< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Firile romantice sunt mai predispuse la fantezii, la visare, la trăire în imaginaţie. Dar nici firile pragmatice nu sunt ferite de iluzii. Aproape toţi oamenii nu percep realitatea, ci o interpretează. Dar mai ales o inventează, prin poveştile pe care şi le spun singuri şi celorlalţi. Trăim într-o realitate fabricată din fanteziile noastre.
De aceea suntem atât de atraşi de teatru, filme, romane de ficţiune, de artele în care narăm prin mijloace non-verbale, şi de aceea există numeroasele grupuri umane convinse de tot felul de idei ciudate. Nu ne putem opune atracţiei poveştilor. Toată cultura umană este o imensă poveste.
Şi totuşi, prin iluminare, constatăm acest adevăr dur: că am trăit într-o fantezie perpetuă. În acest sens, iluminarea este o revelaţie tristă. O lume întreagă se prăbuşeşte în neant: lumea gândului.
Dar viaţa nu se sfârşeşte aici, ci abia începe. Se arată în puritatea şi inocenţa ei, fără interpretările minţii. E viaţa directă, imediată, nefardată, dar plină de mister. Un mister care nu poate fi demontat, deşi uneori ne dă ghes să vorbim despre el, folosind alte poveşti.
ILUMINAREA NONDUALĂ este şi ea o asemenea poveste minunată. Ca orice poveste, e receptată diferit de fiecare ascultător. Fiecare adaugă înflorituri personale. Dar nimic nu e greşit, ci totul e aşa cum trebuie să fie. Căci, dacă ar fi trebuit să fie altfel, ar fi fost deja. Viaţa e minunată aşa cum e...!
Deci viaţa personajului uman are două aspecte. Primul e aspectul exterior, ce i se întâmplă, aşa-zisul destin. Celălalt aspect este interior, ce gândeşte, ce simte, emoţiile şi sentimentele – fiind condiţionat, însă numai parţial, de evenimentele exterioare. Prin ambele aspecte, Divinul experimentează câte ceva.
Iluminarea este momentul când universul interior colapsează, spărgându-se ca un balon de săpun. Prin urmare, este o sărăcire şi simplificare a trăirii interioare.
Aşa că-i momentul să te întrebi: cine sunt eu? Cine sunt eu să-i pretind Divinului să renunţe la una din "plăcerile Sale", mintea egotică?
- Exact, asta sugeram şi eu. Nimeni nu poate şti ce vrea sau nu vrea El. De aceea, când auzi pe cineva spunând „Asta vrea Dumnezeu să faceţi!”, neapărat să te îndoieşti. Chiar dacă şi el a primit, la rândul său, această poruncă de la nu-ştiu-ce entitate spirituală superioară, tot poţi să te îndoieşti că ar fi universal valabilă.
Cert este că se încearcă impunerea acelei idei, dar fără un „scop înalt” – ci doar pentru distracţia divină. Şi, desigur, cine se poate opune la asemenea distracţie?! 😊 „Scopurile înalte” sunt doar idei de rumegat pentru mintea egotică...
- Da? Aşa simţi? Atunci poate că a venit momentul să nu-i mai faci jocul.
- Păi, când observi că ţi se impune să faci jocul ego-ului doar ca să se distreze Divinul, atunci opreşte-te în mijlocul acţiunii sau intenţiei. Conştientizează că eşti manipulat. Aşa îi dai şah-mat.
- Mda, cui?... La amândoi, că în ambele laturi ale tablei de şah e acelaşi Jucător...
< Sus >
«În ziua când, brusc, se vor inversa polii magnetici (totul se va întâmpla în circa 30 de ore), vom rămâne cu toţii fără gânduri, cu gura căscată de uimire. SURSA va sista fluxul de gânduri către oameni. Fenomenul cerebral va coincide cu cel geomagnetic, dând impresia că cel din urmă ar fi cauza blocajului mental. Însă se ştia de el de mult timp.
Urmarea va fi că mulţi oameni vor rămâne din acea zi fără gânduri, ca nişte adevăraţi eliberaţi sau iluminaţi. Mass-media nu va mai interesa pe nimeni şi nimeni nu va mai fi interesat să propage ştiri oarecare. Nici măcar că „oamenii au rămas fără gânduri” nu va fi o ştire, căci toţi o vor simţi deja. Poveştile se vor opri: filmele, teatrele, cărţile vor rămâne fără public. Nu va mai sta nimeni la taclale. Oamenii vor fi tăcuţi, dar îşi vor vedea de treburile personale în linişte şi pace, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Transformarea va fi evidentă, dar nu se va vorbi despre ea, căci nimeni nu va mai fi interesat să schimbe simple păreri. Oricum, nimeni nu va înţelege ce s-a petrecut cu adevărat. Chiar şi oamenii de ştiinţă nu se vor mai repezi să lanseze ipoteze neverificabile. Întreaga cultură şi ştiinţă va lua pauză.
