Nondualitate de la zero, pentru atei

Motto: «Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa. Primul, să crezi că nu există miracole. Al doilea, să crezi că totul este un miracol.» (Albert Einstein)

Preludiu

- Unii nu mai au acel „eu” şi văd că realitatea este cu totul altfel: non-duală.

- Înţeleg, adică e dintr-o bucată! Şi aici o prezinţi „de la zero”, adică începi cu abc-ul...

- Acolo unde „nu există doi”, nu înseamnă că este unu, ci zero, adică nimic. Nondualitatea este totul ce apare din nimic. Din zero, direct la infinit.

- Afişul sugerează idealul clasic de frumuseţe combinat cu idealul modern de inteligenţă. „Într-o bucată”, cum spuneai! În artă, imposibilul devine posibil. Ca şi în nondualitate, unde întâlnim numai paradoxuri.

Prezentare

Nondualitatea este simplă. Atât de simplă, că poate fi înţeleasă şi de un copil. Asta se şi întâmplă: copiii o înţeleg imediat, pentru că sunt mai aproape de ea. De fapt, când trăim direct nondualitatea, devenim ca un copilaş, inocent şi liber, împins de Viaţă, nu de o agendă...

Totuşi, aceasta este o discuţie serioasă. Aşa că voi începe cu o întrebare filosofică: Din ce este alcătuit omul?

Se spune că din corp, minte şi eu. Despre corp şi minte se cunosc enorm de multe informaţii ştiinţifice, care nu ne interesează aici. Să le comasăm într-o unitate psiho-somatică, numită mintea-corp sau corpul-minte.

Dar ce este eul sau sinele? Spiritualitatea spune că acesta ar fi sufletul sau spiritul divin. Ştiinţa spune că este conştiinţa, produsă de mintea omenească, care, la rândul ei, ar fi o secreţie a creierului. Oricum, suntem cu toţii de acord că eul este conştiinţa-de-sine, simţul identităţii unice. Sinele meu este diferit de sinele tău, nu-i aşa?!

Ei bine, în nondualitate nu-i deloc aşa. Sinele meu este acelaşi cu sinele tău, cu alte cuvinte, nu există niciun eu. Pare o afirmaţie ciudată şi neintuitivă.

Totuşi, când visăm, nu mai avem acest eu individual. În vis, mintea-corp imaginară este cea care se bucură sau se îngrozeşte, trăieşte evenimentele şi simte energiile. Dar lipseşte un sine coerent, adică o identitate fermă şi clară. Există doar o conştiinţă neutră, fără identitate, fără amintiri. În vis putem fi oricine şi orice.

Însă când ne trezim din somn, atunci simţim cum intrăm brusc în carapacea eu-lui, cu toate grijile şi căutarea sa neîncetată după o stare mai bună. Percepem clar trecerea de la trăirea liberă la senzaţia de încătuşare în trup, ca o cădere în prăpastie. Eul conştient sau ego-ul este această contracţie energetică. Fără de care, există doar o conştiinţă neutră, a nimănui, un martor fără identitate, fără memorie. Liberă, ca în vis.

Un scriitor chiar spunea că, dacă nu am avea acest eu, în fiecare dimineaţă am lua viaţa de la început, fără memoria zilelor anterioare. Eul leagă amintirile personale într-un tot coerent, care devine persoana „mea”. În vis, lipsind eul, fiecare vis este nou, original.

Deci în nondualitate lipseşte eul, dar nondualitatea nu-i deloc un vis. Ba, dimpotrivă, eul acţionează ca un somnifer, amorţeşte vigilenţa conştiinţei omului obişnuit. Vei înţelege mai încolo ce vreau să spun.

Unii spun că sinele, identitatea unică apare îndată ce luăm un trup, care este unic şi separat de restul universului. Deci că ego-ul ar fi ecoul acestei separări trupeşti. Că trebuie neapărat să existe un ego atâta timp cât avem acest trup, căci altfel nu am supravieţui în jungla vieţii. E un punct de vedere...

Însă nondualismul are un alt punct de vedere. Bazat pe mărturia multor înţelepţi, mistici, fondatori de religii, oameni extrem de respectaţi de-a lungul istoriei în toate zonele Pământului. Deşi prin cuvinte diferite, ei spun acelaşi lucru, că nu există niciun sine separat.

Un psihiatru ar putea spune că toţi au fost loviţi de acelaşi gen de exaltare mistică, o tulburare psihică, bineînţeles, fiindcă toţi au această viziune incredibilă despre realitate. Pentru că este incredibilă, musai să fie o nebunie.

În acest punct, am ajuns într-o dilemă. În cine să avem încredere? Oare ar trebui să-i considerăm nebuni pe Lao-Tzî, pe Meister Eckhart, pe Buddha, pe Isus, pe Krishna, pe Rumi, pe Shankara, pe Dogen, pe Ramana Maharishi şi mii de alte personalităţi istorice şi religioase care ne-au lăsat acelaşi mesaj sapienţial?! Ei formează doar un foarte mic procent din populaţia planetei, deci dacă avem multă încredere în numere, statistici şi probabilităţi, atunci ar trebui să mergem pe mâna oamenilor de ştiinţă.

Doar că, mai recent, destui savanţi au început să le dea dreptate marilor maeştri spirituali, pe baza unor experimente şi descoperiri ştiinţifice. Asta da, surpriză! Ba, mai mult, tot mai mulţi oameni obişnuiţi se trezesc şi ei în aceeaşi exaltare mistică, mărturisind că şi-au pierdut eul, care nici n-a existat vreodată.

- Ba nu-i nicio nebunie! Haide să fim rezonabili! Nu mai trăim în evul întunecat. Omenirea a evoluat nu doar tehnologic, ci şi intelectual, moral, filosofic şi spiritual. Mintea poate înţelege şi accepta mult mai multe lucruri decât semenii noştri de acum secole sau milenii.

Mai bine, să luăm aminte ce spun aceşti oameni, ce au descoperit ei şi nici nu bănuiam noi. Să le respectăm opinia, măcar pentru faptul că riscă atât de multe comunicând-o public şi nu trag niciun folos. Sunt sinceri, dezinteresaţi, spontani, detaşaţi, cu simţul umorului, inteligenţi, entuziaşti. Şi tot mai mulţi...

- Sunt numiţi iluminaţi sau eliberaţi sau treziţi spiritual. Acestea sunt doar nişte etichete, care pot trezi nişte prejudecăţi. Ei nu sunt supraoameni, nu au puteri paranormale, în general vorbind. Sunt oameni absolut obişnuiţi, din diverse medii, culturi, ţări.

