<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


„NU SUNT ILUMINAT. MI-AM RATAT DESTINUL?”

de Răzvan-Alexandru Petre

Încă nu m-am iluminat... 💜 Poţi alege dreapta sau stânga? 💛 Verifică-ţi liberul-arbitru 💚 „No ego, no cry” 🤎 Studiu de caz: Tu 💙 Lumea este metafora Marelui Poet 🖤 Dilema nondualiştilor ❤️E loc sub soare pentru toţi 🧡 Fără speranţă

Un reproş adus nondualismului radical este faptul că el nu oferă nimic căutătorului spiritual, nicio metodă de a se ilumina şi de a scăpa de suferinţa psihologică. Vechile tradiţii de tip advaita vedanta sau zen sau budism sunt mult mai generoase cu metodele şi sfaturile în vederea iluminării, deşi eficacitatea lor e discutabilă.

Adevărul este că cine reuşeşte să participe la întâlnirile cu nondualitatea radicală va simţi o anumită relaxare, eliminarea unor tensiuni psihice. (Dar, desigur, asta se întâmplă şi la şedinţele de psihoterapie, de exemplu.) Problema pe care şi-o pune căutătorul este cum să permanentizeze acea linişte pe care o găseşte la întâlnirile nondualiste. În fond, asta a căutat şi în spiritualitate, unde nu a reuşit să găsească decât remedii parţiale şi paliative. Că doar din cauza asta a ajuns la nondualism...

Ei bine, există o anumită „reţetă”, aceea de a-ţi aminti supremul adevăr că „tu” nu exişti ca decident sau făptuitor, ci doar Viaţa există; şi apoi că totul e o iluzie, nimic nu se întâmplă în realitate. Prin urmare, nu lua nimic prea în serios, priveşte viaţa ca pe o joacă, o vacanţă. Încearcă să-ţi aminteşti acest adevăr în mijlocul provocărilor, atunci când emoţiile te copleşesc. Sau când viaţa ţi se pare dezamăgitoare sau plictisitoare.

- Mi se pare o atitudine neserioasă şi periculoasă. Cu totul altceva spun învăţăturile spirituale.

Când vei ajunge să cunoşti Realitatea, mai ales de acele învăţături preţioase vei râde. Dar nu batjocoritor, ci amical, zglobiu. Îţi vei aminti nostalgic, dar şi amuzat, de toate acele exerciţii obositoare, de figura maestrului adorat, de discuţiile mentale cu îngerii, de atingerea pioasă a moaştelor, de fiorul mantrelor sacre rostite înfocat ş.a.m.d.

Acum îţi dai seama că toate erau propriile Tale înscenări, cu care te păcăleai singur, din simpla plăcere a autoiluzionării. Ce mai joacă, foarte tare! Te amăgeai că eşti neputincios şi păcătos, ca să ai motive să speri în ceva mai înalt, mai puternic, mai sacru. Acum ai pierdut orice speranţă, dar şi orice disperare. Cum ai putea să mai iei irealul în serios?!

Dar, dacă încă nu ai aperceput Realitatea şi încă mai crezi că lumea este reală, bineînţeles că vei căuta soluţii la problemele tale inexistente. Totuşi, nu ţi se pare amuzant să-ţi cauţi ochelarii de pe nas?! Îl cauţi pe Dumnezeu undeva, în altă parte, sau cândva, în viitor, sau în altă fiinţă, sau într-un obiect magic?! Exact asta faci, dar până în clipa teribilă când îţi vor cădea ochelarii şi te vei trezi din abureală...

Însă, după cum spuneam cu alte ocazii, nu există nicio „reţetă” pentru a te trezi nondual cu adevărat. Poţi doar să-ţi cârpeşti sacul cu lamentări, ca să nu curgă prea multe tânguieli din el. Iluminarea înseamnă altceva, să scapi de acest sac cu probleme imaginare, ceea ce este o mutaţie psihică majoră. Ea apare numai prin dispariţia iluziei că ar exista un eu personal. Mutaţie care, desigur, nu stă în puterea acestui ego inexistent.

< Sus >

Încă nu m-am iluminat...

