a venit brusc: „Nu există întrebări. Nu-mi vine să pun întrebări”. Nu-mi amintesc să fi pus vreo întrebare, nici măcar nu mă puteam gândi la vreuna. Nu există întrebări. Tocmai faptul că Viaţa nu solicită întrebări este unul dintre aşa-zisele „beneficii” pe care le aduce Asta.
Desigur, nu-s beneficii personale, ci aşa este Viaţa, n-aş vrea să sune cumva c-ar fi vorba despre nişte beneficii oferite cuiva. Nu este un avantaj personal, ci aşa este Viaţa în mod natural. Viaţa este în mod natural goală şi plină cu de toate.
Şi, în principal, este lipsită de întrebări care solicită un răspuns. Viaţa nu pune deloc întrebări. Viaţa nu are nevoie de soluţii sau răspunsuri. Doar eul le cere, „eu” pun întrebările. Iar partea hilară este – dacă se înţelege bine treaba asta – cea mai mare glumă dintre toate este că tot „eu” răspund întotdeauna la întrebări. 😊 Asta-i de-a dreptul amuzant. Când primesc un răspuns la o întrebare de-a „mea”, tot „eu” sunt cel care răspunde. Îmi dau un răspuns bun, care îl satisface pe eu. Şi uite-aşa, energia căutării se stinge, aşteptând următoarea întrebare.
- Însă această satisfacţie este trecătoare.
Da, dar această energie e ca un drog, eu-lui îi place rahatul ăsta. 😊 Nu se satură niciodată de acea senzaţie plăcută că „acum ştiu, am înţeles, am bifat-o şi pe asta”. De parcă aş avea o listă nesfârşită de întrebări la care cred că trebuie să găsesc răspuns. Dar când te izbeşte faptul că Viaţa nu te aude, te simţi distrus. Dacă ai această revelaţie, mai ales după ce ai avut o credinţă în Dumnezeu, simţi că ţi-o pierzi – dacă ai avut o educaţie religioasă şi ai aşteptat mereu ca Dumnezeu să-ţi răspundă la întrebări.
Rugăciunea este încă modul predominant prin care fiinţele umane vorbesc cu Viaţa, prin rugăciune. Iar prin Viaţă mă refer la această Fiinţă imposibil de cunoscut. Nici măcar nu ştiu la Ce anume mă refer exact. Nu sunt deloc pretenţios în privinţa cuvintelor. Alţii sunt chiar foarte atenţi ce cuvinte folosesc. De fapt, niciun cuvânt nu este adecvat. Aşa că, de obicei, prefer cuvântul Asta sau Viaţa.
Iar când devine limpede că nu există ceva numit Viaţă, că nu există ceva numit Dumnezeu, că nu există ceva numit Univers, că nu există ceva numit Conştiinţă – oricum s-ar numi entitatea căreia te adresai, cu care purtai conversaţii, sperând că îţi va răspunde – când îţi dai seama că totul a fost un monolog în speranţa că ţi se va răspunde, atunci te resemnezi total cu ideea că nu există răspunsuri şi că toate răspunsurile primite vreodată ţi le-ai dat singur.
- Adică vorbeşti cu tine însuţi. Când am dat prima oară de spiritualitate, am auzit expresia: „Rugăciunea înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu, iar meditaţia înseamnă să-L asculţi”. Şi este interesant să-ţi dai seama că nu există o separare. Totul este întreg şi desăvârşit. Deci nu există un cineva care să vorbească cu o altă entitate.
Nu.
- Nu există un cineva care să audă vreo entitate, nu există un cineva care să primească răspunsuri transmise cumva din altă parte. Totul este în întregime doar Viaţa şi tot ce se întâmplă este doar Viaţa. [Râsete] Şi se poate manifesta inclusiv sub forma tentativei de a te adresa şi a-L asculta pe Dumnezeu.
Da, poate să apară sub orice formă.