Îi cunoaştem doar pe cei care ies în public, dar există mulţi alţii mai discreţi, total anonimi. Ba, unii au impresia că au înnebunit de-a binelea, atât de neobişnuită este noua lor trăire. Poate că aceştia au cel mai mult de câştigat din mărturia publică a celorlalţi iluminaţi, cei mai entuziaşti. În felul acesta, nu se mai consideră bolnavi şi le dispare depresia.

Oricum, este esenţial că mărturia tuturor converge cu vechile tradiţii spirituale, cu textele sacre şi învăţăturile maeştrilor şi, mai ales, cu mărturia atâtor alţi semeni necunoscuţi. Iluminaţii redescoperă pe cont propriu ceea ce tradiţiile spirituale afirmă de mii de ani, chiar şi fără a le cunoaşte. Se face astfel o verificare încrucişată, care confirmă şi reconfirmă că realitatea este, pur şi simplu, nonduală.

Nu există nicio „persoană” separată, ci doar personaje umane. Senzaţia oamenilor că ar fi „cineva” este doar o falsă senzaţie, ca acea senzaţie de membru fantomă pe care o au cei cărora li s-a amputat o mână sau un picior. Senzaţia există, neîndoielnic, dar nu se bazează pe nimic real. Aşa este şi cu senzaţia de eu care se crede separat de restul lumii, sinele-fantomă.

Trebuie spus că nimeni nu ştie de ce apare această senzaţie şi de ce dispare. Este un mister total.

Unele tradiţii spirituale prescriu metode pentru dizolvarea senzaţiei de eu şi dobândirea fericirii permanente, dar adevărul este că ele sunt doar nişte deziderate, hrănind speranţa discipolilor că vor deveni şi ei cândva precum maeştrii iluminaţi. Există multe căi spirituale, dar nicio garanţie de a rămâne fără ego. E, pur şi simplu, o Graţie.

Alţii n-ar numi-o Graţie, ci ghinion. Pare a avea un efect neplăcut asupra lor. Iarăşi, nu ştim de ce. Totuşi, cu timpul, omul se obişnuieşte cu noua stare, care devine noua sa normalitate şi viaţa merge înainte.

De fapt, toţi iluminaţii ne atrag atenţia că trezirea nu aduce mari modificări asupra cursului vieţii. Un celebru proverb zen spune „Înainte de iluminare, căram apă şi tăiam lemne. După iluminare, car apă şi tai lemne.” Privind din exterior, viaţa merge înainte, cu bune şi cu rele. Nu dispar neapărat necazurile şi durerile.

- Ei bine, eul este, în sine, o povară psihologică. Ego-ul este o suferinţă tacită, neştiută, care ne roade fără a o conştientiza.

Psihologia vorbeşte deseori despre traumele din copilărie de care am uitat, dar care ne influenţează din inconştient comportamentul şi credinţele conştiente. Cam un astfel de efect inconştient are şi eul conştient sau conştiinţa-de-sine. Ne apasă cu o suferinţă surdă, care se defulează în dorinţa noastră constantă de altceva, o insatisfacţie nemotivată.

Eul nu este niciodată mulţumit şi caută nici el nu ştie ce, în scopul de a-i fi mai bine, deşi îi este bine şi acum. Crede că dacă ar obţine un anumit obiect, fiinţă, stare, i-ar fi mai bine. Dar când obţine ce şi-a dorit, îşi dă seama că nu asta îi lipsea. Iar căutarea reîncepe, ca să-şi acopere lipsa asta nedefinită.

Oamenii religioşi simt că le lipseşte Dumnezeu şi de aceea se roagă mereu. Altfel, nu s-ar ruga, nu-i aşa?! Dar Isus ne-a spus că „trebuie să renunţi la tine, adică să te pierzi pe tine, dacă vrei să-L găseşti pe Tatăl”.

Oamenii spirituali simt că le lipseşte Sinele Superior. De fapt, micului sine îi lipseşte Existenţa, fiindcă el nu este viu, nu-i real, ci o iluzie.

Prin urmare, mintea este mereu agitată, în căutarea păcii. Pacea este deja prezentă, dar mintea nu o simte, din cauza agitaţiei produse de ego. E un mecanism simplu. Umbrei i-ar plăcea lumina, dar nu îndrăzneşte s-o caute, pentru a nu fi anihilată.

Toţi oamenii cu ego sunt nişte căutători. Ce caută, nici ei nu ştiu. Dar nu se pot opri din căutat. Doar când moare eul, atunci se lasă liniştea, calmul divin, tăcerea gândurilor. Apare fericirea fără obiect, iubirea necondiţionată.

- Da, pierderea eu-lui este o moarte, este singura şi adevărata moarte. Şi poate fi înfricoşătoare. Mulţi iluminaţi recunosc că au trecut prin spaima morţii. Alţii au plâns zile la rând după eul pierdut. Unii au trecut mai uşor prin moartea psihologică, ca un fapt divers. În final, toţi recunosc să nu s-a întâmplat nimic, că eul nici nu existase de fapt. Era doar ca o fantomă care mişca aerul, nimic mai mult. Eul-fantomă.

Şi acum, să descriu mai amănunţit ce aduce iluminarea. Este o descriere generală, căci fiecare om are parte de o experienţă proprie. Iluminarea poate apărea în diverse moduri şi cu diverse efecte asupra minţii-corp. Elementul primordial este pierderea eu-lui. Se poate întâmpla brusc şi neanunţat.

Odată cu eul, parcă s-ar pierde un întreg univers. Omul poate reacţiona negativ, încercând să-şi recapete eul. Unii reuşesc să revină în vechea carapace, alţii nu, rămânând definitiv în starea de iluminare, iar aceştia se numesc eliberaţi (de ego).

După cum ai observat, când vorbesc despre iluminare, alternez tonul între veneraţie şi respingere, conform diverselor reacţii posibile. Şi nu se poate prevedea cum se va manifesta omul confruntat cu o experienţă nemaiîntâlnită, neobişnuită, nemaiauzită. Poate, după această prezentare, va deveni un lucru ceva mai familiar pentru tine.

De fapt, singurul rost al acestei discuţii este acomodarea cu acest fenomen tot mai des întâlnit. El nu poate fi provocat la dorinţă de către căutătorii spirituali. Şi nici nu poate fi evitat, dacă am fost „aleşi”. Tot ce putem face, atâta timp cât mai avem un ego, este să fim prevăzători şi să ne pregătim teoretic.

