< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Liberul-arbitru în dualism şi nondualism ✨ Pe care s-o aleg? ✨ Discuţia despre liber-arbitru este inutilă şi absurdă ✨ Isus, învăţătorul nondualist ✨ Graţia
Când mintea tace, atunci „eu” dispare. Şi tocmai de aceea, ego-ul nu ne permite să nu gândim. Dar se mai întâmplă să scape hăţurile şi să rămânem spontan în contemplare, fără gânduri, fără eu.
Problema ego-ului spiritual care ar vrea să atingă nondualitatea este că nu se poate opri pe el însuşi să funcţioneze. Ca să se asigure că nu îi mai trec gânduri prin cap, ar însemna deja să gândească continuu „oare acum gândesc... dar oare acum gândesc?”. Negândirea se întâmplă sau nu, dar nu ego-ul o produce. El nu face niciodată nimic, doar interpretează ce se întâmplă spontan. Iar când apare negândirea, nu e nimeni acolo care s-o ateste. Abia când ego-ul revine, el îşi aminteşte că adineauri nu gândea nimic. De fapt, adineauri nu exista nimeni.
Şi atunci, ce folos au învăţăturile şi practicile spirituale, meditaţia?
Învăţăturile spirituale au rolul să modeleze personalitatea, să recondiţioneze mintea, nu să elimine simţul „eului”. De aceea, toate învăţăturile spirituale sunt dualiste, chiar şi atunci când vorbesc de nondualitate. Ele pun ego-ul la treabă sau caută să-l limiteze, deci, implicit, îi recunosc puterea. Şi astfel, într-un fel, îl întăresc.
< Sus >
Sunt învăţături dualiste cele care susţin că deciziile omului le ia fie ego-ul, fie Sinele divin, între ei fiind un conflict. Folosind o comparaţie, este ca şi cum bestia ego circulă liber printre oameni, făcând nenumărate victime. Iar omul spiritual ar fi eroul care o vânează.
Unele învăţături sunt mai apropiate de nondualitate, nuanţând că deciziile majore le ia Sinele divin (inclusiv iluminarea), rămânând ego-ului sarcina să le ia doar pe cele minore, neimportante pentru destin (de pildă, ce să mănânce azi la cină). Este un nondualism „de compromis”. Spre exemplu, ni se spune că există karma (lecţii neînvăţate, sensibilităţi moştenite) şi dharma (rostul individului în Întreg), care ne condiţionează puternic încă de la naştere.
Uzând de aceeaşi comparaţie, aici bestia ego este închisă într-o cuşcă de la Zoo. Urletele ei bagă spaima în vizitatori. Ba chiar îşi poate strecura laba printre zăbrele, rănindu-i pe neatenţi sau bravarzi.
Nondualiştii radicali spun că nu există decât o unică Fiinţă, care apare ca întreaga lume. Cine ar putea schimba ceva decât tot Ea, care a pus totul la cale?! Eliminarea aparentului ego (iluminarea) este prerogativa exclusivă a Spiritului impersonal sau Dumnezeu, căci tot El l-a creat.
Continuând forţat cu comparaţia anterioară, bestia ego este acum închisă într-o cutie sub pământ. Nimic din ce face nu răzbate afară, nu are niciun efect asupra realităţii.
Poate că este o imagine cam exagerată. De aceea, să folosim altă metaforă.
În cazul omului care se apropie de iluminare, ego-ul său este precum un câine cuminte, care este dus la plimbare legat cu lesa. Nu este lăsat de capul lui, iar stăpânul îl ţine din scurt. Acest om se gândeşte să facă într-un fel, dar când se apucă de treabă, uneori, constată că acţionează altfel decât îşi planificase. De ce? Pentru că Stăpânul divin îl trage cu lesa în direcţia necesară pentru binele Întregului.
În cazul omului deja iluminat, fără ego, comparaţia este cu un câine căruia i s-a implantat un cip în creier, astfel că stăpânul îi transmite telepatic toate comenzile. Îi transmite „stai lângă mine”, iar câinele nu pleacă nicăieri. Îi transmite „acum zbenguieşte-te”, iar câinele o ia la goană prin iarbă. Fără strigăte, fără lesă, într-o comuniune perfectă de gânduri. Ba, culmea, îi poate transmite şi idei de genul „acum fă ce-ţi doreşti tu”, iar câinele va proceda conform nevoilor naturale ale corpului său şi, poate, ale unor dorinţe mai vechi.
În acest ultim caz, nu are sens să vorbim de liber-arbitru. Există doar automatisme ce pot da această impresie, dar care sunt ţinute sub un control superior.
Nu putem avea un model universal care să se aplice tuturor cazurilor şi oamenilor. Iar asta îl frapează pe cel obişnuit cu modelul ştiinţific. În practică, găsim confirmări ale tuturor modelelor, aşa că toate par adevărate. Asta e logica divină. Nondualitatea rimează cu nonsensul. Nimic nu-i bătut în cuie. Nu există un adevăr absolut.