Lucrul minunat legat de Asta este că s-a terminat cu ideea de greşeală. Că nu există fiinţe umane care să înţeleagă Asta greşit. Ceea ce-i minunat. Însă, totodată, se poate simţi şi o tristeţe, o resemnare şi dezamăgire, din cauza imposibilităţii de a O înţelege corect. Deci idealul, toţi eroii, toţi maeştrii, toţi cei aleşi, toţi cei speciali cad de pe piedestalurile lor şi suntem cu toţii la acelaşi nivel. Repet, este un mare nivelator.
Totuşi, nu mă pot abţine, încă mai sunt un pic de fan al lui Isus, nu mă pot abţine să nu fiu un mic admirator al lui.
* * *
- Ce-ţi aduci aminte dintre cuvintele lui Isus care rezonează cu mesajul nondualist?
Sunt foarte multe, dar nu mă pricep deloc la citate. Întotdeauna parafrazez, pentru că nu pot cita exact. De pildă, fraza cu iertarea este grozavă, nu-i aşa: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac”?! Da, am vorbit şi eu despre iertare şi recunoştinţă...
În sensul că, atunci când nu există cineva care să ierte, totul este deja iertat. Indiferent dacă există sentimentul de iertare sau nu, totul este iertat. Căci fără un făptuitor... Iertarea este şi ea un cuvânt înşelător, ca şi recunoştinţa. Spuneam că nu este nevoie de un eu care să fie recunoscător pentru a exista Recunoştinţă. Tot aşa, nu este nevoie de un eu care să ierte pentru a exista Iertare. Când nu s-a întâmplat nimic şi nimeni nu a făcut nimic, totul este iertat în mod natural, fără ca cineva să ierte.
Şi am putea spune acelaşi lucru şi despre Acceptare şi toate celelalte imperative spirituale pe care am încercat să le pun în practică. Recunosc că am fost un căutător spiritual jalnic, dar pe alocuri am încercat şi eu să aplic tehnici precum acceptarea. Iar în psihoterapie se vorbeşte mult despre acceptare – să-ţi accepţi aspectele personale pe care le respingeai şi să faci toată acea lucrare de auto-ajutorare.
Dar Asta e deja Acceptarea. Dintotdeauna. Deci absenţa aceluia care să accepte situaţia se poate simţi ca fiind însăşi Acceptarea. Absenţa aceluia care să fie recunoscător se simte ca fiind însăşi Recunoştinţa. Îmi dau seama că nu are nicio logică, dar foarte multe dintre aceste aspecte nu au sens când sunt auzite de pe poziţia eu-lui. Pur şi simplu, nu au cum să aibă vreun sens.
* * *
- Să trecem la următorul citat din Tim Cliss. Se numeşte „Frica de întuneric”: «Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Îmi era teamă de necunoscut, teamă să nu pot vedea, teamă să nu ştiu. Am umplut acel gol cu tot felul de monştri. Dar se pare că întunericul era întotdeauna gol, fără „eu” şi monştrii mei.»
* * *
Atât de multe fiinţe umane iubesc lumina şi se tem de întuneric. Am putea spune că asta-i regula. Ce vreau să le spun acestora este că nu au de ce să se teamă. Întunericul este lumina. Şi lumina este întunericul. Unicul se manifestă ca lumină, Unicul se manifestă şi ca întuneric, doar în aparenţă. Unicul este indivizibil, pur şi simplu, există ca întreg.
Unul dintre motivele principale pentru care vorbesc despre Asta este absenţa fricii. Iar una din marile absenţe este lipsa fricii de întuneric şi a fricii de a nu şti. Eul chiar se simte speriat atunci când nu ştie ceva: „Nu ştiu unde mă aflu. Nu ştiu cine sunt.” Vreau să le spun tuturor că-i firesc să nu şti, aşa este viaţa. Cunoaşterea este o iluzie, iar să nu ştii nimic este modul natural de a fi. Chiar şi când apare o anumită cunoaştere, în modul natural de a fi, nu ştii cum de ştii şi nici nu-ţi pasă cu adevărat de acea cunoaştere. Acea cunoaştere nu are substanţă.