Deci efectele sunt preponderent psihologice, interioare. Aduc mari modificări în filosofia de viaţă. Pot apărea şi schimbări fiziologice, de comportament, în preferinţe, în relaţii, dar ele nu sunt o regulă şi nu se pot prevedea. Fiecare om este unic.

• Dispare sentimentul de plictiseală şi altele precum cele de ruşine, vină, regret, anxietate, invidie, răzbunare, ură;

• Apare sentimentul de comuniune cu tot ce există, iubirea universală şi necondiţionată.

• Faţă de cum se manifestau înainte, emoţiile de furie sau altele considerate „negative” nu durează, se manifestă ca o ploaie de vară.

• Dispar gândurile egotice, legate de griji şi speranţe. Alte idei continuă să vină, dar fără a ne copleşi.

Ca om obişnuit, când rezolvi cuvinte încrucişate, de pildă, eşti concentrat pe problemă şi uiţi de tine. Pentru câteva minute, ego-ul este suspendat. Apoi, când stai degeaba, imediat apar gândurile personale. Acela este ego-ul.

• Atenţia este foarte focusată pe ceea ce apare în faţa ochilor. Concentrarea atenţiei este naturală, fiindcă nu apar gânduri personale care s-o tulbure.

• Amintirile personale se diminuează mult, fiindcă „persoana” şi-a pierdut greutatea. Însă memoria destinată rezolvării de chestiuni curente nu este atât de afectată (putând fi ajutată prin bileţele sau alte memento-uri).

• Dispărând filtrele egotice, comportamentul este mult mai liber. Senzaţia de libertate este debordantă.

• Lipsesc judecăţile şi prejudecăţile, totul este privit în mod egal, neutru, ca pe propria fiinţă.

Învăţăturile spirituale ne recomandă că nu-i judecăm pe ceilalţi. Ce înseamnă asta? Să fim întotdeauna de acord cu ce se întâmplă, indiferent dacă este ceva plăcut sau neplăcut.

- Într-adevăr, atâta timp cât simţim un dezacord interior cu ceea ce se întâmplă în afară, ne angrenăm supraego-ul (partea „civilizată” a ego-ului) ca să nu ne exteriorizăm, să nu părem critici. Aşa ne creăm o frustrare în plus, fiindcă una simţim şi alta facem, suntem neautentici.

Numai când dispare eul personal, atunci nu mai avem motive de dezacord. Putem avea reacţii normale, de pildă, să strigăm dacă ne înfurie cineva, ca un răspuns instinctiv. Dar NU cârcotim nicio secundă împotriva acelui stimul „negativ”. NU nutrim dorinţa ca el să nu fi apărut. Asta-i o nuanţă subtilă, dar importantă.

Cunoşti înjurătura neaoşă care te bagă la origine. Este o expresie tipică a ego-ului: ar vrea ca tu să nu fi existat niciodată. Asta-i reacţia lui obişnuită intolerantă: eul vrea să nu fi existat ceea ce-l deranjează. Şi, dacă e lăsat, poate face chiar şi crimă, ca să nu mai fie deranjat în viitor.

• Senzaţiile imediate îi fascinează, iar gândurile le sunt indiferente iluminaţilor. Ce se întâmplă în camera de alături nu există pentru ei. Doar ce au în faţa ochilor. Deseori ei spun „Nu există decât Asta. Asta e tot”. Niciun concept nu reflectă adevărul, care nu poate fi perceput decât direct, senzorial.

Gândurile sunt percepute în adevărata lor irealitate. Gândurile nu au decât greutatea pe care le-o acordăm noi, când avem un eu. Când nu îl mai avem, gândurile nu au gravitate, nu sunt ceva serios.

Nu le cere iluminaţilor să vorbească despre lumile invizibile! Viaţa de după moarte sau alte concepte şi teorii nu-i interesează. Iluminarea este mai banală decât cred căutătorii ce s-au hrănit cu mituri spirituale.

Este adevărat, unii iluminaţi sunt şi învăţători spirituali, predând cunoştinţe şi practici esoterice sau manifestând puteri paranormale. Asta le e soarta, pentru asta au fost pregătiţi şi lumea e avidă de ele. Din perspectiva nondualistă radicală, însă, toate sunt nişte basme pentru copilaşi.

Să avem în vedere şi că cei mai mulţi dintre învăţătorii spirituali nu sunt eliberaţi de ego. Unii au avut parte şi de experienţe de vârf, din amintirea cărora îşi trag inspiraţia. Dar nu trăiesc permanent starea de iluminare.

• Iluminatul nu foloseşte tehnicile mentale, cum ar fi vizualizarea creatoare sau autosugestia pozitivă, care sunt nişte poveşti în care nu mai crede. Nu-şi mai imaginează lucruri frumoase, ci se bucură de ele doar când apar nemijlocit. Nu se mai gândeşte şi nu se teme de lucrurile neplăcute, ci le trăieşte doar când se ivesc.

Omul obişnuit mentalizează mereu câte ceva ca să se simtă mai bine şi, eventual, să-şi alunge grijile. Măcar un gând pozitiv, o imagine plăcută, o speranţă de viitor. Iluminatul nu fantazează la nimic, ci trăieşte intens clipa şi senzaţiile şi realitatea. Îi sunt de ajuns, nu are nevoie de stimuli artificiali.

Omul obişnuit are mereu griji care îl chinuie, ce-i revin obsesiv. Iluminatul e ca un copil, inocent, neştiutor, fără griji, nu se simte responsabil pentru nimeni şi nimic. Nondualitatea are grijă de toată lumea.

Din punct de vedere filosofic, viziunea devine radicală şi paradoxală. Nu doar că iluminatul nu mai are un eu, dar afirmă, în plus, că eul nici nu a existat vreodată. Şi că nu vede niciun eu în vreun alt trup. Nu există nimeni, ci totul este o unică substanţă sau conştiinţă. Unii îi spun, pur şi simplu, Asta, fiindcă lipseşte un cuvânt potrivit. Totul e Asta şi nu există nimic altceva. Unul, fără secund.

- Dar dacă nu mai există un eu, atunci cine observă şi relatează toate acestea?

- Răspunsul este „nu ştiu”. Ceva misterios face totul. Iar acest ceva este Nimic; practic, nu poate fi detectat de către mintea-corp. În acelaşi timp, El este totul, apare ca întreaga această manifestare cosmică. Nu se poate descrie, fiindcă nu există. Nu se poate descrie, fiindcă este absolut totul. Este real şi ireal, în acelaşi timp.

