<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

OBIECTIV, DESPRE SUBIECTIV

Era nevoie să apară ego-ul

Ego-ul sau eul sau sinele uman avea o mare probabilitate de apariţie. De ce? Fiindcă prin viziunea sa separată, detaşată, obiectivă asupra lumii, eul extinde viaţa naturală, îi aduce un plus. E un proces de expansiune a realităţii naturale în imaginaţie.

Procesul de separare aduce simultan viziunile obiectivă şi subiectivă, dualitatea. Obiectivă – privind lumea „din afara ei”. Subiectivă – fiind limitată la un punct de vedere individual. În lipsa eu-lui nu există nici obiectiv, nici subiectiv, ci doar natural, inconştient.

Am spune că eul este încercarea Marelui inconştient de a deveni conştient de Sine. Evident, nu reuşeşte, decât parţial, incomplet, chiar fals. Totuşi, nu se poate opri să nu încerce. Eul este tentativa de auto-cunoaştere a incognoscibilului.

Eul este ideea separării de Viaţă, apărută în Absolutul inseparabil

Desigur, şi explicaţia de mai sus e aceeaşi tentativă a Existenţei de a Se auto-explica filosofic. Neconvingătoare, ca de obicei. Dacă ar fi ajuns vreodată la o concluzie corectă, s-ar fi oprit din încercări. Dar uite că, prin fiecare conştiinţă de sine umană, Viaţa reîncearcă mereu să se dumirească ce-i cu Ea.

Deci, prin apariţia eu-lui, viaţa se extinde „artificial”. Prin iluminare (dispariţia eu-lui), Viaţa revine în matca firească (din care n-a ieşit niciodată, de fapt, separarea fiind fictivă, doar aparentă), dar păstrând amintirea experienţei separării.

< Sus >

Obiectiv şi subiectiv

Oare din acest proces de du-te-vino se dobândeşte ceva în plus? Sau, mai concret, oare eul influenţează viaţa, o poate dirija spre mai bine, spre evoluţie?

Mintea oferă două variante de răspuns:

- Da, prin viziunea sa proprie, eul conştient schimbă curgerea naturală a vieţii. În acest caz, socotim că eul chiar se află în afara lumii materiale, pe un palier superior, psihic.

- Nu, eul nu-i decât un chibiţ, care observă curgerea vieţii cu întârziere, aşa cum afirmă savanţii în neuroştiinţe (plecând de la experimentul lui Libet). Acesta experiment, replicat de nenumărate ori în diverse variante, are aceeaşi concluzie: nu decidem nimic conştient! Conştientul doar este informat de decizia luată în inconştient, având însă impresia că el a decis. Viaţa are acelaşi curs, cu eu sau fără eu. Eul conştient e doar un martor total neputincios, un simplu ecou.

Cele două variante nu pot fi logic adevărate simultan. Trebuie să alegem unul din răspunsuri, doar unul: există sau nu există liber-arbitru?

Dar asta înseamnă să ne păstrăm în dualitate, în paradigma ori-ori. Or, Realitatea, când e revelată prin iluminare, este nonduală. Chiar şi eul cel artificial face parte din Absolutul unitar, ca şi viaţa naturală, cea fără conştiinţă de sine.

Punând întrebarea de mai sus şi orice altă întrebare „logică” ne forţăm reintrarea în dualitate, fiindcă nu putem răspunde decât „logic”. Singurul răspuns cât de cât nondual ar fi să dăm ambele variante ca fiind corecte. Paradoxul şi oximoronul sunt semnele apropierii de nondualitate.

*

Animalele nu se întreabă dacă au liber-arbitru. Şi totuşi, niciunul nu simte că cineva sau ceva i-ar manipula alegerile. Se comportă liber şi natural, fără a-şi pune întrebări filosofice.

Doar omul, fiindcă are conştiinţă de sine (un eu) se întreabă dacă este realmente liber. Asta, fiindcă se simte separat şi, de aceea, vede întreaga lume ca fiind aglutinată din elemente separate. Şi simte că un element „străin” îl poate influenţa.

