< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Totul e ambiguu, orice poate fi contrazis ❇ Iluminarea vine brusc sau treptat? ❇ Definiţia cristo-criptică a nondualităţii ❇ Lumea, ca un fum ❇ Simţurile fizice în iluminare (traducere) ❇ Înspăimântat de cuantică şi nondualitate 😊
În cercurile nondualiste circulă mai multe ipoteze legate de apariţia eu-lui (simţul separării de restul lumii).
Unii spun că copiii se nasc nealteraţi, neîndoctrinaţi cu ideile adulţilor, dar asta nu înseamnă că nu au un eu. Dacă s-ar fi născut cu adevărat eliberaţi, n-ar fi putut căpăta niciodată un eu.
Alţii spun că, mai rar, unii copii se pot naşte fără un eu, neţinând nimic pentru ei. Ca exemplu, Jiddu Krishnamurti sau Marius Ghidel sau Matias De Stefano.
Alţii spun că eul se dobândeşte pe la vârsta de 1-2 ani. Că nici animalele, nici copiii mici nu au un eu, ci este un „beneficiu” al societăţii omeneşti.
Deci eul este fie un gând învăţat, fie o contracţie energetică, în funcţie de punctul de vedere.
Fiecare iluminat are propria versiune. Concluzia nu poate fi decât ambiguă pentru cine ascultă.
* * *
Tot printre iluminaţi există cel puţin două scenarii despre iluminare.
Majoritatea spun că iluminarea a venit brusc şi nu poate fi un proces.
Dar sunt şi unii care spun că şi-au pierdut eul treptat, aproape pe nesimţite.
Concluzia nu poate fi decât ambiguă pentru cine ascultă.
* * *
De asemenea, există controversa privind rolul căii spirituale pentru dobândirea iluminării.
Unii spun că trebuie să urmezi neapărat o cale spirituală autentică şi să aspiri intens la asta.
Alţii spun că au primit iluminarea fără a-i interesa câtuşi de puţin spiritualitatea.
Mai putem adăuga că unii – dar nu toţi – care au urmat o astfel de cale au evoluat foarte mult ca nivel de omenie, compasiune, viziuni duhuale, fiind consideraţi sfinţi, deşi nu au atins iluminarea nonduală.
În schimb, alţi iluminaţi autentici rămân necunoscuţi şi, aparent, nu dau rod pentru societate.
* * *
În concluzie, Dumnezeu nu lasă nicio idee fără contrapartea sa. Totul poate fi contrazis, cu argumente şi/sau din experienţa de viaţă. El vrea să experimenteze totul, cu deplină inocenţă.
Dar fiindcă nu se pot susţine două idei contrare în acelaşi timp, ele sunt lansate pe rând. În nondualitate, contrariile coexistă paşnic, dar în dualitate ele se luptă pentru întâietate şi iau conducerea alternativ. Precum yin şi yang.
* * *
Nu doar ideile abstracte sunt controversate, ci şi trăirile directe. De exemplu, cineva se dedublează în astral şi ajunge în iad. El revine şi susţine realitatea iadului. Altcineva se dedublează şi ajunge în raiul astral. Amândouă realităţile sunt concrete pentru experimentatori. În acelaşi timp, ambele sunt iluzorii, dacă le privim de pe un nivel superior astralului.
Puteţi găsi şi singuri exemple similare în domeniul vostru de predilecţie. Concluzia este că totul e ambiguu şi doar ne prefacem că nu vedem asta. Mintea nu suportă confuzia, ambiguitatea, paradoxul. Caută mereu certitudinile. „Există sau nu există iadul?” Cel care vibrează înalt nu e interesat de întrebarea asta. Mintea lui nu poate concepe acest termen.
Absolutul creator are natura paradoxală de a fi totul şi nimic. Iar manifestarea creată nu poate decât să copieze această natură ambivalentă, doar că o prezintă treptat, succesiv, în timp, sub forma de teză şi antiteză, yin şi yang, suiş şi coborâş ş.a.m.d.