Ego-ul (demonul interior) găseşte întotdeauna prilejuri să ne chinuie cu diverse gânduri. Să luăm, de pildă, cazul persoanelor care au urmat o cale spirituală. Acolo au aflat că scopul suprem al vieţii este iluminarea şi că această viaţă este o şansă unică pe care nu trebuie s-o rateze, căci altfel vor fi nevoiţi să se reîncarneze şi nu se ştie în ce fel de corp vor nimeri. Ei bine, aceste persoane sunt oripilate la gândul că încă nu s-au iluminat. Au încercat tot felul de practici şi extravaganţe în speranţa că vor induioşa Divinitatea să le acorde Graţia trezirii spirituale. Nu s-a întâmplat. Îşi fac reproşuri şi se îngrijorează că şi-au ratat menirea.

Iluminata Simcha Lev ne propune o posibilă soluţie pentru momentele când ne chinuie întrebarea dacă nu cumva am trăit degeaba. Este o viziune impersonală, venind din realitatea absolută. Iată cum expune dânsa lucrurile în videoclipul „What is Your Destiny”, într-o adaptare de sinteză:

«Această viaţă este doar una din versiunile realităţii. Se petrec simultan toate celelalte versiuni posibile, toate fiind la fel de ireale. Când ajungi să Te cunoşti pe Sine, Te consideri autorul şi trăitorul tuturor acestor vieţi paralele. De aceea, nu ai ce regreta, căci ai trăit deja toate variantele imaginabile şi inimaginabile. Ceea ce ai acum în faţa ochilor este doar o variantă îngustă a potenţialului Tău infinit. Dar în realitatea absolută, tot ce se poate întâmpla s-a petrecut deja.

Destinul e prezent în fiecare clipă. Orice ţi se întâmplă îţi este predestinat. Destinul nu e ceva spectaculos, petrecut doar în anumite cumpene ale vieţii. Fiecare clipă este o cumpănă, doar că pare mai puţin interesantă. Deci totul este planificat şi predestinat. Niciun moment nu scapă de destin. De aceea, nu-i nevoie să te „abandonezi” în braţele sorţii, pentru că inclusiv lipsa abandonării sau renunţării de sine este unul din scenariile destinului Tău.

Cunoaşterea de Sine îţi aduce pacea şi calmul, fiindcă devii conştient că nu ratezi nimic. Tot ce se putea întâmpla ţi s-a întâmplat deja, nu e nevoie să se petreacă în această linie temporală a personajului tău. E limpede că nu există doar o singură cale corectă, iar restul greşite. Undeva, printre atâtea straturi de realitate, există o versiune a Ta care s-a eliberat sau se eliberează chiar acum. Aşa că nu ratezi nimic dacă nu se întâmplă în această versiune îngustă.

Personajul Simcha a fost predestinat să Se cunoască pe Sine în această linie temporală. Ea a dus o viaţă dedicată semenilor, ceea ce i-a slujit destinului de a se ilumina. Pe această linie temporală, personajul Simcha a dispărut, acum nu mai acţionează nimeni, decât aparent. Dar în alte linii temporale, Simcha s-a comportat diferit şi nu s-a iluminat. Şi acela a fost, de asemenea, destinul ei. Deci a Te cunoaşte şi a nu Te cunoaşte este acelaşi lucru, nu contează.

Lasă de-o parte obsesia că n-ai ajuns la capătul destinului, că nu ai făcut îndeajuns ca să te iluminezi! Această linie temporală face şi ea parte din destin. Nu este mai bună sau mai rea decât altele, toate sunt egale. Chiar şi cea mai frumoasă variantă, în care ajungi să Te cunoşti pe Sine, nu este mai bună decât celelalte linii temporale.

Iar acele linii temporale, la fel ca prezenta linie care pare reală, toate sunt la fel de ireale. În asta zace un imens minunat potenţial de împlinire. Deja ţi-ai împlinit destinul în nenumărate şi diferite moduri. În realitatea absolută, în această totală beatitudine şi linişte vidă, aceste poveşti şi alegeri se fac de la sine, nu există niciun decident. Singura realitate este golul, nimicul, nemişcarea totală.