< Sus >
Dar aceste învăţături sunt contradictorii! Cum să aleg una dintre ele?
Aşa cum alegi de obicei: care îţi „face cu ochiul”. Oricum, te poţi răzgândi oricând. Oamenii aleg după cum le place omul care vorbeşte sau după interese sau... cu intuiţia.
Totuşi, aş vrea nişte argumente logice!
Toate credinţele încep prezentând nişte aparente idei de bun simţ. Dar nu merg niciodată cu raţionamentul prea în profunzime, pentru că logica se înfundă la un moment dat. De aceea, vrând-nevrând, oamenii aleg pe dibuite, după inspiraţie, dorind să creadă în ceva.
Învăţăturile dualiste sunt cele mai atractive. Ego-ul este prezentat într-un mod foarte credibil şi poate fi recunoscut în psihicul oricărui om.
Te pot atrage şi învăţăturile care tind spre nondualitate, dar care păstrează opoziţia ego-Sine.
Numai dacă
ego-ul a început deja să se dizolve, te va convinge mesajul nondualist fără
compromisuri, deşi pare a nu avea nicio bază în experienţa comună. El afirmă că
ego-ul este o iluzie totală, ca şi universul interior pe care îl creează.
Totul este creaţia Divinităţii, care este Realitatea fundamentală şi, singura, în ultimă instanţă. Orice alt construct mental este praf în vânt...
< Sus >
De ce este inutilă discuţia despre libertatea voinţei? Fiindcă nu schimbă realitatea cu nimic. Este o simplă paradă filosofică.
De ce este absurdă? Iată de ce:
Trăim în dualitate, unde orice concept se bazează pe alt concept contrar. Când vorbim despre liberul-arbitru, presupunem în subsidiar că există şi obligaţia/impunerea. Altfel n-am mai vorbi despre acesta.
Dacă afirmăm că există liber-arbitru, automat implicăm ideea că există şi obligaţie. Deci liberul-arbitru este limitat, mai mult sau mai puţin, de nişte obligaţii. Discuţia s-ar rezuma la cât se întind obligaţiile, or limitele sunt foarte variabile.
Dacă afirmăm că nu există liber-arbitru, automat anulăm aspectul contrar, adică orice obligaţie. Prin urmare, există o totală libertate. Şi ajungem astfel la un paradox: cine spune că nu există liber-arbitru (asta spun iluminaţii), de fapt, spune că libertatea este absolută. Iar cine spune că există liber-arbitru, de fapt, recunoaşte că această libertate are restricţii, nu este deloc absolută. De fapt, este un lucru foarte clar că omul are nişte condiţionări native de care nu poate scăpa (genetice, familiale, educative, culturale etc.).
Voi duce concluziile mai departe. Când gândeşti sau auzi pe cineva rostind o afirmaţie perfect logică, să fii sigur că este parţial falsă! Logica divină este întotdeauna contradictorie, paradoxală, nu se poate rezuma la cele două valori de adevăr, „da” sau „nu”. Această simplificare este destinată numai minţii, care este mărginită din proiect. Poate de aceea, unii iluminaţi neo-advaita repetă destul de des, ca un tic verbal, expresia „în aparenţă”. Orice ar spune la un moment dat cu toată convingerea, ne avertizează că are o valoare relativă, personală şi să nu luăm spusele lor ca literă de lege, doar aşa, fiindcă provine dintr-un spaţiu al iluminării.
Caracteristica specială a iluminării este că rosteşte mereu ceva valabil pentru contextul respectiv, adică situaţia, mediul, auditorii de la un moment dat. Cu altă ocazie, ar putea spune cu totul altceva, mai adecvat noului context. Cimentarea spuselor unor iluminaţi în cărţi, de pildă, nu garantează vreun beneficiu real şi imediat pentru un cititor oarecare, care trăieşte în cu totul alt context.
< Sus >
Pe când trăia, Isus a dat oamenilor învăţături de diverse grade, conform cu nivelul fiecăruia. Ies în evidenţă cele de nondualitate: „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, ce veţi mânca şi ce veţi îmbrăca. Preocupaţi-vă doar de ce trebuie să faceţi astăzi şi acum. Daţi atenţie clipei prezente, ca să fiţi receptivi la inspiraţia Duhului Sfânt, la glasul intuiţiei divine.” (vezi citatul original în Matei 6.25-34)
Sau „Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”. (Matei 5.39). Este una dintre cele mai controversate afirmaţii cristice, pentru că este spusă dintr-o perspectivă pur nondualistă. Unii au încercat să aplice mecanic acest îndemn şi au ajuns să fie bătuţi măr. De ce? Fiindcă ego-ul lor spiritual credea că poate câştiga nişte avantaje magice asupra inamicilor, mimând detaşarea. Dar inamicii au simţit sfidarea şi i-au pedepsit.