Cunoaşterea este utilă pentru a schimba o garnitură la un robinet, ca să nu mai picure. Este util să ştii cum să repari ceva. Dar când vorbim despre Asta, cunoaşterea nu are nicio relevanţă.
* * *
Mulţi bărbaţi, şi nu doar bărbaţii, dar mulţi bărbaţi se sinucid de ruşine. Preferă să moară decât să fie ruşinaţi în public, decât să suporte jena, umilinţa. Eul se teme de umilire. Am spus-o şi o repet în glumă, dar conţine un anume adevăr: Dacă ar exista o cale pentru a scăpa de eu, aceea ar fi calea umilinţei, înjosirii şi eşecului. Aceea ar fi calea diminuării eu-lui. Pentru că, atâta timp cât eul se simte bine cu sine, probabil că va continua să-şi urmeze calea obişnuită, pe care se află deja.
- E amuzant că ţi-era atât de teamă de umilire, dar tu eşti profesor, adică, practic, un vorbitor public, stăteai în faţa unei clase.
Da, în fiecare zi. Însă-mi place să mi se dea atenţie. Căutam atenţie. Am putea spune că a rămas la fel pentru acest personaj. Îmi place să fac întâlnirile online prin Zoom. Îmi plac întâlnirile faţă în faţă chiar mai mult. Aşadar, exista un motiv pentru care îmi place să fiu profesor. E ca şi cum ai capturat 30 de copii împotriva voinţei lor, îi pui să stea în faţa ta timp de o oră şi să asculte orice prostie pe care ai de gând să le-o spui. 😊
Întotdeauna mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei. Am fost un copil care căuta foarte mult să i se dea atenţie. Şi cred că nu se poate vorbi de o mare transformare a personajului acesta. E o eliberare pentru personaj să se comporte exact aşa cum îi este natura. Îmi închipuiam, eul îşi croia nişte fantezii cum va simţi Eliberarea personajul Tim. Şi poţi fantaza la nesfârşit despre Asta. La naiba, vei fi exact la fel!
- Credeai că urma să te eliberezi de personaj.
Speram să scap de unele aspecte ale mele. Dar nu trebuie să te eliberezi de nimic. Tocmai asta-i libertatea. Deci este o eliberare de nimic, căci s-a dovedit că acel „eu” nu era nimic.
- E starea noastră naturală, aşa că suntem deja liberi.
Da, desigur, vorbim despre ceva care nu se întâmplă, ăsta-i lucrul cel mai greu de înţeles. Adică, în mod aparent, întâi s-a petrecut această eliberare sau trezire sau iluminare şi apoi vine şi povestea despre ce s-a întâmplat. Ei bine, nimic din trecut nu s-a întâmplat. Trecutul este aici, evident, unde altundeva să fie?! Viitorul este aici, asta-i tot. N-avem cum pricepe. Asta e un mister şi ar trebui să punem punct aici, să încheiem propoziţia. Cum am putea oare înţelege că timpul există numai acum şi că nici măcar nu există un prezent?! Adică existenţa nu se manifestă într-un timp şi loc bine definite, dar nici altundeva. Există doar toate acestea, Asta, ivindu-se în mod miraculos.
- Am auzit pe cineva spunând că e ca şi cum ar apărea şi dispărea ţac-ţac-ţac, uite-aşa de rapid. Desigur, şi asta-i tot o poveste.
Nici măcar aşa nu este, pentru că nu există nici ceva rapid, nici ceva lent. Nu, nu este o succesiune rapidă. E fără timp şi fără spaţiu, este sfârşitul conceptelor... Orice am spune se referă la timp şi spaţiu, aşa că, vorbind despre Asta, de fapt, nu vorbim deloc despre Asta. De aceea mă şi simt atât de liber să vorbesc şi nu critic pe nimeni care îndrăzneşte să vorbească despre Asta, pentru că este imposibil să O descrii corect. E o prostie ideea că unii vorbitori O descriu mult mai clar şi sunt mai aproape de adevăr sau de realitate. Niciodată nu se poate vorbi despre Asta la modul precis. În acest sens, este un lucru minunat, pentru că avem libertatea totală de a vorbi despre Ea.