Prin urmare, omule care cauţi desăvârşirea, nu te mai judeca aspru că acţionezi „greşit”, ci exprimă-te cât poţi de liber, fără aşteptări şi fără teama că nu-ţi împlineşti destinul. Pur şi simplu, exprimă-ţi personajul cât de bine şi frumos poţi şi apoi vezi ce se mai întâmplă. Poate că eşti deja în versiunea Ta cea mai fericită, de ce nu?! Poate că ai ajuns la acea intersecţie pe care ai ratat-o de atâtea nenumărate ori şi vei atinge capătul drumului. Acţionează din iubire, fiindcă este o cale minunată de a încheia acest joc al intersecţiilor.»

Ce minunat se vorbeşte prin Simcha!

< Sus >

Poţi alege dreapta sau stânga?

arbore decizional

Subliniez că modelul arborelui decizional şi liberul-arbitru nu se potrivesc deloc. Ne-am obişnuit să considerăm că, la fiecare intersecţie, cineva trebuie să ia o decizie. Dar asta numai teoretic, într-un model conceptual abstract. În realitatea absolută, nu decide nimeni, ci SE decide – dacă ţinem cont de afirmaţiile iluminatei Simcha. Iată raţionamentul:

Pe de-o parte, dacă toate posibilităţile există deja (ramurile arborelui) ca potenţial absolut, desigur că ele nu sunt stabilite de creatură prin voinţa ei. Aşa că nici această linie temporală îngustă nu depinde de vreun liber-arbitru, fiind singura ramură ce ne este disponibilă. Cu alte cuvinte, liberul-arbitru nu există.

Pe de altă parte, dacă acceptăm că liberul-arbitru există, asta înseamnă că cineva (să-i spunem, sufletul) trebuie să aleagă la intersecţie să o ia pe una din direcţii. Prin urmare, va „însufleţi” o singură ramură, lăsându-le inactive pe celelalte. Dar asta ar contrazice ideea că toate ramurile sunt în mod egal (i)reale.

Concluzia logică este că ar trebui să renunţăm fie la modelul arborelui sau intersecţiilor, fie la ipoteza liberului-arbitru. Care ţi se pare mai aproape de adevăr?

< Sus >

Verifică-ţi liberul-arbitru

Îţi propun să verifici în viaţa de zi cu zi dacă „tu” chiar alegi ceva:

Îţi vine o idee, un îndemn, pe care-l pui în aplicare. Ai ales tu gândul? Nu. Dar va avea urmări importante.

Ai o dispoziţie proastă. Ai ales tu să te simţi prost? Nu, evident.

În general, alegi tu ce gânduri şi emoţii ai? Dacă ai putea alege, atunci ai alege să fii mereu fericit, nu-i aşa?! Fă asta, dacă chiar ai un dram de voinţă!

După ce te-ai chinuit să-ţi amenajezi frumos casa, deja te-ai plictisit şi vrei să o redecorezi complet. Ai decis tu să te plictiseşti?

Îţi place ciocolata şi nu-ţi place varza. E adevărat că te poţi forţa să mănânci varza, dar oare te poţi obliga să nu-ţi placă ciocolata? Şi, de fapt, de unde ţi-a venit ideea să mănânci ce nu-ţi place? Nu cumva ai preluat de la cineva ideea că varza te ajută să slăbeşti?!

În general, avem capul plin de prejudecăţi şi concepte preluate de la familie, de la societate. Cam tot ce ştim nu ne aparţine, iar noi doar repetăm în comportament şi vorbe. Suntem un produs social, în mare parte. Iar societatea nu se ştie cine a creat-o.

Îţi propui să faci un lucru, dar între timp, intervine ceva şi nu-l mai poţi face, sau te trezeşti că faci cu totul altceva, fără legătură cu intenţia ta iniţială. Chiar credeai că „tu” îţi controlezi viaţa?!

Şi îţi poţi alege tu momentul morţii?! Nu, îl vei amâna cât poţi. Unii muribunzi nu încetează să creadă că fentează moartea; chiar şi după ce şi-au părăsit corpul, se cred încă vii şi întregi. Ăsta-i liberul-arbitru: o fantomă.