Aşa că eul separă deciziile în „obiective” şi „subiective”. A nu avea liber-arbitru ţine de obiectivitate. A avea liber-arbitru ţine de subiectivitate.

Deci, prin separare de lume, eul intră automat în dualitatea imaginată: obiectiv-subiectiv sau cunoscut-cunoscător. O dualitate care este ireală, falsă. Viaţa este nonduală, dar acest lucru nu este evident decât dacă şi numai dacă dispare din om energia separării, eul.

Şi nimeni nu poate prezice când şi cui i se va întâmpla asta. Şi nici nu e treaba oamenilor asta. Treaba oamenilor e să trăiască şi să fie surprinşi de imprevizibilul vieţii...

< Sus >

Mintea fabrică toate explicaţiile

Cuvântul „sofisticat” vine de la „sofism”, care este un raţionament corect formal, însă plecat de la premise false. De acea, concluziile sale vor fi întotdeauna false. Mintea, fiind sofisticată prin natura ei, va ajunge mereu numai la falsuri.

Adevărul e foarte simplu, extrem de simplu. De aceea, Adevărul se va ridica mereu deasupra minţii, precum uleiul deasupra apei, nu se pot amesteca.

*

În stadii diferite de transformare spirituală, se aplică paradigme diferite. Fiind în stadiul spiritual, te supui regulilor acestuia: îţi interpretezi visele, ţii cont de datele astrologice, eşti atent la coincidenţe, asculţi spiritele, faci ritualuri şi rugăciuni, urmezi diverse credinţe shamanice sau new-age sau religioase etc. Toate acestea te ajută să evoluezi, să te optimizezi, îţi dezvoltă intuiţia.

Totuşi, nu vei atinge niciodată culmea la care visezi tu. La un moment dat, totul se va curma brusc şi vei pierde eul, trecând automat în stadiul nondualist. Fără a fi ajuns nicăieri cu evoluţia eu-lui.

Eul se stinge, pur şi simplu şi toate poveştile spirituale se dovedesc acum a fi fost doar nişte poveşti – frumoase sau restrictive, entuziasmante sau deprimante. Poveşti, pur şi simplu, basme. Dar care păreau a avea sens, erau corelate cu întâmplările vieţii. Te motivau, îţi dădeau speranţe şi un scop al vieţii, de care aveai nevoie, ca eu.

Un neurosavant relata cum, stimulând electric o zonă cerebrală a unui pacient aflat în operaţie pe creier, aceluia îi venea să râdă. Întrebat de ce râde, pacientul spunea că şi-a amintit ceva haios. În realitate, cauza era stimularea cu electrodul. Dar mintea are o putere remarcabilă de a imagina explicaţii, justificări – toate, poveşti.

Prin analogie, aşa apare şi filosofia. Mintea caută justificări „raţionale” (adică după tiparele ei) la tot ce ni se întâmplă. Însă Cauza adevărată va rămâne pe veci ascunsă minţii. Când mintea cade, ţi se prăbuşesc toate scenariile, tot firul narativ care ordona lumea. Şi vezi iluzia pe care ţi-o crea chiar mintea ta dragă. Ea compunea poveşti ad-hoc despre orice stimul exterior. Ce minunat, nu-i aşa?! Atâta creativitate!

Ei bine, iluminarea şterge dintr-o lovitură toate credinţele anterioare. Desigur, în mod misterios, aparenţele rămân, viaţa continuă ca şi înainte. Doar că nu te mai păcăleşte ca înainte. Ţi-a devenit limpede pentru totdeauna că MINTEA MINTE. Absolut tot timpul, secundă de secundă.

Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, fiindcă fără această minciună existenţială sau iluzie sau vis, n-ar mai exista viaţa umană, ci doar Viaţa. Ceea ce n-ar fi un lucru rău, de asemenea. Oricum, în realitate nu există nimic, de unde se visează totul...

Răzvan A. Petre
13 octombrie 2024

< Sus >