* * *
Prin urmare, nondualismul promovează relativismul, din moment ce nu acceptă niciun adevăr absolut. Şi totuşi, Nondualitatea este Absolutul, fiindcă înglobează toate contrariile. Câte nuanţe în aceste cuvinte!...
Iluzie optică: Toate liniile sunt drepte
< Sus >
Deseori, oamenii par nedumeriţi de spusele unor iluminaţi. Unii susţin că nu există nicio gradaţie a iluminării, ci ea vine brusc. Alţii spun că iluminarea poate surveni treptat, aproape pe nesimţite. Fiecare susţine ceea ce a trăit. Care este adevărul?
Vom reprezenta într-un plan bidimensional cele două axe care ne interesează: axa timpului şi axa iluminării. Cele două situaţii amintite se regăsesc în graficul a), respectiv b). Starea finală este una stabilă, numită eliberare, când nu se mai revine niciodată la starea neiluminată.
Dar putem trasa cel puţin încă alte două situaţii pe acelaşi grafic:
c) pot exista câteva experienţe iluminatorii tranzitorii anterioare eliberării. Între aceste experienţe, omul revine la starea sa obişnuită.
d) experienţele iluminatorii tranzitorii nu sunt urmate de eliberare. Rămân doar ca nişte amintiri de neuitat.
În practică, pot exista nenumărate variante şi combinaţii ale acestor cazuri generice. Dar nu are rost să discutăm aici nuanţele particulare, căci fiecare om este unic.
Deocamdată, ce putem spune cu certitudine este că toate aceste patru cazuri sunt posibile, existând mărturii în acest sens. Pe de altă parte, din perspectivă divină, fiindcă timpul este o aparenţă, niciunul nu este adevărat.
Din perspectivă filosofică, Divinul se deghizează şi se demască singur, a doua fază corespunzând cu fenomenul iluminării. Numai că, neexistând timpul, toate cazurile de mai sus sunt comasate în Sinea Divină. Asta înseamnă că, în Absolut, iluminarea şi iluzia coexistă. Creatorul şi Creaţia sunt una.
Coborând însă puţin sub nivelul absolut, fenomenul iluminării poate lua mai multe forme, corespunzător cu nuanţa Spiritului-Dumnezeu încarnat. Unele Spirite preferă trezirea definitivă dintr-o dată. Altele preferă prelungirea procesului. Altele doar îl amăgesc pe om cu scurte treziri. Iar altele nu-i dau niciun semn transcendent, lăsându-l să doarmă nederanjat.
< Sus >
Isus le-a spus: «Când veţi face din doi unul, înăuntrul ca şi afară, cele de sus precum cele de jos, astfel încât să aduceţi bărbatul şi femeia într-unul singur, ca bărbatul să nu mai fie bărbat şi femeia să nu mai fie femeie; când veţi face un ochi în locul altui ochi, o mână în locul altei mâinii, un picior în locul altui picior şi un chip în locul altui chip, atunci veţi intra în Împărăţie.» (Evanghelia după Toma, versetul 22)
Iluminaţii şi nondualismul spun că lumea este o iluzie, maya. Există în aparenţă, dar nu există în realitate. Cum să înţelegem asta?
Putem înţelege apelând la descoperirile fizicii cuantice. Ea a demonstrat că ceea ce considerăm a fi particule solide (de exemplu, electroni, fotoni etc.) sunt, în mod natural, unde sau câmpuri de forţe. Când un observator vrea să le detecteze, printr-un experiment de laborator, ele se transformă, ca prin magie, în particule cu caracteristici stabile şi măsurabile. Despre dualitatea particulă-undă se învaţă la fizica de liceu.
Acesta este un fenomen care se petrece în prezenţa oricărui observator, a unei conştiinţe. Nu este obligatoriu să fie conştiinţa umană, ci poate fi şi animală sau vegetală sau chiar minerală. Orice conştiinţă individuală este împrumutată de la Conştiinţa cosmică. Aici se generează „obiectivitatea” lumii.
Aşa ne putem explica şi de ce călătorii astrali au aceeaşi impresie de soliditate a lumii astrale, chiar dacă este virtuală, invizibilă cu ochii fizici.