Stabileşti tu cum să supravieţuiască organismul?! Ştii tu să transformi hrana în energie?! Ştii tu ce nevoie are fiecare celulă, ţesut, organ?! În fine, poţi tu porunci să fii sănătos?!...

Păi, dacă nu există liber-arbitru, ce sens mai are noţiunea de „eu”?! Poate exista eul dacă n-are o voinţă proprie? Evident că nu. Tocmai voinţa proprie defineşte existenţa eu-lui.

Omule, nu controlezi nimic. Asta e limpede, poţi să-ţi dai seama intelectual. Problema e că, în ciuda evidenţei, tot nu poţi crede. De ce? Fiindcă nişte ochelari de cal te împiedică să vezi adevărul, pur şi simplu. Raţiunea îţi demonstrează, dar „intuiţia” o contrazice. Ei bine, aia nu-i intuiţie, ci eul.

„Gândesc, deci exist” spunea Descartes. Ba nu, inferenţa-i eronată. N-are gândirea nicio vină că există un „eu”. Gândirea se întâmplă fără aportul unei pretinse entităţi gânditoare. A văzut cineva entitatea asta numită „eu”, a observat-o, a măsurat-o?! Nu. E doar o supoziţie neverificată şi neverificabilă. Dar fiindcă toată lumea simte că e reală, nici nu se mai pune problema verificării ei.

Totuşi, s-a demonstrat ştiinţific că aşa-zisul „eu conştient” doar preia decizia venită din inconştient, şi-o asumă, şi-o atribuie şi se proclamă gânditor, decident şi făptuitor. Merită să repetăm aici că neuroştiinţele au verificat de mii de ori că senzaţia de decident apare în mod subiectiv la o jumătate de secundă sau chiar câteva secunde DUPĂ luarea deciziei în creier, înregistrată obiectiv prin electroencefalografie.

Frate, trăieşti într-o ficţiune, în iluzia că „eu aleg, eu dreg”. Nu. Sursa iluziei este această energie mincinoasă numită „eu”. Întâi apare senzaţia de „aici”, care diferă de „acolo”, iar apoi apare senzaţia mai elaborată de „eu personal” faţă în faţă cu restul universului.

Nu te poţi desprinde de acest „eu”, din cauză că se ţine scai de Tine. N-ai nicio vină. Dar se va desprinde la un moment dat, va cădea ca un voal mult prea greu pentru o libertate atât de uşoară...

< Sus >

„No ego, no cry”

Iluminata Simcha afirmă limpede că „totul este destin”. Cu alte cuvinte, liberul-arbitru este o iluzie. Şi totuşi, îşi încheie pledoaria oferindu-i şansa ego-lui să-şi dovedească înţelepciunea alegând iubirea. Observând că iluminarea sa a survenit după o viaţă dedicată semenilor, plină de compasiune, deşi încă avea un ego omenesc, ea trage concluzia că există o relaţie cauză-efect de la iubire la iluminare. Aşa s-ar face trecerea de la un eu-iubitor la fără-de-eu.

De altfel, mulţi alţi învăţători ne îndeamnă să acţionăm în ciuda ego-ului, contrar tendinţei naturale. Şi spun că toate necazurile ne vin tocmai în scopul ca să ne erodeze treptat acest ego, care ne ţine departe de Sinele Suprem. Dumnezeu vrea să devenim perfecţi şi de aceea ne dă suferinţele, ca să ne conştientizăm „umbra”, defectele.

Mai filosofic spus, pierderile ne pregătesc pentru momentul zero când ne vom pierde eul; eşecurile ne pregătesc pentru momentul zero când nu vom mai dori nimic; deziluziile ne pregătesc pentru momentul zero când vom trăi marea Trezire din iluzia cosmică.

Teoretic, dacă n-am avea ego, n-am avea nici necazuri. Practica însă arată că nimeni nu-i scutit de neplăceri... Ce face ego-ul este că transformă neplăcerile neutre în „necazuri personale”.