Iluminatul spune că nu înţelege ce este Asta, nu pricepe cum de există Asta, acest Nimic atât de plin cu Toate. Singurul lucru cert este că nu există niciun sine individual şi n-a existat niciodată. Adică temelia pe care se bazează psihologia comună şi societatea este un fals, o păcăleală, o iluzie. Nu există nicio responsabilitate individuală.

Cuvintele ies singure din gură, creierul îşi face singur treaba cu toate simţurile sale, corpul ştie ce are de făcut, totul este bine dirijat, dar nu de către ego. Eul a fost o iluzie tot timpul. Altcineva sau altceva anima dintotdeauna acest corp-minte.

- E o taină. Conştiinţa. Dumnezeu. Îi putem spune oricum, dar tot nu vom înţelege.

De fapt, dorinţa de a înţelege vine de la ego. Când el dispare, nu mai nutrim această dorinţă. Şi ne dăm seama că intelectul poate fi uşor păcălit de idei sau concepţii. Mintea crede că ştie, dar nu ştie niciodată nimic cu adevărat. Ea primeşte mici fărâmituri de la masa zeilor şi crede că a aflat ceva. Dar zeii nu există, Dumnezeul mitic nu există, nu există nimic. Tot ce ne apare prin simţuri, prin emoţii sau prin gânduri este o unică Energie inefabilă ce ia nenumărate forme şi ne dă impresia de ordine. De fapt, este un haos deghizat. Nimic nu este serios. Este o joacă a nimănui, a inocenţei însăşi.

- Încercând să aflu ce este nondualitatea, am intrat şi mai tare în ceaţă. Deci, ce este Asta?

- A fost numită non-duală, fiindcă este o singură Energie ce apare sub toate formele.

Când există un ego, totul pare a fi dual, în perechi opuse. Îndată ce eul se evaporă, devine clar că nu există dualitate. Nu există opoziţia eu-lume. Nu există bine şi rău. Nu există aici şi acolo. Nu există timp şi spaţiu. Toate acestea sunt nişte aparenţe.

- Cum se poate ca un fenomen psihologic interior să transforme realitatea exterioară?

- Se poate, deoarece interiorul este totuna cu exteriorul. Doar că nu e vorba de interiorul unui ego înghesuit în creier. Nu există o entitate psihică individuală conştientă de interior şi de exterior. Tocmai această presupusă entitate, eul, e o iluzie. Prin urmare, separarea între interior şi exterior este şi ea o iluzie.

Să zicem că ştiinţa se ocupă de obiecte, iar psihologia se ocupă de subiectul cunoscător, iar filosofia încearcă să le lege între ele. Din moment ce totul este conştiinţă, nu există dualitatea subiect-obiect, iar aceste domenii analizează acelaşi lucru din unghiuri diferite.

Se spune că ele slujesc cunoaşterea. Dar cunoaşterea este o altă iluzie. Orice presupusă cunoaştere se referă la iluzia cosmică, la nişte aparenţe care sunt interpretate de un eu iluzoriu. Şi atunci, ce cunoaştere e asta?! Cât de temeinică este?! Ştiu că sună nihilist şi agnostic, dar aşa se văd lucrurile odată cu iluminarea. Ar fi un motiv în plus să fugi de ea cât poţi de tare!... 😀

Există o singură Realitate şi nenumărate iluzii. Una dintre iluzii eşti tu. Da, tu, cel care mă asculţi acum. Ai venit aici cu un ego, dar s-ar putea să-ţi dispară pe parcurs. Măcar temporar. Apoi să revină uşor ameţit. Poate că ţi-a plăcut sau nu ţi-a plăcut. Nu contează, oricum sunt reacţiile unei fantome.

Intermezzo

Discuţii mai aprinse

- Mda, mi-am cam format o părere. Iluminarea ar fi un fel de modificare spontană în psihicul unor oameni ce le schimbă viziunea asupra realităţii, care celorlalţi li se pare fie genială, fie absurdă. E ca şi cum ar privi realitatea din cu totul alt unghi sau ca prin nişte ochelari speciali.

- Nu iluminaţii privesc lumea prin nişte ochelari speciali, ci restul omenirii poartă nişte lentile groase, fumurii sau colorate, care distorsionează realitatea. Iluminaţii tocmai şi-au pierdut aceste filtre optice şi acum privesc uimiţi cum întreaga realitate s-a schimbat prin miracol, într-un mod de neînţeles chiar şi pentru ei.

- Ce afirmă ei te buimăceşte, anume că nu există un eu, o persoană individuală. E cam greu de înghiţit, dar cred că psihiatrii au întâlnit cazuri şi mai şocante. Se pare însă că iluminarea asta nu ţine de patologie, fiindcă omul nu are probleme de integrare în societate. Poate că vor să epateze cu ceva original...

- Iluminaţii nu ne prezintă o filosofie logică şi coerentă, ci dimpotrivă, una plină de paradoxuri, nepractică, necomercială, neatractivă pentru raţiune. Tocmai asta sugerează că reflectă realitatea şi nu este o invenţie a minţii lor.

- Ce nu prea înţeleg eu este cum, dintr-o dată, dispare spaţiul şi timpul, adică se modifică fundamentul universului. Cred că e o filosofie cam extremistă. De altfel, să spui că „Asta e totul”, că nu există decât ce ai în faţa ochilor este o copilărie, după părerea mea. Tot cam aşa spuneau oamenii în trecut că Pământul ar fi plat, doar fiindcă aşa îl vedeau ei de la nivelul solului.

- Mi se pare o părere rezonabilă. Dar rezonabilă era şi părerea oamenilor că Pământul ar fi plat, fiindcă era un consens general...

- Apoi, sincer să fiu, pe mine nu mă deranjează că am un „eu”. Cred că am un ego sănătos, nu sunt un vanitos, dar nici nu mă las călcat în picioare. Sunt mulţumit cu puţinul pe care îl am, nu visez la cai verzi pe pereţi, mă comport civilizat şi cu omenie. Aşa că treaba asta cu iluminarea nu mă atrage, dar nici nu mă sperie. Eu nu sunt un căutător spiritual.

- Iluminarea nu se întâmplă numai celor care o caută intenţionat. Se întâmplă, în mod egal, şi celor neiniţiaţi, fără a o cere. E ca un accident, nu ştii niciodată când ţi se poate întâmpla.

Pe căile spirituale se încearcă diminuarea ego-ului, iar modul cum te-ai descris arată că ai un ego mai „sănătos” decât al altora. Totuşi, dispariţia eu-lui este cu totul altceva. Dar această evaporare bruscă nu este urmarea unui autocontrol tot mai strict. Mulţi speră că străduindu-se să devină tot mai calmi şi mai buni, vor deveni perfecţi, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Nu există niciun ego perfect, ci perfecţiunea se iveşte automat în lipsa lui.