Şi totuşi, viaţa va merge înainte, se vor crea lucruri noi, dar natural, fără efort, prin simpla inspiraţie. Iar acelor puţini care vor mai păstra vechiul obicei al gândirii, viaţa celorlalţi le va părea „magică”. Însă majoritatea se vor lepăda de gânduri ca de o carapace neîncăpătoare. Va fi clar că gândurile restricţionau viaţa, o înghesuiau în nişte canoane chinuitoare şi limitative. „Magia” are sens numai prin opusul său, „obişnuitul”. Dar aproape nimeni nu va mai face comparaţii, totul va curge automat şi fără ca cineva să analizeze variantele neîntâmplate.
Se va termina cu cultul minţii şi al gândirii. „Gânditor” va deveni un cuvânt de ocară, cea mai josnică înjurătură şi singura. Alte înjurături nu vor mai exista, căci e nevoie de multă scurgere de imaginaţie pentru a înjura. Şi la ce ar folosi?! Sunt complet absurde.
Viaţa practică nu va avea de suferit, fiindcă oamenii vor şti instantaneu cum să rezolve chestiunile tehnice, de întreţinere, de supravieţuire. Aşa cum ştiu şi animalele, fără să gândească, instinctiv. Amintiţi-vă de ingineriile pe care le fac castorii, furnicile etc.. Ba chiar noi realizări concrete vor veni în valuri, de parcă toţi au devenit genii peste noapte. Şi asta, fără să gândească nicio iotă.»
Ei bine, dacă spuneţi că asta a fost o simplă poveste... mai gândiţi-vă! Sau nu mai gândiţi... Deloc.
< Sus >
Fiecare poate găsi în viaţa lui momente de potriveală magică sau sincronicitate sau providenţă etc.. În aceste momente rare, omul spiritual trage o concluzie filosofică generală: „Nu-i nimic întâmplător”... Totuşi, el acceptă tacit că numai anumite evenimente speciale au fost neîntâmplătoare, iar restul, majoritatea evenimentelor, au fost cam... banale. Deci în gura omului spiritual declaraţia de mai sus nu-i total credibilă.
Aceeaşi afirmaţie o face cu mai multă convingere şi nondualistul, dar cu o completare: „Nimic nu-i întâmplător şi nici necesar”!!! Partea a doua parcă anulează întregul slogan. Dar este mai aproape de adevăr şi iată de ce:
Omul spiritual consideră că ce-i „neîntâmplător” conduce obligatoriu la o finalitate înaltă, la un scop divin. Astrele se aliniază pentru a aranja întâlniri karmice, împliniri de soartă sau măcar nişte evenimente fericite sau planuri măreţe. În schimb, nondualistul spune că universul însuşi nu are niciun scop şi, prin urmare, niciun alt scop intermediar n-are cum fi realmente „important”.
Omul spiritual întrevede uneori că viaţa i-a fost parcă aranjată dinainte, pentru a-l duce în unele situaţii predestinate. El consideră „neîntâmplător” tot ce contribuie la aceste scopuri intermediare. Dar el nu bagă de seamă că totul e deşertăciune, că toate aceste etape nu-l vor conduce nicăieri, fiindcă totul se sfârşeşte odată cu moartea.
Desigur, pentru a-l linişti, numeroase învăţături spirituale şi revelaţii spiritiste îl asigură că totul se contabilizează, binele şi răul făcut în viaţă, şi că viaţa continuă nestingherită în lumea de dincolo. Ar fi fost culmea să-i spună că şi viaţa de dincolo este tot o altă etapă către nicăieri, nu-i aşa?!... 😊
Dacă chiar nimic nu-i întâmplător, adică absolut TOTUL e neîntâmplător, asta înseamnă şi că nimic nu-i mai semnificativ decât altceva. Acesta e punctul de vedere nondualist – destul de incomod pentru intelect.
Şi mai greu de înţeles este cum de nimic nu-i necesar. Nu-i necesar, în sensul că nu există nicio finalitate cosmică, un scop ultim. Putem găsi cauze la efecte şi motivaţii de etapă, dar per ansamblu, universul nu se îndreaptă nicăieri. Viaţa este un joc liber, aparent serios, bine elaborat, dar inutil.