Deci toate câmpurile de forţă coexistă, planurile vibratorii sunt amestecate, dar numai anumite câmpuri participă la configurarea unei lumi vibratorii. Conştiinţa observatorului (nu mintea conştientă!) selectează o anumită frecvenţă fundamentală şi lumea respectivă apare ca solidă, ca reală. Dar este doar un fel de hartă, o schiţă simplificată a întregii Realităţi, ce cuprinde multe alte frecvenţe invizibile. Toate universurile şi planurile coexistă aici şi acum.
Isus spunea „în casa Tatălui meu sunt multe locaşuri” (Ioan 14:2)
Deci este lumea obiectivă, reală?
Da şi nu. Câmpurile există obiectiv, dar numai unele dintre ele ne apar şi sub o formă solidă, iar celelalte par că nu există. Dar câmpul de forţă, ce este? Un simplu concept abstract.
Iluminatul intuieşte cu ochii conştiinţei (ochii săi „cuantici”) reţeaua de câmpuri eterice subtile, care nu-i dau deloc senzaţia de fermitate, de soliditate, de stabilitate, de realitate. În acelaşi timp, el are şi percepţia mentală obişnuită, care observă doar o mică parte a acestui Întreg. Conştiinţa iluminatului nu mai este doar un observator limitat la un spectru de frecvenţe fizice, ci şi un Martor mai presus de materia creată. El se simte una cu tot restul, nu mai simte nicio distanţă între trup şi altceva. Distanţele fac parte din lumea fizică, care este doar o aparenţă. El vede lumea aşa cum este ea în realitate, o energie pulsatorie nelimitată, un fel de fum fără forme şi fără concreteţe. Maya.
Câtă bază se poate pune pe un fum?!...
Poate veţi înţelege mai clar din spusele iluminatei Suzanne Chang, traduse mai jos.
< Sus >
«Nu există simţuri fizice (în iluminare). 😊 Pentru că cel ce aude şi ceea ce se aude este unul şi acelaşi lucru, totul este doar energie care nu poate fi localizată, nu aparţine unui eu.
În schimb, când ai senzaţia că tu auzi şi că tu vorbeşti şi că tu vezi, atunci apare o experienţă. Un eu experimentează totul de pe o anumită poziţie. Ceea ce este un lucru uimitor, petrecut automat în corpul uman: simţi că te afli aici şi experimentezi lumea prin toate aceste simţuri.
Dar în realitatea naturală, nu există nicio graniţă, nu există nici aici, nici acolo. Prin urmare, sunetul nu vine de undeva şi auzul nu se petrece altundeva. Pur şi simplu, nu există nicio graniţă, nimic nu este delimitat.
Nu am nicio idee ce se întâmplă. 😊 Nu am nicio idee despre... nimic. Nu ştiu ce aud. Sunetul este asociat cu ceva în creier... care analizează lucrurile şi crede că le înţelege, dar totul este născocit. Nu ştim cu adevărat ce este asta... E ca un fel de cunoaştere consensuală, cu care suntem cu toţii de acord. Dar nu e chiar o cunoaştere adevărată.
Se pare că lucrurile sunt mereu în schimbare. Dar aparenţele sunt goale. Deci faptul că sunt conştientă că mă aflu aici în faţa altor oameni nu este adevărat, pentru că aceste corpuri sunt goale, fără substanţă. Există o singură energie. Totul este unul şi acelaşi.
Nu există niciun centru pentru nimic. Niciun obiect nu are substanţa pe care intelectul o proiectează în mod automat asupra lui. Deci totul este, de fapt, vid, dar vedem aparenţa unui lucru necunoscut pe care îl numim „munte”. Care nu este diferit de lucrul necunoscut pe care îl numim „corp uman”. Doar că noi simţim că trupul omenesc ar fi foarte diferit, unic şi special.
Diferenţa apare atunci când simţim că avem acest trup în posesie. Atunci „eu” mă simt diferit de tot restul, separat de tot, ca şi cum aş fi ceva special. Dar în realitatea naturală, totul este identic din punct de vedere energetic.
Toate aceste aparenţe se schimbă în mod constant, dar, de fapt, nu se întâmplă nimic. Da, există doar o aparentă cunoaştere şi etichetare a lucrurilor şi evenimentelor. Dar tot nu înţelegem cu adevărat ce este Asta.