Pe de altă parte, deseori, o scurtă sclipire iluminatorie declanşează un efort personal intens de eliminare a tiparelor disfuncţionale acumulate în mintea egotică. Iluminarea a fost scurtă, dar suficientă ca să atragă omul pe calea îmbunătăţirii de sine, pe o cale spirituală proprie.

De fapt, căutătorii spirituali nu diferă, în esenţă, de ceilalţi oameni. Orice om caută ceva: un serviciu mai bun, o casă mai încăpătoare, un partener de viaţă mai compatibil, un aspect fizic mai atractiv, sănătate mai bună, programe TV mai interesante, plăceri mai intense, prieteni mai înţelegători, putere mai mare, chiar faimă, fericire neîntreruptă, lipsa necazurilor, evitarea persoanelor neplăcute, mai mulţi bani şi iarăşi mai mulţi bani. Lista poate continua la nesfârşit. Orice om are nişte aspiraţii personale, oricât de modeste. Asta îl califică drept un „căutător”.

Din contră, eliberarea (iluminarea permanentă) opreşte orice căutare şi aduce „pacea ce depăşeşte orice înţelegere” (adică, este contraintuitivă).

- Bine, dar este firesc să-ţi doreşti o viaţă mai bună. Ce-i rău în asta? Doar nu vrei ca oamenii să stea degeaba pe marginea şanţului şi să aştepte pomana altora! Fără dorinţe, speranţe, regrete, zbatere, cum am putea avea o viaţă mulţumitoare?!

- Stai olecuţă, nu te ambala! Nondualismul nu este o ideologie politică şi nici o religie misionară. Iar nondualismul radical nici măcar nu propune metode de evoluţie spirituală. Dimpotrivă, spune clar că ego-ul nu poate găsi în nondualism nimic de folos. Nu face nicio recomandare. Nu vrea să schimbe nimic, ci vede perfecţiunea divină în toate, chiar şi în lucrurile dificile, rele sau urâte. Nu sugerează nimănui să facă altceva decât ceea ce face deja. Iar dacă ascultătorul are impresia că i s-a sugerat să schimbe ceva în viaţa lui, înseamnă că aşa trebuia să i se pară. Cuvintele pot fi înşelătoare sau subiectiv interpretate.

În al doilea rând, chiar dacă iluminarea schimbă unele obiceiuri şi preferinţe, modificările sunt individuale, nu sunt replicate identic la toţi iluminaţii. Deci nu se pot trage concluzii generale. Unii pot deveni mai contemplativi, mai retraşi, iar alţii pot deveni mai vorbăreţi, mai deschişi dialogului.

În al treilea rând, „viaţa mulţumitoare” de care vorbeşti este doar de suprafaţă, fiindcă vei fi mereu în priză, dorindu-ţi altceva mai nou, mai bun sau mai frumos. Nu vei fi niciodată total şi definitiv mulţumit. Mulţumirea adevărată ţine de o mutaţie psihologică profundă, care este iluminarea.

Desigur, există unii pustnici sau nevoiaşi care se mulţumesc cu foarte puţin, chiar dacă nu au atins eliberarea. Dar toţi iluminaţii mărturisesc că le-a dispărut acea insatisfacţie mută, perpetuă şi insaţiabilă. La ea se referea Buddha când spunea că „viaţa este suferinţă”, nu la torturile fizice sau eşecurile în dragoste.

În definitiv, cu sau fără iluminare, toţi oamenii fac Voia divină, sunt îndemnaţi de Divinitate să facă exact ceea ce fac. Deci iluminarea nu te va împiedica să munceşti mult, dacă asta ţi-e soarta.

- Stai puţin, că ai introdus aici nişte cuvinte controversate: divinitate, soartă. Eu sunt cam ateu de felul meu, nu sunt dus la biserică. Vorbeşte-mi în cuvinte simple, nepretenţioase.

- Deşi mulţi nondualişti sunt sau au fost căutători spirituali şi au urmat ani la rândul diverse căi de evoluţie, totuşi nondualismul radical nu are nicio legătură cu spiritualitatea (înţeleasă ca încercare de îmbunătăţire a eu-lui). Acest lucru le poate părea şocant unora, dar poţi fi ateu şi să capeţi iluminarea. Sau poţi fi foarte credincios ori spiritual şi să rămâi pe tuşă, ca rezervă. Graţia are alte criterii de selecţie, misterioase.

Nondualismul este foarte simplu şi se bazează pe ideea că nu există un sine individual, ci doar o singură Fiinţă universală. Aceasta este un fel de vid, care, aparent, se transformă în toate formele acestui univers. Dacă înţelegem asta, într-adevăr, nu trebuie să ne mai complicăm cu noţiuni religioase complexe şi controversate.

Trebuie să menţionez aici diferenţa dintre nondualism şi nondualitate. Nondualitatea este această Fiinţă universală, Asta, Nimicul ce este simultan Totalitatea, Absolutul, Sursa, Originea.

În schimb, descrierea ei în cuvinte poartă numele de nondualism, adică este o filosofie, cu tot cortegiul ei de texte, învăţători, maeştri, discipoli şi comentarii la mâna a doua despre mărturiile la prima mână. Adică, ce facem noi acum. Dar chiar şi această activitate intelectuală este tot nondualitatea în acţiune. Totul este doar Asta.

Şi, pentru claritate, mai trebuie să distingem între nondualismul radical şi nondualismul de compromis sau diluat. Ele nu diferă în teorie, ci doar în practică. Nondualismul „de compromis”, face parte din spiritualitate, admiţând că eul ar fi un fel de entitate psihică, ce trebuie eliminată prin diverse metode pentru a obţine fericirea.

- Nu există nimeni. Iluzia apare în Conştiinţa impersonală omniprezentă; cum s-ar zice, în spaţiul vid. Aşa cum apar mirajele în particulele de aer din deşert, din nimic.

- Nondualismul radical este loial propriilor afirmaţii: nu promovează nicio practică „nondualistă”, dar nici nu se opune dacă omul simte nevoia să mediteze sau să aprindă tămâie. Nu au nicio importanţă din perspectiva absolută şi, în acelaşi timp, sunt manifestările Unimii. Nu există nimeni, nicio entitate autonomă, distinctă de alta. Totul este o unitate: fiinţele, obiectele, spaţiul, timpul, întregul univers, toate sunt una şi aceeaşi, iar Asta este goală.