Nondualiştii radicali exclud însă orice cauză umană a iluminării, afirmând că ego-ul poate dispărea oricând şi oricum, prin Graţie, şi nu neapărat după eforturi de autoîmbunătăţire. Iluminarea constă tocmai în recunoaşterea inexistenţei ego-ului. Deci, cu cine ne luptăm?

< Sus >

Studiu de caz: Tu

Să analizăm ce efect are mesajul nondualist a lui Simcha asupra Ta, cititorule. Voi simplifica lucrurile la maximum, ca să fie cât mai clar.

După ce ai citit acest mesaj, fie îţi vei insufla mai multă iubire în comportament şi atitudine, fie nu. Urmările vor fi diferite în ambele cazuri: fie te vei ilumina, fie nu. Şi, după cum ne spune Simcha, toate aceste variante deja coexistă, toate sunt valabile în realitatea absolută, nu se exclud reciproc. Sunt create, deci, patru versiuni de linii temporale; ele deja preexistă înainte de a fi aleasă una dintre ele. Le voi figura în graficul de mai jos.

linii temporale alternative

Fig.2 Modelul arborescent al liniilor temporale simultane

Pe fiecare linie temporală, concluzia pe care Tu, ca spirit întrupat, o vei trage va fi diferită. Concluziile pot fi cam aşa:

a) Iubirea conduce la iluminare, căci la mine aşa a fost.

b) Toate eforturile mele de a fi o persoană mai bună nu m-au ajutat să mă iluminez.

c) Iluminarea nu depinde de meritele omului, ci doar de Graţie.

d) Diverse alte concluzii, cum ar fi aceea că „nondualismul e o aiureală”.

Trebuie subliniat că toate aceste versiuni se întâmplă simultan, indiferent ce vei alege tu, cititorule.

Atâta timp cât nu eşti iluminat, vei crede că, deoarece ai ales una dintre variante, le excluzi pe celelalte. Aceasta este iluzia, maya.

Iluminarea constă în recunoaşterea (directă, nu intelectuală) că toate liniile temporale sunt la fel de valabile, egale, echivalente. Nu respingi niciuna, dar nici nu te agăţi de vreuna dintre ele. Fiecare versiune este o limitare a Realităţii, o restrângere a libertăţii absolute de a fi totul.

< Sus >

Lumea este metafora Marelui Poet

Aceasta e natura paradoxală şi de neînţeles a nondualităţii. Cuprinzând totul, ea oferă realitate fiecărei versiuni. Dar toate sunt virtuale, petrecându-se doar în imaginaţia sau visul Absolutului. Nondualitatea cuprinde atât potenţialul infinit, dar gol, cât şi nenumăratele versiuni ale creaţiei. Creaţia nu e nici reală, dar nici ireală; sau este atât reală, cât şi ireală.

Am putea compara Creaţia cu o metaforă. Metafora e un procedeu poetic care descrie prin cuvinte obişnuite o realitate fantastică, inexistentă. Ce descrie nu-i deloc realist, dar ne creează, totuşi, iluzia unei realităţi posibile. Metafora face ca o iluzie să pară reală, ca prin magie. Ăsta-i tot farmecul poeziei şi de aceea unii o adoră... Aşa e şi cu Creaţia. Este alegoria adorată de Marele Poet. (Şi asta a fost tot o metaforă!)

Nondualitatea nu are o poziţie fixă, nu trage nicio concluzie definitivă, căci astfel şi-ar anula libertatea de a fi totul. Nondualismul nu are nicio aplicaţie practică.

Desigur, fiecare ne manifestăm conform personalităţii specifice personajului pe care îl jucăm, dar ştim că-i doar un rol temporar, în paralel cu alte mii aproape identice. Adevărata noastră identitate este Libertatea Absolută. Noi suntem Dumnezeu, fiecare dintre noi, şi putem face faţă oricărui paradox, oricărui joc de cuvinte.