Când oamenii îşi dau cu părerea despre cine este mai grozav sau mai lamentabil când vorbeşte despre non-dualitate 😊 , de fapt, ei spun de care persoană le place sau nu. Aş vrea să fie mai sinceri în această privinţă şi să recunoască „Îmi place foarte mult cum vorbeşte ea despre asta”. Da, aşa este în regulă. Dar să nu spună că ea ar fi mai precisă, mai clară, acestea sunt simple fantezii că ar fi mai aproape de adevăr. Şi totuşi, spune adevărul – chiar dacă orice vorbitor nondualist vă va spune că nu există un singur Adevăr.
- Există un termen budist, „exprimare eficientă” (upaya-kausalya), adică anumite cuvinte ar fi mai adaptate pentru a sugera mai clar ce se întâmplă.
Da, şi bineînţeles că mai există un mit, acela că, ascultând acest mesaj, te poţi trezi.
- O, da.
E un alt mare mit, că ar exista anumiţi vorbitori care, prin cuvintele lor, au făcut ca mult mai multe fiinţe umane să se trezească sau să se elibereze decât alţii. 😊 Din nou, ce fantezie minunată! Căci fiecare om care vorbeşte despre Asta va recunoaşte că nu există o cauză pentru Trezire. Şi atunci, devine chiar amuzant.
Însă există o mare dragoste de a vorbi despre Asta. Dacă mă întreabă cineva de ce vorbesc despre Asta, o fac pentru că îmi place. Ador să vorbesc despre Asta. Dacă aş putea, aş vorbi toată ziua. De fapt, nu chiar toată ziua, pentru că se angrenează multă energie în vorbire, este o revărsare de energie şi mă pot simţi foarte epuizat după aceea. Probabil că voi merge să mă întind puţin după ce încheiem. [Râsete]
* * *
- Spui că toate sunt nişte poveşti. Cum adică? 😊
Păi, ar trebui să-ţi spun o altă poveste ca să-ţi explic.
Cred că tocmai această înţelegere face viaţa atât de uşoară. Aşa se simte viaţa acum în comparaţie cu viaţa dinainte, când, pentru „eu”, viaţa părea grea. Pentru că poveştile păreau reale, poveştile pe care şi le spunea eul. Iar greutatea nu provenea din poveştile altora, ci întotdeauna era doar povestea „mea” cea care atârna atât de greu. Fiindcă o consideram a „mea” şi simţeam responsabilitatea să fac ceva în legătură cu ea, să acţionez asupra ei, să o îmbunătăţesc.
Dar viaţa „mea” este doar o poveste. Iar dacă Walter mi-ar spune povestea vieţii „lui”, ar fi tot o poveste ca a lui Tim. Asta-i libertatea despre care vorbesc sau lejeritatea ori uşurimea vieţii. Desigur, fiecare om are povestea lui, dar nu-i nimic mai mult decât atât. Nu este povestea „ta”. Nu este povestea „mea”. Doar nişte frumoase poveşti.
Dar unii oameni înţeleg complet greşit Nondualitatea şi au impresia că problema ar fi povestea: „O, el încă trăieşte în poveste”. Există acest mit că eul poate ieşi din poveste, că se poate elibera de poveste. Am pierdut mult timp încercând să scap de povestea „mea”. Este aproape o negare a poveştii. Ei bine, asta nu va fi de niciun ajutor.
- Ar fi o altă poveste. 😊
Desigur.
- Că evadez din povestea mea, că „eu” nu mai sunt în ea.
Absolut. Nu există un cineva care să fie închis în poveste sau care să scape de ea. Tocmai asta-i libertatea. Libertatea este că povestea lui Walter nu-i aparţine lui, ci este doar o poveste pe care o spune Walter.