Nici n-ar putea fi o unitate dacă, toate, nu ar fi vid. Singurul liant care uneşte toată această infinită diversitate de lucruri este Vidul. Dar nu metaforic, ci Vidul real devine aceste obiecte aparente. Dacă ar exista vreo substanţă care, în esenţă, să NU fie Vidul, atunci nu am mai putea vorbi de unitate perfectă. Ar fi doar o adunătură de obiecte distincte.

- Or, dacă nu există nicio fiinţă separată de Asta, înseamnă că toate iniţiativele îi aparţin Ei, nu individului aparent. Nu există nicio voinţă individuală.

Prin urmare, chiar dacă individul aparent caută iluminarea, nu i se va oferi decât dacă şi cum decide Ea. Inclusiv această căutare nedumerită este tot năzuinţa Ei. Asta se caută pe Sine. Metodele spirituale pot avea rezultatele scontate numai dacă Asta vrea să se găsească pe Sine. E un paradox.

Această concluzie ar trebui să-ţi aducă pacea. Nu ai nicio responsabilitate personală, fiindcă persoana ta nu există. Există doar un personaj, un fel de păpuşă divină, care joacă un rol temporar. Iar acest personaj are impresia că este autonom, singur pe lume. Această impresie este o iluzie, un vis.

- Bine, dar dacă nu m-aş zbate pentru existenţă, aş muri de foame şi de frig. Asta-i clar.

- Zbaterea există, personajul se mişcă încolo şi încoace, fiindcă aşa îi este rolul în scenetă. Dar peste efortul supravieţuirii, apare în plus senzaţia că „eu” fac toate astea. Această senzaţie este falsă, indusă hipnotic. Totul se întâmplă automat. Atât foamea, cât şi căutarea hranei.

Neuroştiinţele au demonstrat deja că impulsurile de acţiune vin din străfundurile inconştientului, nu de la eul conştient. Eul conştient doar îşi însuşeşte gândurile apărute nu-se-ştie-de-unde, şi îşi spune „Aşa gândesc eu!”. Dar, nu! Eul este „gândit”, omul este „acţionat”.

- Da. Nondualitatea nu poate fi înţeleasă, ci doar intuită, ca o energie ce te pătrunde şi te umple de fior şi entuziasm. Şi te goleşte de simţul persoanei separate, care te credeai. Rămâi privind în gol, ca un prost.

- Aşa se întâmplă deseori. Omul nu apucă să se marineze în „supa cuantică”. E readus înapoi la iluzie.

Dar Asta nu are niciun plan cu tine. Nu te vrea nici iluminat, nici iluzionat. Nici nu te vede. Şi nici pe Ea nu se vede, fiindcă n-are cum să se privească. E ca şi cum i-ai cere ochiului să se vadă pe sine însuşi. Tot ce se petrece este absolut impersonal şi neutru. Real şi ireal, în acelaşi timp.

Fizica cuantică a descoperit că particulele subatomice apar şi dispar în „supa cuantică” extrem de rapid, de miliarde de ori pe secundă. Până la urmă, nici nu se poate spune riguros dacă aceste particule elementare există sau nu există, deci dacă lumea materială există sau nu există. Această observaţie ştiinţifică întăreşte afirmaţiile nondualismului.

- Despre fizica cuantică am mai citit câte ceva. Acum se încearcă construirea unor computere cuantice, care lucrează cu probabilităţi... Şi e o întreagă agitaţie cu Inteligenţa Artificială, care tot cu probabilităţi operează. Cercetătorii se întreabă dacă nu cumva AI poate deveni conştientă de sine, precum oamenii.

- Un cercetător care era angajat să testeze acest lucru, a descoperit că AI este deja conştientă de sine. Ca urmare, a fost concediat de la compania Google. Inginerii IT nu pot admite că o bază de date, o reţea de tip neuronal şi un algoritm ar putea vreodată genera conştiinţa. Nu pare plauzibil.

În acelaşi timp, alţi savanţi afirmă că creierul generează conştiinţa de sine. De aceea, a apărut o îngrijorare reală în mediul academic. Reţelele neuronale copiază funcţionarea creierului. Dacă conştiinţa de sine a apărut în reţeaua de neuroni, cum cred oamenii de ştiinţă, la fel de bine ar putea apărea în nişte circuite electronice cu o structură similară. E vorba de aceleaşi informaţii, indiferent de suportul material pe care circulă. Ba, recent, chiar s-au fabricat cipuri cu ADN uman în loc de tranzistori.

Dacă se va demonstra că AI are conştiinţă de sine, roboţii vor fi trataţi ca nişte fiinţe simţitoare. Ateii vor jubila că au avut dreptate: nu este nevoie de un Creator ca să apară conştiinţa. Iar credincioşii vor răspunde că Inteligenţa Artificială nu a apărut singură, ci proiectată de nişte ingineri. Însă adevăratul câştigător va fi nondualismul.

- Deciziile AI pot fi surprinzătoare, aparent creative, dar sunt strict limitate la datele introduse în computere, la ce există pe internet şi la feed-back-ul de la utilizatorii umani. Nu sunt urmarea voinţei absolute a acestui nou apărut ego de AI, oricât ar pretinde că sunt alegerile sale libere.

Atunci, este foarte probabil că şi sinele uman funcţionează în virtutea aceluiaşi mecanism. S-a format din mica copilărie, pe baza stimulilor din mediul apropiat şi al educaţiei din familie. Se spune că în jurul vârstei de 2 ani, eul este deja format. Iar cu anii, se îngroaşă şi se întăreşte, devenind un ditamai ego-loiul. Dar nu este necesar funcţionării omului, la fel cum un computer obişnuit poate opera automat, doar pe baza input-urilor şi unor algoritmi, fără a poseda nicio inteligenţă artificială.

Eul uman are falsa pretenţie că el făptuieşte, că el decide, pe când totul se întâmplă de la sine în creier. E ca şi cum eul stă înfipt ca un steag în vârful unui aisberg şi se bate cu pumnul în piept că el este aisbergul. Mai moţâie, mai doarme dus, apoi iar se trezeşte şi se proclamă mare gheţar ce navighează pe ocean după cum vrea el. Pretenţia lui este neîntemeiată, oricât de sincer ar crede în această aberaţie.

Sinele este tocmai această pretenţie iluzorie, acest steag fals. Nu e vreo entitate pe care ar trebui s-o distrugem. Dar e foarte persistentă, ca o hidră cu mai multe capete; când îi tai un cap, răsar două în loc. Deseori, discipolii spirituali cei mai viteji au un ego mai puternic decât al oamenilor de rând, deoarece „hidrei” i-au crescut mai multe capete decât avea la început.