Orice am spune despre nondualitate este fals, o joacă cu cuvintele, fiindcă limitează Adevărul infinit la o afirmaţie de un anumit gen. Cuvintele sunt necesare comunicării umane, dar eşuează când dorim să descriem sau să înţelegem nondualitatea. Jim Newman spunea în glumă că, în loc de „nondualitate”, am putea să-i spunem „pizza” şi ar fi la fel de concludent. 😊

Nondualitatea nu este un lucru, ceva ce poate fi băgat într-o cutie mentală. În schimb, nondualismul poate fi transformat uşor într-un obiect preţios, devenind un sistem închis de gândire şi practici. Nondualismul se înţelege bine cu ideile şi cuvintele, fiind un produs al minţii. Nondualitatea acceptă şi nondualismul, şi spiritualitatea, şi ateismul, şi tot ce mai există, dar orice gând sau cuvânt se topeşte când o atinge.

Eu nu mă adresez acum unui grup de persoane care va avea diverse reacţii la citirea acestui text. Nu. Ci mă adresez unei singure Fiinţe, TU, care ai toate reacţiile posibile. Cel care citeşte aceste rânduri este Fiinţa unică. TU eşti Dumnezeu, citind acest text prin mai multe perechi de ochi şi interpretându-l diferit. Şi e foarte bine, căci diversitatea este scopul creaţiei. În acelaşi timp, Fiinţa care se comportă simultan diferit este UNA şi aceeaşi.

Asta-i nondualitatea: zăpăceşte mintea, dar neintenţionat, cu inocenţă.

< Sus >

Dilema nondualiştilor

Nondualitatea atestă că eul, senzaţia de persoană individuală nu există în mod obiectiv, absolut. Există numai Unul, care se manifestă ca toate.

Însă, aparent pentru sine însuşi, eul există, în mod subiectiv. Iar nondualistul e obligat să-i vorbească acestei aparente minţi egotice, ca şi cum ar fi un lucru real.

Dacă un anumit nondualist îi spune în faţă adevărul că nu există, ego-ul fie va pufni în râs, fie va zice că-i o jignire, fie va asculta condescendent, dar neîncrezător – în toate situaţiile, este probabil că discuţia va fi inutilă.

Pentru a păstra o comunicare decentă, un alt nondualist îi va acorda ego-ului un aparent respect, oferindu-i nişte metode de purificare şi elevare, care îl vor face să se simtă ceva mai bine. Ego-ul asta caută de fapt, să se simtă mai bine. Nu e conştient că sursa nemulţumirii sale perpetue este chiar existenţa sa aparentă. Şi nici nu prea vrea s-o audă.

Dându-i ceva de făcut şi hrănindu-i speranţa de mai bine, nondualistul facilitează comunicarea, dar îi şi recunoaşte eu-lui existenţa, în mod indirect. Adică exact ceea ce nondualismul contestă. Prin urmare, acest nondualist, în teorie, vorbeşte de Sinele Suprem, dar, practic, încurajează micul eu.

După cum observăm, nondualismul se zbate în această dilemă fără ieşire. În primul caz, ego-ul este ignorat, deci slăbit, dar comunicarea e dificilă sau imposibilă. Este varianta nondualismului radical.

În al doilea caz, ego-ul este recunoscut, deci întărit, dar comunicarea poate fi foarte bună. Este varianta nondualismului de compromis cu eul.

< Sus >

E loc sub soare pentru toţi

Dar poate că este o falsă dilemă, un paradox inexistent. Doar mintea vede contradicţii peste tot, căci ea este duală, gândeşte în perechi, în polarităţi.

Există o cale de împăcare între cele două perspective. Să înţelegi că orice metodă sau sfat sau învăţătură spirituală propusă nu are puterea de a te conduce către Sine, ci este doar un prilej de Reamintire a Cine eşti deja. Tot repetând vreo mantră sau vreo rugăciune sau vreun ritual sau vreo conştientizare sau vreo afirmaţie pozitivă, s-ar putea să nimereşti momentul magic când mesajul respectiv se va alinia cu Recunoaşterea de sine. Acesta-i secretul tuturor secretelor. Care, evident, nu are nicio valoare, decât dacă ai norocul să ţi se tragă preşul de sub picioare şi să cazi în gol, în abisul cosmic, redevenind întregul univers.

Deci, adoptă o practică spirituală, dacă simţi nevoia, dar nu o lua prea în serios... Dacă o iei prea în serios, te vei îndârji şi îţi vei întări energia ego-ului, ceea ce este contrar scopului. Ţi-ar prinde bine să-ţi abandonezi voinţa personală în faţa Voinţei divine, ca să-ţi echilibrezi cumva ambiţia spirituală. Un ego „sănătos” este detensionat, calm, relaxat.

