< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Nenumărate mărturii ale călătorilor astrali şi ale celor întorşi din moarte clinică confirmă faptul că eul conştient se continuă şi după moarte. Însă ideea că, după moarte, Conştiinţa se continuă este o idee a persoanei ce călătoreşte în alte dimensiuni. Senzaţia de continuitate apare numai când timpul e perceput a fi real. Or, non-sinele există în non-timp, deci nu i se poate aplica ideea de continuitate. Nici măcar nu poate fi ceva, eventual un corp imaterial sau o sferă de lumină, fiindcă e nimic. La cel mai înalt nivel, Non-sinele este, pur şi simplu, NON şi gata, absenţa a orice poate cunoaşte omul.
Non-sinele nu este „ceva” în care apare „vidul, absenţa tuturor lucrurilor”! Asta e păcăleala minţii – că în „adevăratul Tu” ar exista şi nimicul, şi totalitatea, de care „tu” eşti conştient simultan, şi de aceea te-ai defini pe „tine” drept nondual. E o idee clar falsă, inocent pervertită de către eul subtil.
Pur şi simplu, absenţa devine totalitatea fenomenelor, fără nicio conştiinţă-martor. Conştiinţa-martor este o iluzie fabricată de non-conştiinţă pentru a genera creaţia duală. Şi mintea nu are cum înţelege acest paradox sau „aberaţie”, spuneţi-i cum vreţi... 😊
Un sinonim mai bun pentru Conştiinţă ar fi Prezenţa, un cuvânt ambiguu, desigur, dar mai îndepărtat de ce se înţelege uzual prin conştiinţă – deci mai adecvat. Când dispare eul mental, rămâne Prezenţa. Ce e Prezenţa? Paradoxal, Prezenţa este absenţa a orice, dar care e singura realitate stabilă, veşnică. Restul, inclusiv conştiinţa, sunt fenomene fluctuante în această „absenţă prezentă”...
Dumnezeu ESTE întreaga realitate. Nu are nevoie de un intermediar, ca să o „perceapă” sau „cunoască”. El este fiecare detaliu al universului, fiecare atom, fiecare om, fiecare galaxie etc. El „cunoaşte” prin trăire directă, experienţa directă, sau procesul de conştienţă localizată. Dar omul nu poate pricepe asta, aşa că a creat un Dumnezeu cu o conştiinţă de tip uman.
Dumnezeu nu observă creaţia din afara ei, ci Dumnezeu este totul, fiecare parte şi părticică, cu conştienţă proprie. Organismele biologice au mecanisme de atenţie şi percepţie, care se pot numi „conştienţă”. Într-adevăr, fiecare are o altă perspectivă originală asupra vieţii. Dar când organismul moare, ce se întâmplă atunci?
Deseori, conştiinţa e numită „suflet”, despre care se spune că se reîncarnează, păstrându-şi identitatea. Într-adevăr, corpurile astral şi spiritual, care rămân după moartea corpului fizic, au un fel de „identitate”. Oamenii consideră această identitate astrală ca fiind sufletul lor. Este o observaţie valabilă în contextul limitat al realităţii astrale.
Dar în această accepţiune, mai există şi un Suprasuflet, care lansează mai multe suflete în lume, deci mai multe identităţi astrale. Încercând să simplificăm lucrurile, ele devin mai complicate decât ne-am dori. Adevărata identitate este a Suprasufletului sau Spiritului nostru, care e una singură şi divină. Toate celelalte identităţi astrale sau suflete sunt doar creaţii temporare ale acestui Sine Suprem, aflat mult dincolo de astral.
Prea mari întrebări pentru o minte atât de mică!...
Conştiinţa de sine a omului este doar o auto-hipnoză a Sinelui Suprem sau Suprasufletului, care se auto-limitează la mica fiinţă umană. Dar El se auto-margineşte nu doar în una, ci în mai multe astfel de fiinţe simultan. Ne putem întâlni pe stradă cu un om care este un suflet geamăn al nostru, adică un suflet ce aparţine aceluiaşi Spirit sau Suprasuflet. Amândoi avem conştiinţe diferite, personalităţi poate foarte diferite, şi totuşi, putem avea aceeaşi identitate spiritual-divină. Este greu de priceput şi acceptat?!