Nu există nimeni nicăieri. Nu a existat niciodată o entitate separată. Este doar un efect ce are loc în corp. Creierul are această uimitoare capacitate de a crea iluzia că ai fi separat şi că ai experimenta lumea. Iar când există acest simţ de proprietate asupra corpului, apar imediat nenumărate alte straturi de aparenţe, pentru că acum se creează relaţii cu tot restul.
Aşa apare binele şi răul. Aşa apar opusele. Aşa apare diferenţierea lucrurilor. Aşa apare judecata. Şi, apropo, nimic din toate acestea nu constituie nicio problemă. Este de-a dreptul remarcabil cum acest efect generat de creier poate crea o lume imaginară atât de convingătoare. Pare foarte reală şi foarte solidă, pentru că trupul este foarte convins că totul este real, iar toţi ceilalţi o cred şi ei.
Ceea ce tocmai am descris despre iluminare este ceea ce o persoană normală ar numi NEBUNIE. 😊 »
Fragmentul a fost tradus din videoclipul „Timelessness, Infinity & Non-definable sense perceptions” (2 feb 2023)
< Sus >
Exact cum spun fizicienii că răsar particulele elementare din „supa cuantică” – aleatoriu, neaşteptat şi extrem de rapid – tot aşa relatează şi iluminaţii că percep lumea – apărând şi dispărând spontan, în fiecare clipă, pac-pac-pac, „timpul” creându-se şi distrugându-se cu fiecare apariţie. Memoria, amintirea, trecutul sunt doar nişte aparenţe. Numai prezentul există şi este mereu recreat din nimic, fără legătură cu presupusul „trecut”.
Percepând aceasta, mintea iluminatului e buimăcită total şi o recunoaşte sincer. Deci ce-ar putea învăţa mintea cetăţeanului obişnuit din acest haos şi libertate absolută?! Măcar în iluzia obişnuită, în maya, lucrurile par a fi bine aranjate, există timpul, care ne conferă direcţie şi ordine şi predictibilitate. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”...
Şi totuşi, mă intrigă faptul că iluminaţii ăştia spun acelaşi lucru, în toate vremurile, de parcă s-ar fi molipsit cu toţii de aceeaşi nebunie: că nu există timp. Pentru ei, nu numai viitorul nu există, ci nici trecutul, efectiv. Adică nu există legătura firească dintre cauză şi efect. Orice vedem în faţa ochilor apare ca urmare a pendulării unui gen de baghetă magică. Dacă ea s-ar opri, n-ar mai apărea nimic nicăieri niciunde nicicum. Lumea ar fi înghiţită instantaneu de vid.
Brrr! Viziunea asta mistică ar trebui amendată. Sau chiar arestată de poliţia gândirii.
Că timpul există e dovedit de toate evidenţele, începând cu geologia, arheologia şi istoria, cultura şi civilizaţia, terminând cu viaţa fiecăruia. Cum să afirmi că timpul şi cauzalitatea nu există?! Păi, dacă îţi umpli frigiderul cu mâncare seara, ai s-o găseşti acolo dimineaţa, nu-i aşa?! Doamne fereşte să fie altfel!
Şi ce dacă fizica cuantică spune că nu există timp, că nu există determinism, că intenţia stăpâneşte fenomenele ?! Păi, cuantica asta îngroapă tot restul ştiinţei. Ar trebui interzisă sau măcar cenzurată, cum era în comunism. Deja generează controverse printre savanţi şi dă apă la moară nondualismului şi tuturor zăluzilor. Peste tot în spiritualitate dai astăzi de metode „cuantice”.
Staţi ghinişor, măi, zăluzilor şi absurzilor, nu vă băgaţi ca musca în „supa cuantică”. Aţi văzut voi cu ochii voştri vidul ăsta cosmic?! Aţi văzut voi cum iese electronul din ciorba asta cuantică?! Aţi văzut voi cum dispare imediat ce a apărut? Păi, dacă ar dispărea aşa de repede, cum ar mai dura atomul o veşnicie?! Că eu aşa am învăţat la şcoală, că atomii sunt indestructibili, sau măcar componentele lui: protonii, neutronii, electronii. In-des-truc-ti-bili. E clar?!