Pe de altă parte, dacă eşti convins că nicio practică din lume nu-ţi poate da ceea ce ai deja în interior, ai grijă, totuşi, să nu cazi în apatie şi inerţie, în sentimente de neputinţă şi chiar depresie că Absolutul nu „te” vede. Acestea sunt tot manifestările ego-ului, desigur. Deci nu lua prea în serios nici pasivitatea, aşa că te poţi angrena oricând în diverse activităţi spirituale plăcute.

zar

A susţine ferm ca nondualistul să nu recunoască existenţa eu-lui n-ar fi decât impunerea poziţiei neo-advaita, excluzând cealaltă variantă tradiţională, de compromis cu eul. Or, prin natura sa, nondualitatea nu are nicio poziţie. Deci îl acceptă la fel de bine şi pe nondualistul care vede în ego o provocare reală şi le oferă adepţilor diverse tehnici pentru apropierea de Sinele Suprem. De ce nu?!

Sol omnibus lucet, e loc sub soare pentru toţi, inclusiv pentru Poliţia nondualismului radical, care te sancţionează dacă recunoşti existenţa eu-lui personal. Şi e loc şi pentru Poliţia nondualismului tradiţional, care contestă acerb valoarea noului curent neo-advaita.

Pentru a-ţi merita titlul de „învăţător spiritual” – chiar şi când vorbeşti despre nondualitate şi iluminare – vei oferi cât mai multe metode sau pilde sau tehnici sau sfaturi prin care să ademeneşti eul discipolilor. Desigur, rezultatele sunt variabile şi nimeni nu le poate prevedea. Uneori, ego-ul se relaxează, îşi pierde din forţă şi, eventual, chiar dispare. Alteori, ego-ul se încrâncenează în eforturile de a se ilumina şi devine tot mai puternic. Ego-ul spiritual este foarte greu de înmuiat, odată ce s-a întărit. (Dar şi asta e o afirmaţie înţepenită, ce ar putea fi contrazisă de realitate.)

În acelaşi timp, poţi să refuzi sistematic poziţia de învăţător, fiindcă nicio învăţătură nu are valoare decât în momentul când se declaşează Graţia. Chiar şi cea mai absurdă sau ridicolă tehnică spirituală poate fi acel declic magic când se manifestă Graţia. Şi, la fel de bine, Graţia se poate manifesta oricând şi în oricine, în cel mai mare păcătos. Ca să nu se fălească niciun învăţător cu „ştiinţa” sau „puterea” sa.

Toate aceste variante se petrec în potenţialul Absolut. Noi, ca oameni, avem anumite preferinţe, dar Absolutul le îngăduie pe toate cu aceeaşi bucurie. Asta nu va putea pricepe eul niciodată...

< Sus >

Fără speranţă

Îmi amintesc ce surpriză am avut ascultându-l pe iluminatul neo-advaita Jim Newman, pe la începutul anului 2020. Un lucru m-a izbit puternic, când l-am auzit spunând fericit „Nu există nicio speranţă”. M-am bucurat atunci ca un copil, deşi n-are nicio logică să te bucuri de lipsa de speranţă. Ceva mi-a atins inima.

Sau poate că mi-a plăcut tupeul cu care contrazicea îndemnul spiritual comun care poate fi pus cam aşa: „Să nu ne pierdem speranţa, că altfel suntem ca şi morţi. Să ne străduim să evoluăm spiritual...”

Acum ştiu cu certitudine că nu există nicio speranţă ca eul să realizeze vreodată nondualitatea, fiindcă el nu poate fi decât încordat. Poate că asta-mi transmitea inima: să nu-mi fac griji de dobândirea iluminării, căci oricum ea nu „mi” se adresează. Când pierzi orice speranţă, abia atunci poţi fi pe deplin relaxat şi vesel... 😃

Iar în momentul iluminării, chiar că murim... şi nu mai avem nevoie de speranţă. Deci nu murim când ne pierdem speranţa, ci implicaţia e inversă: ne pierdem speranţa (precum şi disperarea) când murim prin iluminare.