Ego-ul, chiar dacă se preface că întoarce obrazul, este altfel programat. Doar când vezi cu adevărat că celălalt eşti chiar tu, atunci nu te mai opui la ce se petrece, bun sau rău. Asta înseamnă să nu te mai simţi separat, să trăieşti nondualitatea. Şi atunci apar miracolele. Dar e greu de înţeles şi mai greu de aplicat, dacă încă nu ai ajuns acolo...
Desigur, învăţăturile spirituale, chiar şi tehnicile yoghine, se bazează pe principiul „Fake it until you make it”, în traducere liberă, „Mimează, imită, în speranţa că vei deveni autentic”. Dar oare se poate preface cineva că este iluminat sau este doar o umplere de timp cu speranţe?!
< Sus >
Când meditezi, mintea se poate opri spontan, dar nu pentru multă vreme. Se poate întâmpla oricând, nu doar în meditaţie, să îţi stea mintea în loc, să „rămâi în prezent” (de pildă, când asculţi o muzică frumoasă). Problema „ta” este că, inevitabil, vei reveni la starea naturală de ego.
Învăţăturile spirituale dualiste sunt foarte folositoare pentru a-ţi diminua ego-ul, a-ţi purifica tiparele mentale, ceea ce, evident, te face să te simţi mai bine, mai relaxat. Este un prim pas important pe calea către trezire.
Am putea rămâne cu impresia că, dacă vom continua pe acest drum, ego-ul va dispărea de la sine. Iar unii meditează întreaga viaţă cu această speranţă. Dar practicile nu ajung niciodată până la capăt, nu-ţi pot anula ego-ul. Pentru asta trebuie să intervină Graţia.
Iar dovada indubitabilă este că trezirea poate apare spontan la oameni nepreocupaţi de spiritualitate. O altă dovadă clară este că trezirea poate apare la un moment dat, iar peste un minut, o zi sau o lună, să dispară şi să revii la vechea viziune limitată asupra vieţii. Fără nicio explicaţie, fără nicio instanţă unde să reclami că ţi s-a luat cea mai preţioasă avuţie, cea spirituală. Al cui e meritul, a cui e vina?! Li s-a întâmplat multora. N-au ştiut cum să revină la acea stare de graţie. Pentru că era Graţia, nu rezultatul efortului sau ştiinţei lor.
Mesajul nondualist este minunat şi fermecător, pentru că îţi poate diminua senzaţia de făptuitorul lucrurilor, ceea ce-ţi aduce o remarcabilă eliberare psihică. Însă nondualitatea este o „cale fără de cale”, nu are cum să fie o metodă, căci este o Graţie. Mesajul nondualist este energetic, o transmisie directă asupra inconştientului.
Problema cu învăţăturile spirituale dualiste este că ego-ul primeşte misiunea să acţioneze cumva spre trezirea, iluminarea şi eliberarea sa. Iar asta îi întăreşte importanţa pe care şi-o arogă. De aceea, se spune că marea piedică în calea iluminării spirituale este tocmai căutarea iluminării.
Or, tot acest proces de subminare a ego-ului se petrece în subteran, fără ştirea sau aprobarea lui. Căci dacă simte pericolul, ego-ul se opune din răsputeri adevărului spiritual, printr-o stare de frică teribilă şi îndepărtare de sursa înţelepciunii. Sau, paradoxal, în cazul căutătorilor cu ştate vechi, chiar prin amplificarea eforturilor de a se ilumina, o încordare pur egotică...
Ca de obicei, ego-ul preia un fapt care i se întâmplă corpului-minte şi încearcă să se pună pe el în centrul operaţiunii. Ego-ul spiritual se crede răspunzător pentru succesul sau insuccesul iluminării spirituale. Or, ea apare sau nu apare indiferent de părerea ego-ului, de justificările sau opoziţia sa.
Totuşi, asta nu înseamnă că practica spirituală ar fi inutilă; are beneficiile ei separate. Dar mai mult decât atat, pur şi simplu, este calea pe care doreşte Creatorul să meargă acea fiinţă şi la care nu se poate opune. Creatorul doreşte să aibă experienţe cât mai variate şi unice în fiecare fiinţă. Iar mulţi sunt destinaţi să joace tot Jocul spiritualităţii – cu adorarea gurului, excursia în India, retreat-uri şi satsang-uri, post, rugăciune, lumânări parfumate, pelerinaje etc. Nimic din acestea nu-i greşit, dar nici nu are vreo importanţă reală.
Disclaimer: Ce am spus mai sus nu se constituie într-o recomandare nici de a renunţa la practicile spirituale, nici de a la continua. Fiecare va acţiona cum se simte îndemnat şi orice va alege este în regulă, este Jocul divin. Nimeni nu poate acţiona decât cum îi este menit. Şi oricum, va urma doar sfaturile care rezonează cu menirea sa şi cu experienţele pe care trebuia să le aibă.
< Sus >
Răzvan A. Petre
28 aprilie 2022