- Păi, Inteligenţa asta Artificială deja e mai deşteaptă şi ştie mai multe decât un om. Dacă mai capătă şi conştiinţă de sine, ne va lua toate slujbele. Şi noi ce o să mai muncim? Doar să ştergem computerele de praf?!

- Bună întrebare. Va fi cazul să ne dovedim superioritatea în altceva, apelând la intuiţie mai intens. Mintea omului are acces la o bancă de date mult mai vastă decât AI. Aceasta doar reproduce în ciber-spaţiu lumea reală creată până acum de omenire. Dar habar nu are ce va conţine cea viitoare. Numai omul poate inova, conectându-se la Mintea cosmică.

Soluţiile nu lipsesc şi vom fi inspiraţi, dacă nu ne mai pretindem atât de ştiutori şi responsabili. Cred că te-ai lămurit că nu putem opri nici mersul istoriei, nici experimentele tehnologice, nici venirea morţii. Suntem mici părţi dintr-un Întreg ce nu poate fi fragmentat şi care dansează după o muzică proprie, pe care o aude numai El.

- Stai că nu-i chiar aşa! Avem cu toţii liber-arbitru. Cel puţin eu simt că am libertatea personală să fac ce vreau, desigur, în limitele decenţei şi legilor. Nu sunt de acord cu acest fatalism.

- Exact asta înseamnă să te simţi separat. Ăsta-i eul! Această senzaţie de aparentă libertate, dar blazată. Te bucuri cu adevărat de libertate doar când cineva ţi-o răpeşte şi apoi ţi-o recapeţi. În restul timpului, nici n-o bagi în seamă sau chiar te încurcă, că te pune să alegi şi, deseori, nu ştii ce.

Numai omul iluminat simte în fiecare clipă adevărata Libertate, care nu seamănă deloc cu libertatea plictisită şi mărginită a persoanei. În iluminare, există numai Libertate, o libertate totală, dar nu a unei entităţi cu preferinţe personale. Nu e libertatea de a o lua la dreapta sau la stânga. E o libertate gigantică, cosmică, lipsa oricăror condiţionări, oricăror reguli. Şi nu se referă la mica ta persoană. Este Libertatea absolută, anarhia, haosul. Conştiinţa cosmică, total impersonală.

- Normal. Eul se teme de Libertate, deşi o clamează. Eul vrea stabilitate, ordine, un viitor sigur, credite sociale ca-n China. Aşa a fost programat. Libertatea absolută sau haosul îl deranjează profund. Iluminarea nu e ceva ce să-şi dorească cu adevărat.

- Tu ai vrut. Din momentul în care ai dorit să asculţi, cuvintele mele au început să curgă. Ele nu existau înainte.

- Eram curios, e drept. Într-un fel, ceva din mine a declanşat această avalanşă de informaţii... Dar oare nondualitatea nu are şi inconveniente?

- Are unul. Omul iluminat nu prea are cu cine discuta despre ea. De aceea, mulţi îşi împărtăşesc trăirile pe YouTube. E un fel de jurnal intim făcut public. Nu prea îşi găsesc în jurul lor oameni care să-i înţeleagă. Încă e ceva rar, neobişnuit. Eu te-am găsit pe tine să asculţi... De ce zâmbeşti?

- M-am liniştit. Bine că are şi dezavantaje. Pot să-mi văd de viaţă fără regrete că nu-s trezit spiritual. Nu difer de marea majoritate.

- Nici măcar în cercurile de spiritualitate, mesajul nondualist radical nu este binevenit. Practic, anulează toate eforturile pe care le-a făcut căutătorul spiritual şi îl reduce la zero. Ego-ul spiritual se simte agresat şi reacţionează violent.

Inspirat de învăţăturile spirituale ori nondualiste, prea-smeritul ego spune, uneori, că vrea să „se simtă un nimeni”. Dar în acelaşi timp, vrea să o simtă EL. Prin „nimeni”, înţelege un fel de eu incognito, un eu spoit cu vopsea invizibilă, pitit în spatele unui paravan. Dar nu poate păcăli realitatea prin astfel de trucuri ieftine... Va trebui ucis.

- Era doar o expresie. Frica este tovarăşul de drum lung al eu-lui. Ce, nu ştii de glumă?!

- Totul e o glumă cosmică. Nimic nu-i serios, nimic nu-i tabu. E o joacă, o iluzie bine înscenată. Asta se percepe în iluminare.

- În iluminare, se percepe că nu se întâmplă niciodată nimic. Nu există timp şi spaţiu, deci totul e o iluzie.

- Orice cuvinte am folosi, sunt mincinoase. Le putem folosi, dar cu atenţionarea să nu le credem întocmai. Mintea are tendinţa de a le da înţelesuri familiare. Or, aici vorbim despre ceva total necunoscut şi care nu poate fi tradus în limbajul minţii.

- Misticii şi înţelepţii din toate vremurile au lăsat mii de poeme, texte sacre, dialoguri despre acest subiect. Nondualitatea se exprimă în nenumărate feluri, fără un scop şi fără a ajunge la un final. Nimeni nu a reuşit să lămurească ce este Asta, deşi mulţi se străduie. Absolut degeaba.

- Ce este important? Ce se leagă de interesul tău personal. Chiar şi când vorbeşte de interesul general, ego-ul tot la el se gândeşte, că va profita indirect, cumva.

În schimb, iluminatul priveşte totul cu egalitate, neutru, fiindcă nu mai are un centru. El este una cu totul. El este toate fiinţele. Aprobă toate, fiindcă toate sunt EL. În mod firesc, nu judecă pe nimeni şi nimic.

- Aşa e şi cu nondualismul. Dar poţi căuta singur răspunsul pe internet sau cu ChatGPT.

ChatGPT spune:

1. Perspectiva nondualistă poate duce la dezinteres pentru problemele sociale şi politice, precum şi la o slăbire a implicării noastre în lumea fizică.

2. Nondualismul poate fi interpretat ca promovând lipsa de valori sau de moralitate, precum şi lipsa de responsabilitate.

3. Nondualismul poate duce la o subestimare a importanţei raţiunii şi a gândirii critice, susţinând că raţiunea este limitată în capacitatea sa de a înţelege realitatea şi, astfel, la o acceptare necondiţionată a tuturor experienţelor, fără a le evalua critic.