Cine se reîncarnează? Sunt nişte învelişuri astrale, care intră în alt organism fizic. Dar acele învelişuri nu au o identitate distinctă de Spiritul sau Suprasufletul de care vorbim aici. Unul şi acelaşi Spirit are simultan mai multe experienţe de întrupare fizică. Tot El are şi întrupări succesive, de-a lungul secolelor. Toate aceste experienţe diverse converg într-un singur centru: Spiritul. Dacă vrem să ne găsim identitatea sau cine suntem cu adevărat, aceasta este: Suprasufletul. Denumirea de „Suprasuflet” mi se pare mai adecvată în actuala paradigmă spirituală, fiindcă pune sufletul individual la periferie. Eul adevărat nu este un individ, ci o colectivitate de suflete, aflate în diverse stări şi dimensiuni.
< Sus >
O mare dificultate logică pentru mintea umană este să admită că nu există timp. Că timpul şi spaţiul sunt creaţii „artificiale” ale Sursei. De fapt, tot ce e creat este artificial, singura realitate naturală fiind Vidul creator.
Dar, dacă nu există timp, atunci nu există nici cauzalitate!!! Adică, tot ce se petrece nu are nicio cauză!!! Prin această afirmaţie, aruncăm la gunoi tot ce credeam că ştim cu certitudine despre lume şi viaţă...
Haide să luăm mărturiile psihonauţilor, cei care au experienţe în lumea astrală. Acea lume astrală seamănă cu cea pământească, fiindcă e creată la comanda unor conştiinţe abia venite de pe Pământ. Totuşi, acolo evenimentele se întâmplă altfel. Ele se iscă din senin, fără nicio explicaţie, şi tot aşa se termină. Călătorii noştri astrali sunt, pur şi simplu, buimăciţi de lipsa asta de logică. Totul apare instantaneu ca urmare a dorinţelor acelor locuitori. Lipsesc procesele, există doar fenomenele instantanee.
Ei bine, cam aşa putem înţelege inexistenţa timpului: prin lipsa cauzalităţii obiective. În astral, singurele „cauze” sunt dorinţele individuale, dar nici ele nu au vreo explicaţie, de ce şi cum apar... Chiar dacă vrei să despici firul în patru, tot nu poţi afla mai nimic clar.
Revenind în planul fizic, aici lucrurile stau cu totul diferit şi fascinant pentru acei locuitorii astrali. Noi, oamenii şi alte creaturi, suntem obişnuiţi cu înlănţuirea de cauze şi efecte naturale, logice, ce se desfăşoară treptat, în timp. De exemplu, aşa apare învăţarea, din aproape în aproape. Devenim conştienţi de fiecare etapă a procesului. Întotdeauna putem trasa înapoi drumul pe care am mers din punctul A în punctul B. Ei bine, asta nu se întâmplă în astral, unde ajungi direct din A în B, neştiind cum anume (dar asta, oricum, nu interesează pe nimeni acolo).
Ne dăm astfel seama ce invenţie extraordinară este planul fizic, în comparaţie cu cel astral. Ce complexitate este aici, pe Pământ, căci putem retrasa fiecare secundă a existenţei, stabilind astfel ceea ce numim „trecut” şi „procese”. Aici totul are o logică, fiindcă există timpul, aparent. Timpul, logica, cauzalitatea sunt concepte indisolubil legate între ele.
Dar timpul este doar o aparenţă şi tocmai în asta constă măreţia şi magia. Ce iluzie complexă, nu-i aşa?! Numai Mintea divină ar fi putut concepe o asemenea trecere de la non-timpul instantaneu la desfăşurarea temporală lentă şi amănunţită. Între punctul A şi B nu există nimic în astral, dar în fizic, drumul este completat cu detalii spaţio-temporale. Practic, tot acest traseu este inventat din nimic, doar ca să pară că totul are o logică.