Dar cea mai periculoasă este nondualitatea. Tot felul de neica-nimeni se proclamă iluminaţi sau eliberaţi sau treziţi spiritual. Auzi dumneata, tupeu! Eu, unul, nu-l cred pe niciunul. Când îi aud că „nu există nimeni”, că „eu sunt nimic”, îmi vine să le scutur clopoţelul, ca să se trezească de-adevăratelea. Băi, adormiţilor, pentru asta v-au ţinut părinţii la studii, ca să fiţi nimeni?! La muncă cu voi!
Şi ce dacă aveţi serviciu şi duceţi o viaţă normală?! Cine vă aude ce spuneţi, ar putea să o ia razna, ca mine.
Oameni buni, ştiţi ce spun nondualiştii? Că viaţa se trăieşte singură, fără voi. Că voi nu existaţi. Nu-i ascultaţi, ca să nu vă molipsiţi şi voi de iluminare şi să nu muriţi de vii!
Amintiţi-vă de acea fantomă care voia să intre în contact cu oamenii, dar niciunul nu o vedea, nu o auzea, nu o simţea. Ei bine, măcar fantoma aia era ceva, o entitate invizibilă. Dar, dacă veţi deveni eliberaţi, nu veţi mai fi nici măcar atât. Nu va rămâne din voi decât un imens zâmbet, ca în „Alice în Ţara minunilor”.
Zâmbetul Pisicii Cheshire, din "Alice în Ţara minunilor"
Vă vorbesc ca un părinte: dragii mei, luaţi aminte la basmele copilăriei, că vă învaţă de bine. Cine-i lupul cel rău din „Scufiţa roşie”? E fizica cuantică, dragilor. Şi cine-i lupul cel rău din „Capra cu trei iezi”? E nondualitatea, scumpii mei. Feriţi-vă de lupii ăştia şi veţi supravieţui, veţi fi cineva, nu Nimeni!
Semnat: Avocatul diavolului
Explicaţia satirei: În orice dezbatere dintre mintea raţională şi nondualitate, întotdeauna va câştiga raţiunea, fiindcă are toate argumentele logice. Nondualitatea nu e neapărat logică, căci ea cuprinde absolut totul, nu poate fi analizată din "afară", la rece, deci nu poate fi demonstrată teoretic, ci doar trăită direct. Orice ai spune despre nondualitate este o minciună. Modul cum o descrii se încadrează în nondualism, care este o concepţie mentală, la fel de falsă ca ateismul sau spiritualismul. Conceptele sunt abstracte, nu o realitate vie. În concluzie, nondualismul este cea mai apropiată aproximare a nondualităţii, dar încă departe de Realitate. Poate fi contrazis cu succes, dar asta nu schimbă nu nimic Realitatea. Neputând-o înţelege, mintea poate face o singură înţelegere cu nondualitatea: să cadă de acord că nu sunt de acord.
Scenă delicioasă cu
Pisica Cheshire din animaţia "Alice In Wonderland" (1951) - cu traducere
Descrierea videoclipului: Un dialog spumos între manierata Alice şi strania Pisică Cheshire, unul dintre personajele fanteziste din romanul "Alice în Ţara minunilor", de Lewis Carroll. Ce cântă Pisica este poezia "Jabberwocky" de acelaşi autor, într-un argou propriu de neînţeles. Ca alte scene din poveştile cu Alice, şi aceasta rezonează cu mesajul Nondualităţii prin paradoxuri şi imposibilităţi logice ce stupefiază mintea, când tiparele de gândire şi vorbire sunt măturate, precum în koanurile Zen. Nondualitatea se bucură de desenele animate, fiindcă este foarte apropiată de candoarea copilăriei. Şi, precum pisica rânjitoare, "cântă" într-un limbaj aparte, care-i face pe oameni să spună "deşi vorbeşti pe înţeles, eu nu te pot pricepe"...
< Sus >
Răzvan A. Petre
12 martie 2023