Chestiunile de care mi-ar fi ruşine şi chestiunile de care aş fi mândru – din povestea „mea” – lucrurile pe care mi-ar place să le spun oamenilor şi cele pe care le ascund în cele mai întunecate colţuri ale inconştientului ca să nu le afle nimeni – din povestea „mea” – toate au aceeaşi valoare. Adică niciuna. Nu au nicio valoare.
Însă apare o problemă, în sensul că toate eu-rile a căror poveste este cumva împletită cu a ta, familia şi prietenii, lor nu prea le va plăcea treaba asta. Probabil că nu le va plăcea. Pentru că sinele insistă că povestea lui este foarte reală, este foarte adevărată, este adevărul „meu”, realitatea „mea”. Adevărul „meu” semnifică povestea „mea”. Dar nu înseamnă nimic. Povestea nu are nicio greutate.
Adorabilul Paul Hedderman vorbeşte mereu despre a călători cu mai puţine bagaje. Îmi place să-l ascult pe Paul, îl ascultam foarte mult cu ani în urmă. Iar el vorbea mereu despre a călători mai lejer. Acum înţeleg ce vrea să spună prin această lejeritate. Lejeritatea provine din faptul că povestea rămâne, dar nu mai e a „mea” şi deci nu-i deloc grea, pentru că nu o duc eu. De ce pare povestea atât de grea? Fiindcă atârnă de umărul ăsta al „meu”, e responsabilitatea „mea”, trebuie să car rahatul ăsta cu mine toată ziua.
- Şi nu există o tehnică pentru a renunţa la poveste.
Ei bine, o mulţime de oameni îţi vor spune că există. Nu spun că nu există, ci că ar fi doar o altă tehnică pe care va trebui să o aplic, că este o corvoadă în plus pentru „eu”. [Râsete] Da, poţi găsi o mulţime de psihoterapeuţi care îţi vor da tehnici şi o mulţime de cărţi de auto-ajutorare pentru aşa ceva. Şi nu spun că nu vor fi de folos pentru energia eu-lui, care depune acest efort, aparent. Nu asta spun. Ci spun altceva: că este posibil ca totul să se oprească. Acel impuls energetic de a lucra cu mine însumi, pur şi simplu, nu mai apare. Aşa este aici.
Dar desigur, nu poţi face absolut nimic ca să se întâmple asta. Căci dacă ai putea să faci ceva în sensul ăsta, n-ai face decât să angrenezi o energie suplimentară a sinelui cu rolul de a diminua energia sinelui. 😊 N-ar fi decât acelaşi rahat pe care l-am făcut tot restul vieţii „mele”.
Într-adevăr, ca să devii mai relaxat şi să mai scapi de presiune, da, poţi lucra la aspectul ăsta. Eu nu desconsider deloc psihoterapia. În povestea lui Tim, psihoterapia a fost de ajutor de multe ori. Dar nu are nimic de-a face cu ceea ce vorbim aici, deloc.
- Exact, aşa cum spuneai că îţi perfecţionezi stilul sportiv la golf.
Exact la fel. Chiar am luat lecţii de golf. 😊
- Deci poate exista şi o îmbunătăţire personală, în sensul că aş putea să bat la tobe mai bine, să gătesc mai bine, să fac anumite lucruri, să învăţ o altă limbă.
Da, orice. Iar ceea ce spunem aici este că scapi de ceea ce te inhiba, căci senzaţia de „eu” a fost întotdeauna sursa inhibiţiei. Însă ceea ce am putea numi un dezavantaj este că impulsul de auto-perfecţionare, motivaţia de a îmbunătăţi ceea ce considerai a fi „eul”, pur şi simplu, nu apare.
Şi totuşi, este interesant că încă mai sunt interesat să devin mai bun la golf. [Râsete] Mda, poate apărea orice. Nu e nimic în neregulă cu auto-perfecţionarea.
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre
10 august 2022
Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=ww3zVjtrHT8
Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Tim Cliss, videoclip publicat pe 22 mai 2022.