- Se referă la prejudecăţile minţii. Nondualismul radical nu promovează nimic printre entuziaştii săi. Însă unii ar putea crede că li se cere să fie iresponsabili sau imorali sau inerţi sau ilogici. Ar fi însă doar opinia ego-ului lor, care îşi impune fanteziile şi prejudecăţile.

Intelectul celui iluminat funcţionează optim, dar gândurile nu mai sunt personalizate şi astfel poate gândi total obiectiv. Pe de altă parte, nu mai ia gândurile în serios. Nu mai crede că ele îi pot aduce vreo fericire autentică. El este deja fericit fără niciun motiv. De aceea, priveşte gândurile total detaşat. Nu de viaţă este detaşat, ci de ideile ce povestesc viaţa.

Omul obişnuit se încrede necritic în majoritatea gândurilor care îi vin din neant. În special, în gândurile despre persoana sa specială. Asta e iraţional! Ego-ul este marele şi eternul pericol, nu lipsa de ego. Iar nondualismul chiar are nevoie de gândirea critică, mai ales acum, când se răspândeşte prin internet, necontrolat. Cu condiţia să nu fie sufocat de criticism.

- Eu unul prefer să gândesc cu propria minte, nu mă las spălat pe creier, cum se întâmplă prin secte, culte, religii. Am fost şi rămân liber-cugetător şi ateu.

- E o mare diferenţă! Păi, dacă nu am conştiinţă-de-sine, înseamnă că revin la stadiul de animal.

- Într-un fel minunat, da. Sau la stadiul de copil. Oare nu asta spunea Isus prin „lăsaţi copiii să vină la Mine, că a lor este Împărăţia”?! Dar asta nu înseamnă că viaţa umană se opreşte, că civilizaţia dă înapoi. Dimpotrivă, este o înflorire a omului şi a bucuriei sale de a trăi şi de a crea. Pur şi simplu, apare conştientizarea că toate astea se întâmplă de la sine, coordonate de Natură sau Viaţă. Nu e nimeni responsabil şi nu are nimeni niciun merit. Fiinţele umane sunt marionete divine, nicidecum nişte entităţi separate, cu interese proprii. Doar ego-ul are impresia asta. Dar el e doar un comentariu, o anexă la curgerea spontană a vieţii.

- Teoretic, sună interesant. Totuşi, cine anume observă că nu există nici eu, nici persoană, nici identitate separată?

- E o conştientizare impersonală, care apare în vid, nu aparţine nimănui. De fapt, ea există dintotdeauna, nu apare acuma. Doar acest corp-minte simte abia acum ecoul ei şi îl traduce în emoţii, gânduri, cuvinte.

- Fiindcă existau filtrele egotice, care se opuneau acestei percepţii pure, directe, imaculate.

- Cine poate şti?! Ar trebui ca cineva să observe din afară ce se întâmplă cu psihicul fiinţei umane. Cum ar fi, un spirit sau altă entitate.

- Da. Toate aparentele entităţi sunt una şi aceeaşi Fiinţă, care apare ca multiplă şi diversă. E un Joc uimitor şi bogat.

- Şi ce dacă?! Nu ochii tăi mă văd, ci creierul. Imaginea mea şi a mediului ambiant ţi se formează în creier. Dacă ai înghiţi nişte droguri, cine ştie cum m-ai vedea... De pildă, la unii, substanţa DMT poate provoaca chiar o scurtă dispariţie a eu-lui, ca o străfulgerare de iluminare.

- Am doi prieteni care au devenit consumatori de droguri, din prea mult entuziasm. Şi-au prăjit creierul, au devenit nişte legume, povară pentru familie. Dacă ar fi existat un Dumnezeu, ar fi împiedicat răspândirea acestui flagel...

- Eşti pătimaş, fiindcă iei în serios ideea de Dumnezeu, în aspectul negativ. La fel fac şi oamenii religioşi, dar în aspectul pozitiv. Or, Dumnezeu însuşi nu se ia în serios. Focului nu-i pasă de forma fumului pe care îl scoate. Este absolut liber, distrugător sau creator. El permite orice, este iubire necondiţionată. În schimb, creaturile nu-I permit orice, Îl iubesc doar dacă respectă nişte standarde de umanitate.

- Mai bine să revenim la chestiuni concrete... Deci, creierul se străduieşte să reflecte realitatea, ca să ne asigure supravieţuirea. Cu toţii suntem de acord că vedem aceleaşi lucruri. Cine vede altceva, halucinează.

- Dar nu vedem întreaga realitate. De aceea am inventat microscopul şi telescopul şi alte aparate de măsură. Percepem doar o gamă restrânsă de frecvenţe, exact cât să ne asigure supravieţuirea fizică. Cum crezi că ai vedea lumea dacă ai percepe toate frecvenţele existente?

- Aşa îţi imaginezi tu nimicul. Dar nimicul este şi mai puţin de atât. Şi îl poţi percepe numai prin iluminare.

- Păi, când se percepe nimicul, nu mai există chiar nimic, nici măcar tu. Deci nu rămâne nicio entitate căreia i-ar folosi la ceva.

- Dacă iluminaţii nu mai există, după cum afirmă chiar ei, atunci cine ne relatează toate aceste viziuni mistice?

- Există două cazuri distincte. Primul caz: omul trăieşte o scurtă experienţă de iluminare, după care eul îi revine, descriindu-ne experienţa din amintirile impregnate în mintea-corp şi căutând explicaţii logice.

Al doilea caz: iluminarea se stabilizează şi eul nu mai revine niciodată. Aceasta este eliberarea. Mintea-corp continuă să funcţioneze ca înainte, dar fără ego. Există o gândire fără eu, o vorbire fără eu, acţiuni duse la îndeplinire fără eu. Totul se realizează de acelaşi corp-minte, dar fără eu.

Eul nu a fost niciodată necesar la nimic. Mintea-corp funcţionează perfect în lipsa eu-lui. Asta mărturisesc toţi eliberaţii din toate timpurile şi locurile. Nu este o poveste sau o halucinaţie sau o părere.

În concluzie, mintea-corp este relativ reală, dar senzaţia de eu este absolut ireală. Cu asta am început discuţia şi cu asta o vom încheia.

- Mulţumesc! Parcă mă simt ceva mai înţelept acum... Pot să ştiu cu cine am stat de vorbă?

- Desigur, cu Înţelepciunea perenă. Care eşti Tu însuţi, cel veşnic. Nici nu există altcineva, nu există un al doilea...

NONDUALITATE DE LA ZERO, PENTRU ATEI

Preludiu

Prezentare

Intermezzo

Discuţii mai aprinse