Cu mai mult timp în urmă, mă preocupa ideea ca, dacă voi avea cumva vreo experienţă extatică, cum să fac „eu” să-mi amintesc perfect evenimentul mistic, să-l pot relata. Ştiam, din relatările altora, că poate fi foarte greu.

Ei bine, în eventualitatea unei sclipiri de nondualitate, scăpaţi de grija asta! Fiţi siguri că nu veţi fi acolo „voi” ca să înregistraţi ceva. Tot ce veţi spune ulterior va fi un fel de amintire ambiguă şi romanţată. Să n-aveţi nicio speranţă, dragilor!... Doar relaxaţi-vă şi fiţi veseli, aşa, degeaba! 😃

relax

Răzvan A. Petre
22 noiembrie 2023

< Sus >

Comentariul Laurei

Într-adevăr, e loc sub soare pentru toţi, căci TOTUL este doar Existarea/Absolutul, necuprins totuşi de nici o denumire.

În cazul Laurei, se poate spune că ea nu urmat calea compasiunii; însă în ea era ceva pur şi naiv, ca un copil care crede tot ce i se spune şi crede că totul este doar bun. Această naivitate nu a fost văzută ca o cale spre topirea eu-lui, adică urmărind acest rezultat, ci aş spune că, din contră, ca o menţinere încă în iluzia dulce a visului lumii.

În momentul zero când graţia s-a manifestat, toate credinţele au căzut. Nicio cale, niciun efort, nicio înţelegere, nimic de păstrat. Apocalipsa totală.

În acea perioadă, se simţea chiar şi la nivelul fizic această dărâmare, ca şi cum o haină ţeapănă, ce devenise prea grea şi limita manifestarea liberă a viului vieţii, s-a spart în mii de bucăţi. Acele bucăţi de oglindă păreau că stăteau la picioarele mele şi în ele se vedea o lume spartă în bucăţi, toată iluzia era acolo, toată suferinţa era acolo. Aici nu mai era nimic, nimeni şi nimic de făcut, libertate infinită neîngrădită de nimic. Toate căile cu rezultatele lor au rămas în oglinda spartă, toate fiind bucăţi, nimic întreg.

Şi totuşi, totul fiind Absolutul, inclusiv iluzia este permisă, cu ale ei căi, încrengături etc.. Cine şi cui să îi ceară socoteală, dacă Nu există un al doilea jucător?!

Eu-l nu se poate ilumina, calea nu te poate duce AICI, ci doar în timp şi doar Acolo; învăţăturile doar întăresc senzaţia separării, orice alegere reprezintă ceva respins. Nondualitatea nu respinge nimic, căci totul în ea se petrece şi toată manifestarea din propriul vis s-a încheiat deja. Nondualitatea nu poate respinge materialismul, religia, spiritualitatea, ateismul etc., însă le vede acolo unde le este locul: în iluzie, în căutare, în vis, în poveste.

Şi ce?! De ce ar trebui respinse toate acestea?! De către cine?! Nu există oponent Vieţii, niciun "altul".
Doar că senzaţia de separare este însoţită de suferinţă. Însă cui i se întâmplă asta? Există suferinţă în ASTA? NU.

Doar personajul suferă, caută eliberarea, condus între extaz şi abis în coordonatele iluziei, a poveştii despre o separare ce caută să se elibereze. Căutarea e permisă, însă eliberarea rămâne tot la nivelul visului. Tot ceea ce există este doar LIBERTATE INFINITĂ.

Nondualitatea radicală doar "vede" că toate căile înseamnă timp, iar el înseamnă vis/poveste. Nicio speranţă nu îi poate da personajului şi nici nu atribuie realitate timpului, în special, celui psihologic. Ea nu face compromisuri cu iluzia, deşi poate este cea mai îngăduitoare, căci nu se opune la nimic... Doar le situează acolo unde le este locul... Nicio alegere, nicio direcţie, nimic de făcut, nimic de căpătat...

Laura Averchi, 22 noiembrie 2023

< Sus >