Mintea omenească este de-a dreptul paralizată de acest paradox.
*
Unele lucruri sunt limpede corelate între ele. Numai că urmarea, rezultatul nu se ridică la înălţimea aşteptărilor raţiunii. Uneori, o înlănţuire minunată de evenimente şi condiţii ce par adevărate epifanii se termină ca un drum înfundat, în nimic important. Şi atunci, la ce a folosit tot acel scenariu divin?!
Orice răspuns şi toate sensurile... sunt date de minte, ea le născoceşte sau le primeşte pe tavă. Astfel, eul mental este mulţumit că există o coerenţă, un sens al vieţii, că viaţa nu-i o pierdere de vreme, ci că ea conduce către o destinaţie finală, o concluzie înţeleaptă, o împlinire.
Acesta e visul oricărui eu: împlinirea. Asta, fiindcă eul se simte incomplet, neîmplinit, nemulţumit mereu, chiar în ciuda unor succese personale. Triumful e mereu prea scurt şi reîncep frământările, planurile de viitor, grija de a te menţine la locul câştigat cu greu etc..
Privind filosofic, eul speră ca, chiar dacă el nu reuşeşte să atingă împlinirea, măcar viaţa lui şi a celorlalţi să contribuie cumva la împlinirea colectivă sau a cuiva anume într-un viitor oarecare. Sacrificiul său să nu fie în zadar.
În ciuda idealismului sau credinţei sale, viaţa îi dă mereu peste bot. Munca şi investiţia de o viaţă spulberată de un sinistru, colaborarea la un efort colectiv distrus prin nefinanţare sau neglijenţă, tsunami, inundaţii sau bombe care transformă oraşe în ruine, vulcani ce distrug viaţa pe continente întregi, devoţiunea spirituală de ani de zile dezamăgită de corupţia maestrului spiritual etc.. Exemple de sacrificii inutile sunt la tot pasul. „Să clădim epoca de aur, spre comunism în zbor!”, un slogan în care multe generaţii au crezut în urmă cu decenii, s-a dovedit sec de conţinut.
Cum reacţionează eul în faţa unei asemenea imense disonanţe cognitive, care-i retează optimismul de la rădăcină? Păi, el are multe mecanisme de apărare. Le descrie psihologia. Toate sunt nişte poveşti în care eul se căzneşte să creadă, măcar o perioadă de timp, până trece puntea. Eul nu cedează niciodată, nu capitulează.
Dacă ar admite că nimic nu are vreun sens ultim, ci e un simplu joc, s-ar dezice de viziunea spirituală. Mai departe, dacă ar admite că nici măcar omul nu poate conferi vreun sens vieţii, s-ar dezice şi de viziunea atee. Şi cu ce ar mai rămâne atunci? Păi, cu viziunea nondualistă. Total neconvenabilă, fiindcă ea neagă existenţa reală a însuşi eu-lui personal.
< Sus >
De ce nu există liber-arbitru? Fiindcă aşa-i făcută viaţa. Uite cum:
La bază totul este static, nemişcat. Niciodată nu se întâmplă nimic. Evenimentele se înşiră pe linia timpului, ca secvenţe de poze. O figurăm ca o linie orizontală, simbolizând universul exterior, obiectiv.
Mintea umană primeşte continuu percepţii şi gânduri. Este un flux necontenit, pe care-l figurăm vertical, de sus în jos. Acesta e universul interior, psihic.
La intersecţia celor două linii perpendiculare se află mintea. Ea se mişcă pe linia timpului static, având astfel iluzia întâmplărilor. Iar prin minte trece fluxul gândurilor, dându-i iluzia vieţii personale, „viaţa mea”.
Dacă mintea ar fi o maşinuţă, atunci drumul pe care rulează ar fi timpul, iar ploaia ar fi gândurile. Un eveniment ar fi un mic deal pe care maşinuţa urcă şi coboară.
Gândurile ce udă maşina înainte de deal sunt aşa-zisele „planificări, griji, speranţe”. Gândurile din timpul evenimentului sunt aşa-zisele „inspiraţii de moment şi decizii”. Gândurile de după eveniment sunt aşa-zisele „concluzii, analize, regrete, amintiri”.
Toate aceste gânduri sunt corelate cu evenimentele, dar nu le produc. Evenimentele sunt, pur şi simplu, drumul. Doar mi se pare că n-aş fi realizat nimic fără un plan. Doar mi se pare că decid ceva, fiindcă gândul „eu decid” vine simultan cu acţiunea propriu-zisă. Doar mi se pare că trecutul este încă viu, dar el există doar ca gând.