Dacă nu există timp, mai poate exista predestinare? Predestinarea este un concept valabil doar pentru timpul liniar. Dar non-timpul nu este liniar, ci circular. Fiecare punct de pe cerc este începutul, adică libertatea deplină... Cum ar putea mintea pricepe aşa ceva? E complet „ilogic”, nu-i aşa?!
Nimic nu are logică în Realitatea naturală! Logica şi procesele din planul fizic sunt doar aparente. Şi trebuie să ne închinăm în faţa acestui miracol, prin care inexplicabilul capătă, dintr-o dată, o explicaţie... sau chiar mai multe.
Mă amuză de fiecare dată când văd oamenii găsind explicaţii diferite, ba chiar contradictorii la aceleaşi fenomene sau întâmplări. De cele mai multe ori, lămuririle lor sunt plauzibile, logice, cu care se declară mulţumiţi. Toţi au dreptate. Necazurile şi conflictele încep când fiecare pretinde că interpretarea lui e singura corectă. Ce bine ar fi dacă oamenii ar şti că orice justificare e o născocire divină, o operă de artă abstractă...!
De fapt, în toate domeniile, mintea îşi pune nişte probleme care nu există, pentru ca, mai apoi, tot ea să găsească soluţii. Este fantastic şi minunat tot acest proces creativ!
În realitatea naturală, nu se întâmplă nimic, ceea ce poate părea foarte trist şi neinteresant pentru minte. Nimic, nimic nu se întâmplă. Toată creaţia este o invenţie artificială a Vidului. Dar cu atât mai mult vedem cât de măreaţă este ea! Infinit de complexă...! Am putea spune, în glumă, că Dumnezeu a creat Totul fiindcă se plictisea de atâta Nimic. 😊
Poate că aşa pricepem de ce se înghesuie atâtea suflete să se încarneze pe Pământul ăsta plin de suferinţe. E atât de palpitantă viaţa aici! Aici pot învăţa ceva, pe când în astral, totul vine de-a gata. Aici, totul pare a avea logică, pe când în astral, totul e spontan, disponibil la simpla voinţă. Dacă am fi mutaţi dintr-o dată într-o lume astrală, ne-am face cruce de cât de incorentă este acolo viaţa. Sau poate că ne-am obişnui rapid să nu mai punem întrebări, ci pur şi simplu, să trăim direct, fără explicaţii, totul apărând din neant, la dorinţă. Însă, totul venind atât de uşor, nu l-am preţui aşa cum preţuim ceea ce dobândim pe Pământ prin trudă îndelungată şi strategii complexe, construind un trecut şi proiectând viitoruri... Desigur, totul e o înscenare divină, dar ce minunate sunt aceste poveşti, nu-i aşa?!... Previn marea plictiseală a neîntâmplării.
Merită să facem o analogie pentru astral şi fizic. Planul astral seamănă cu nişte benzi desenate, unde este desenată fiecare întâmplare importantă cu un scurt text explicativ. În schimb, planul fizic seamănă cu un întreg film ce conţine toate acele momente esenţiale, plus micile momente care le leagă. Voi ce preferaţi să vedeţi: o simplă bandă desenată într-o revistă sau un film artistic, cu muzică şi tot dichisul? Bănuiesc ce vor alege cei mai mulţi: filmul, desigur!
Tocmai de aceea trebuie să fim recunoscători că trăim pe acest Pământ, cu toate bunele şi relele sale: aici experienţa virtuală este mai credibilă, mai plină, mai interesantă. Desigur, şi iluzia este mai puternică. Dar, în fond, întreaga Creaţie este iluzorie, nu-i aşa?! Diferă doar gradele de scufundare în aparenţe...
În planul fizic, suntem scufundaţi într-un batiscaf până la fundul oceanului, simţind intens presiunea apei de deasupra.
În planul astral, plutim aproape de suprafaţă, în costum de scafandru.
Prin iluminarea nonduală, scoatem capul din apă şi respirăm aerul proaspăt al libertăţii...
< Sus >
Răzvan A. Petre
18 mai 2026