Şi, în plus, mai există nenumărate fantezii, poveşti fără nicio legătură cu realitatea, închipuiri, născociri care nu au şi nu vor avea nicio tangenţă cu ceea ce se petrece concret. Mai ales acestea formează universul psihic interior, personal, eul mental.
Universul exterior e static, fix, neschimbabil, aşteptând cuminte ca mintea să-l străbată. Universul interior e dinamic, format din ploaia de gânduri. Iar maşina merge automat pe drumul asfaltat, cu viteză relativ constantă. Spune acum: unde e liberul-arbitru în toată această scenă?!
Da, ştiu, te vei grăbi să strigi: „Şoferul, şoferul, el conduce!”
Scuze, am uitat să spun că e o maşină care se conduce singură. Nimeni nu poate interveni, nici măcar într-o urgenţă. Iar drumul... drumul e deja întins acolo. Deci aşa merg lucrurile – pe pilot automat... Nu-i niciun şofer şi, mai mult, niciun pasager. Maşina automată are impresia că ea este ba şoferul, ba călătorul. Unii i-au dat şi un nume: Matrix...
< Sus >
Răzvan A. Petre
10 august 2025
Citat din Laura
Când există identificarea cu gândul „eu”, personajul iluzoriu din povestea „Viaţa mea” este destul de agresiv. Agresivitate mascată sub diferite forme: cunoaştere, etichetare, control, putere.
Însă sub această aparentă agresivitate se ascunde frica. Frica de a nu exista, frica de necunoscut, frica de a suferi, frica de a pierde controlul, frica...
Când „eul” se dizolvă , frică nu poate exista, rămâne doar infinita pace şi o iubire infinită, ca un ocean ce nu-şi împinge valurile spre ceva, care nu alege un anumit val, ci este deja TOTUL.
Frica mascată a personajului este frica de dizolvare. Şi ce rămâne când începe dizolvarea? În timpul călătoriei prin povestea „Viaţa mea”, personajul începe să intuiască faptul... că nu a controlat nimic, că nu a avut liber-arbitru, că nu a decis când să se nască şi nici când să moară, că nu poate să nu mai sufere... şi începe să intuiască că CEVA infinit, de nedescris, de neatins există. Acestui CEVA i s-a spus în fel şi chip, însă nu denumirea contează. Acest CEVA este TOTUL.
Şi dacă, la început, personajul credea că ar fi cineva, că ar fi un centru, la un moment dat, DE NICĂIERI, totul pare că s-ar putea dărâma. Căci, într-o străfulgerare de secundă, s-a perceput iluzia lumii, a poveştii şi inevitabilul ei sfârşit. Din nimic a apărut, în nimic se va dizolva...
Simte o frică imensă de acest NIMIC. Căci personajul nu poate simţi plinătatea vidului, iubirea acestui NIMIC, întreaga perfecţiune deja existentă, şi faptul că există CEVA în care totul se aprinde şi se stinge.
Sub falsa iluzie că el, personajul spiritual, caută acest CEVA, că Îl doreşte, că vrea să Îl cunoască, să se unească cu EL, se află frica ce îl mână iar în timp, iar pe căi şi drumuri, pentru ca povestea încă să continue.
Libertatea şi pacea nu îi sunt oferite personajului. Libertatea şi pacea, iubirea necondiţionată... sunt DEJA viul vieţii. Există doar CLARITATE, cer infinit, miracol şi sublim... însă pentru nimeni, căci separarea nu există, un centru nu există, doiul nu există, „tu” nu exişti... Totul este DEJA IUBIRE.
Viaţa nu este despre scop, despre devenire, despre împărţeală, despre control, despre a face, despre a te mişca. Viaţa este JOACA... fără scop, miză, evoluţie, control sau stăpânire.
Şi, în libertatea totală şi infinită care este, şi locul „tău” îţi stă la dispoziţie: Viaţa s-a oferit ca libertate ŢIE, însă „tu” nu o poţi avea, nu o poţi controla, deşi tânjeşti mereu după TINE sau Viul vieţii.
Sub sărutul magic al Vieţii, ea însăşi se oferă pe ea şi dizolvă FRICA, întreaga lume ca un fum dispare, rămâne ASTA fără „tine”.
E viaţa impersonală.
Eşti iubirea, eşti Totul şi Nimicul, eşti întregul şi completul, eşti capătul de drum ce nici măcar nu a început, eşti veşnicia pe care o căutai în timp. Eşti VIUL, aceasta infinită Prezenţă din tot şi din toate... Doar EXISTAREA.
😍 😍 😍
Laura Averchi, 27 iunie 2025
